History and Voices of the Tragedy in Romania and Transnistria

Shattered!
50 Years of Silence
History and Voices
of the Tragedy in Romania and Transnistria
Personal Testimony:
Samuel Aroni

Samuel Cervinschi was born in 1927, in the city of Kishinev, in the county of Bessarabia, Romania. As a child, Samuel was in the Kishinev Ghetto and, later, he went into hiding with friends and relatives in Romania. His parents, David and Clara Cervinschi, survived the deportations to Transnistria. After the war, Samuel changed his family name to Aroni in memory of his grandfather, who died on the forced march to Transnistria.

After the war, in Australia, where he studied and graduated with honours from the Faculty of Engineering in Melbourne, Professor Aroni married Malca Kornfeld, and their two daughters were born there. In 1962, the family moved to California, where Proessor. Aroni took his Ph. D. in Structural Engineering, at the University of California, in Berkeley.

In 1994, 53 years after having left his native city, Professor Aroni returned to Kishinev, now the capital of the independent Republic of Moldova, where he participated in organizing the first post- war International Symposium on Jewish History, Language and Literature. The symposium was cosponsored by UCLA, The Moldavian Academy of Science, The State University of Moldova, and The American Joint Distribution Committee. It was attended by academics from Tel Aviv, Moscow, St. Petersburg, Kiev, Zhitomir, Rostov-on-the Don, New York, and Los Angeles.

Deeds of kindness are equal in weight to all the commandments.
The Talmud

Twists Of Fate
By Samuel Aroni

Kishinev was the capital of the county of Bessarabia, a territory situated between the River Prut, in the east, and the River Dniester, in the west. The province has been for centuries a battlefield between the Latin and Slavic political control and cultures. Kishinev had a heterogeneous Jewish community: there were religious and secular Jewish organizations, Zionist and cultural centres; there were upper class, middle class, as well as poor Jewish people. The city became internationally "famous" following the 1903 pogrom, which took place during the Easter Holiday, and lasted for 3 days. While only 49 Jews were murdered in that pogrom, the savagery of the killing made waves around the world. Media reports in the national and international press created an upheaval among the American Jewish community, to the point that a petition was sent to the Czar. In the years preceding World War II, the total population of Kishinev was about 100,000. Of this number, 45% to 50% were Jews.

My Childhood

My father, David Cervinschi, was a traditional Jew, who held strong Zionist ideals. Intending to emigrate to Palestine, he had travelled to Prague, where he studied agricultural sciences. However, his plans did not materialize, since my grandfather encountered difficulties with his business, and David returned to Kishinev, to help in his father's business.

My mother, Clara, was the daughter of Leib Apotecher [Apoteker], one of the richest merchants/manufacturers in Kishinev. He dealt in leather, skin and woollen goods, locally, as well as abroad. My parents married in 1925, and my father became a partner in his father-in-law's business.

I had a happy childhood, in the midst of an upper middle-class family. Until the age of seven, I even had a governess. Being the first grandchild, I was thoroughly spoiled and pampered. My knowledge about Judaism came mainly from my paternal grandfather, Aron-Josef Cervinschi, who was a Hasid of the reknowned Skverer Rebe. My younger brother, Shraga, was born in 1935. In the summertime, we used to take vacations at the Black Sea, in Budaki; and in the Carpathian Mountains, in Vatra-Dornei or Gura Humorului.

At the time of my birth, Bessarabia was under Romanian control. However, my mother tongue was Russian. I also took private Hebrew lessons. As for Romanian, I learned it only in grade one. When my parents didn't want me eavesdropping, they would speak Yiddish. In time, however, I began to understand and speak Yiddish too.

My grandfather, Leib Apotecher, owned a Ford automobile, one of the few cars in the city. The rest of our family travelled by horse-drawn carriages, and during the winter we used sleighs. When I was a young boy, we owned a wet-battery radio. During the 1930s, we would listen to Hitler's raging speeches; thus, a certain sense of insecurity began to permeate our peaceful lives. We started to ponder whether sooner or later the Soviets would take back Bessarabia, and how that might impact on our family. Since the Soviets considered wealthy people as enemies of the Communist regime, we feared that our family would be targeted. As the political climate became increasingly more threatening, we prepared a number of contingency plans. Grandpa Leib sent his son to western Europe with the task of purchasing two more cars, just in case we would have to flee the Soviets. When the new cars arrived in Kishinev, they were locked in a garage, ready to be used when needed.

In the meantime, I entered high school, but, due to an infection in my left eye, I lost one year of schooling. The dark clouds of political conflict seemed to be looming more and more threateningly. Eventually, on September 3, 1939, we heard about the outbreak of World War II.

I celebrated my Bar Mitzvah in June 1940. I actually had three different parties. The first one took place in our house; it was meant only for close family and friends. The second one was at the court of the Skverer Rebe. This ceremony left me with very vivid memories. My grandfather had told me about a custom that forbade people from turning their backs to the Rebe; thus, upon departing, I had to walk backwards. The Rebe was a rather thin, soft- spoken, and friendly man. His wife was a large woman, who seemed to be the leading figure at the court. A large number of disciples actually lived on the premises, while studying with the Rebe. My third celebration took place at the Jewish orphanage. Since my father was one of its main benefactors, he wanted to use the opportunity to throw a big party for the children. I still have many fun memories from this last event.

During that time, many anti-Semitic laws were enacted by the new Fascist government in Romania. In addition, there was the signing of an economic and military treaty with Germany. In June 1940, the Soviets issued an ultimatum, demanding the return of Bessarabia within three days. The Soviets also claimed northern Bucovina as interest for the twenty years of Romania's occupation of Bessarabia, although this territory had never been under the Soviet or Russian regime. These events resulted in large migrations of people in search of safety. About 10,000 Jews fled from Fascist Romania, seeking refuge in Bessarabia. Most of them would die within one year. Other Jewish people fled from Bessarabia to Romania, from where they were hoping to find a way to emigrate to Palestine.

Risky Decisions

Our family was in constant turmoil about a most fateful decision: should we leave, or should we stay? My grandfather Apotecher -- who was very wealthy and had assets in western European and in overseas banks -- was, at the same time, a rather provincial man and, thus, very anxious about becoming a refugee. Had they asked my opinion, I would definitely have suggested leaving, if only due to a child's longing for adventure. However, my grandfather's opinion prevailed. If need be, he was willing to become a simple clerk under the Soviets, rather than become a refugee. He felt his home would provide him with the security he needed, despite the rapidly changing circumstances.

At the time, his son, Monia, happened to be in Bucharest for some business. He was advised not to return to Kishinev. Eventually, Monia settled in Bucharest, where he obtained residency status.

On June 28, 1940, the Soviets marched into Kishinev. Shortly after this "change of masters," grandfather Apotecher was arrested and sent to Siberia as a "capitalist". He was interned in one of the Gulag camps in the Uhta region, near the Arctic Circle. In 1948, we heard that he had died there.

The threat of an impending arrest, resulted in my father suffering a heart attack at the age of forty-two. Meanwhile, grandmother Apotecher and some of my uncles had to move out of Kishinev, as they had been declared "undesirable elements".

I found my schooling under the Soviet regime rather exciting. All our activities were permeated by and geared to the Communist brainwashing campaign. Students, with their young, impressionable mind-set, were the prime targets of this campaign. I was too young to realize the programming that was taking place. My only concern was that my family was constantly being persecuted.

On June 22, 1941, Germany had attacked the Soviet Union. There was a lot of turmoil in the city, particularly since we were not too far from the front line. During air raids, we would take shelter in the wine cellar. My father had to be carried down on a stretcher due to his heart condition.

As they prepared to withdraw, the Soviets set most of the city on fire. For about three nights, the sky was a brilliant red. During those three days, about 10,000 Jews fled the city. Unfortunately, they were overrun by the rapidly advancing German and Romanian armies, who murdered most of them. Another group of about 5,000 fleeing Bessarabian Jews were trapped by the Romanian and German troops in southern Ukraine. Most of them were also killed. Thousands of others managed to flee with the withdrawing Soviet armies. Many of them died on their way to the interior of the Soviet Union; others survived the war years in the Far Eastern Soviet Republics.

On July 17, 1941, Kishinev fell to the German and Romanian armies.

First Encounters With NAZI Soldiers

The first Germans we saw had come right into the wine cellar where we were hiding. They swore at us, called us "dirty Jews" and left in disgust.

Following a series of rapes, murders, and robberies committed by Romanian soldiers, on July 24, the new military authorities ordered all remaining Jews in Kishinev to move to the ghetto, which had been set up in the old part of the city. My grandfather Cervinschi and his wife (grandfather had re-married after the death of my grandmother), lived near that area, and we decided to move to their house. This was the first time since his heart attack that my father ventured out of the house. As we walked down the streets, we saw Gentile neighbours robbing the houses left by Jewish refugees. We saw many bodies of murdered Jews laying on the streets. We walked with fear in our hearts, fully aware that out lives were in danger at every step of the way. We were stopped several times. Luckily, we faced only verbal abuse.

It was Friday. A few hours after we reached grandfather's house, several Romanian soldiers came in. After stuffing their pockets with whatever they could lay their hands on, they left, warning us not to leave the house as they will be back. We heard shooting all around us. Under the circumstances, we thought that it might be safer for us to actually move into the ghetto. We picked up some of our belongings and started to walk. We had barely turned the corner, when we saw seven of my mother's cousins, the Kellermans, lying shot in their courtyard. Later, we found out from neighbours that the Kellermans' young daughter had been raped in front of her family before they were all shot.

That Friday evening, the soldiers did come back looking for us. My grandfather refused to tell them of our whereabouts, fearing that this might put us in danger. Consequently, the soldiers took my grandfather out of the house and literally dragged him along the streets for about a mile, while pulling his beard and beating him. He was a sixty-nine-year-old man. After he recuperated from that ordeal, grandpa and his wife also moved into the ghetto.

The Kishinev Ghetto

Although there were also Gentiles living in the older part of the city, that neighbourhood was designated as the Jewish ghetto. The area was separated from the rest of the city by tall walls with gates at the entrances of each main street. The crowding was extreme. About four to five persons were assigned to one room. The day when we arrived, the large courtyard of the house was swarming with people. Soon Romanian soldiers arrived and lined us all up against a wall; we thought that our lives had come to an end. We were ordered to put our hands up. One soldier raised my little brother on a table, while the others chambered their rifles. In this position, we had to stand by and watch the soldiers raping and beating whomever they felt like. Then, they proceeded to rob people of their jewellery and money. Eventually, they left with the loot. I guess they really enjoyed terrorizing defenceless people. <1>

Terrified by the investigation, the ghetto commander, Dumitrescu, shot himself in order to avoid prosecution. We learned from that report that the Kishinev Ghetto hosted 11,525 Jews. About 64% of them were women and children, 28% were elderly.

For about a week we had barely anything to eat. Later, we received some dry black bread, which we had to soak in water in order to make it edible. In this dilapidated part of the city, there was no running water and only one well. Due to the overcrowding, the ghetto experienced a constant shortage of water. I remember carrying heavy buckets from that well. According to the ghetto regulations, we were supposed to wear two yellow patches in the shape of the Star of David; one on the left side of our chest, and another on the right side of our back. We had to be very meticulous in sewing these "insignias", since they had to be made according to very specific requirements. In order to humiliate us, the authorities would change the requirements of the size and the shape of the stars every other week. Thus, we had to constantly redesign and sew new ones. The ghetto was like an overcrowded cage of mice, where gossip and rumours were teeming.

On August 1, 1941, the authorities requested a number of young people for work. "Those who will volunteer will get food", said the soldiers. Two German officers, aided by some Romanian soldiers, seated at a table in the main square, were registering the volunteers. I lined up for registration, since I was eager to get some food, although my uncle Misha advised against it. As I was watching the procedure, I noticed some German officers searching with binoculars for beautiful women. I don't know why, but this observation prompted me to sneak unobtrusively to the back of the line, and back to our room.

Eventually, 450 people, about half of them men and half of them women, had been selected and marched away under guard. (I identified these women on photographs, taken by Italian journalists, stored at the United States Holocaust Museum, in Washington.) The men were handed boxes, which, they were told, contained work tools. The group was taken to the edge of some antitank ditches, about three miles outside of Kishinev, where 411 people were executed with the very ammunition the men had unknowingly carried. Only thirty nine elderly men were spared. They were ordered to cover the bodies with dirt, return to the ghetto, and tell everybody what they saw! "This is a warning for those who might disobey orders; they will meet with a similar fate!"

Later that evening, there was an air raid. Just as we sought shelter in the cellar of the ghetto, the thirty-nine men returned from that gruesome burial. They were in a terrible state of mind. Several elders surrounded them and, after a short discussion, they decided not to spread the macabre news. However, thirty-nine people can hardly keep a secret! Many of the ghetto residents refused to believe the truth, as their minds would not accept such abominations. My father, however, broke down, crying like a little boy. He was overcome by guilt for not having left the city when there was still a chance.

During the second week of August, another "request" for 250 people, mostly men, came from the authorities. The few women selected were supposedly needed to do the cooking at a work- site. This time, however, there were no volunteers. Consequently, the ghetto leaders were ordered to prepare a list of names for "mobilization." About two weeks later, only 100 men from that group returned; the whereabouts of the other 150 are unknown to this day. Every few days, rumours would flare up: "The people are coming back at gate number 5!" etc. Everybody would run to meet them; but, they never came...

Just before the autumn Jewish holidays, we heard news that we will be deported to a territory called Transnistria, in the Ukraine. The threat of this impending deportation made many of us search frantically for ways of escaping. There was a ditch under one of the gates where very few soldiers stood on guard, but where could we have escaped to? We had no knowledge of any humanitarian non-Jews who might have been willing to help us.

The Hazards and Miracles of Bribes

Monia Apotecher, my uncle living in Bucharest, heard of a man who did escape from the Kishinev Ghetto. Upon further enquiries, Monia found out about a group of Romanian detectives whom that man had paid to help him flee. Monia managed to contact the detectives and they accepted the sum of 100,000 lei (an enormous amount of money) for each member of our family whom they would help escape. Monia also knew a colonel in Bucharest, who agreed to drive to the Kishinev Ghetto and smuggle out my grandmother, Sara Apotecher. The colonel took his girlfriend on this journey, to make it appear like a pleasure trip.

On October 14, 1941, the detectives arrived in Kishinev. They had been paid to smuggle seven people out of the ghetto: my parents, my brother and I, Monia's brother, Misha, his wife, Ida, and grandmother Sara. Since grandmother had already escaped, Ida's sister, Mania, took the seventh place. The plan was for us to crawl through the ditch under the gate, and walk in pairs to the train station. There, the detectives would wait with forged arrest warrants, so that our travelling by train would appear to be legitimate.

Afraid that his beard would betray him, grandfather Cervinschi and his wife refused to leave the ghetto. Another reason for his staying behind was his reluctance to part with his teacher and role model, the Skverer Rebe. Before we left, grandfather gave us his blessings.

We managed to crawl under the gate and met the detectives at the train station. The train from Odessa arrived at about 9 a. m., overcrowded with wounded soldiers coming from the front line, just about 100 miles east of Kishinev. We travelled the 250 mile journey to Bucharest in constant fear. My brother, Shraga had scarlet fever, a very dangerous disease, at a time when there were no antibiotics. We also had to be very careful because he spoke only Russian. The rest of us conversed in Romanian. Every so often, the detectives made us move between cars, in order to avoid becoming conspicuous. The most dangerous point of the trip was the crossing of the River Prut, into Romania proper. At one time, we heard some soldiers wondering whether there were any "dirty Jews on the train". We froze with fear. Nevertheless, luck was on our side and we arrived in Bucharest on October 16, 1941 at 5 a. m. Newspaper vendors were shouting on the barely awakened streets: "Odessa has fallen! Odessa has fallen!"

Deportations to Transnistria

During October 1941, Romanian troops started evacuating the Kishinev Ghetto and forced the people to march to Transnistria. It was an extremely cold fall. The soldiers had provided several horse-drawn carts for the sick, carts which quickly became overcrowded. The rest of the people were squeezed into a convoy and herded on the muddy roads toward Transnistria. The Romanian investigation reports of December 1941 state that the soldiers were ordered to dig ditches every 10 km. along the way, to bury those who were shot because they could not keep up with the pace of the march. My grandfather, Aron-Josef Cervinschi, and his wife, probably died during that trek. For the rest of my life, I will feel guilty for having left them behind. To my knowledge, there were only five survivors from that convoy. One of them was my cousin. However, during that deadly march, he lost his two children, his wife, and his in-laws.

Thirty-seven of the ghetto detainees succeeded in escaping, but most of them were later caught. Some people managed to stay behind in the ghetto. Others were set up by Romanians, who pretended to be willing to help, only to rob them of their valuables.

The ghetto, set up at the end of July 1941, lasted to the end of October. By December 1941, there were only 86 Jews left in Kishinev.

Further Escapes

In Bucharest, we did not have legal status. Therefore, in the beginning, we lodged with different Jewish friends of uncle Monia, who risked their lives by hiding us. Due to the abnormal circumstances of our lives, I got a touch of tuberculosis. In order to provide us with a semblance of stability, my uncle, who was a legal resident of Bucharest, rented an apartment so grandmother Sara, my parents, my brother, my aunt, my uncle and I could live together.

The detectives who had helped us escape, went back to Kishinev to snatch another group from the ghetto, as this "occupation" became a rather lucrative business. However, this time, they were caught and arrested.

During the ensuing investigation, our names came up. On November 24, 1941, the detectives came to uncle Monia's apartment, under police escort, allegedly looking for us. They knew we were in Bucharest, but promised to stop searching for us in exchange for another large amount of money. Unfortunately, Monia believed their story and took them to our apartment. Once the money was on the table, he was arrested for bribery. The rest of my family was also arrested for having escaped from the Kishinev Ghetto. While that commotion was going on, my father whispered to me to take my brother and slip out the back door. We sneaked out and walked, hand in hand, terrified, to the some Jewish friends, the Sapersteins. Later, in order to avoid the risk of betrayal, it was decided that we would move around to different families, masquerading as visiting relatives.

Following the bribery charge, uncle Monia was imprisoned in Bucharest's Vacaresti jail, from where he was released after six months. Unfortunately, my parents and grandmother were kept in prison until April 1942, when they were sent back to Kishinev. From there, they were deported to Domanovca, a camp in western Transnistria.

Before his arrest, my father had been tipped off by his Zionist connections that a large ship was being prepared to sail to Palestine. He considered for our family to be put on the passenger list. That ship was the Struma, which sailed at the beginning of December 1941, from the Romanian port of Constantza to Istanbul, Turkey. Upon its arrival, the ship was held for months in the Istanbul harbour because of the British White Paper, which prohibited Jewish immigration to Palestine. Eventually, the Struma was taken out to sea, torpedoed and sunk. Of the 769 people on board, only one managed to survive. Thus, in a bizarre twist of fate, our lives were spared due to our arrest.

My brother, Shraga, was only six, and I was in danger of getting seriously ill with tuberculosis. Therefore, our friends looked for more stable living arrangements for us. My mother's sister, auntie Polia, and her husband, Josef Landau, lived in Galatz, in eastern Romania. At the beginning of 1942, Josef came by train to Bucharest, disguised as a Romanian officer, and he succeeded in bringing Shraga and me to Galatz. I stayed with the Landaus until 1943. During that year, uncle Josef managed to bribe some high-ranking officials who arranged for grandmother Sara to be brought back from the Domanovca camp to Galatz.

During that time, the Red Cross in Bucharest was organizing youth groups to travel by train through Bulgaria and Turkey to Palestine. Uncle Josef succeeded in putting my name on one of the passenger lists and procured forged documents enabling me to travel to Bucharest, but our departure was cancelled, and I remained in Bucharest. Shraga, too young to undertake such a voyage, stayed behind in Galatz.

In March 1944, Transnistria was liberated by the Soviets, and my parents were able to get onto a train in Tiraspol and return to Bucharest. My brother was brought from Galatz and our family was reunited.

Between March and July 1944, the Jewish Agency in Romania organized groups of refugees to sail to Turkey, from where they would continue their way to Palestine. Most of the rented ships were in very poor condition. On its return trip from Istanbul, one such vessel sank, luckily, without any passengers on board. By then, the tide of the war had reversed and the Romanians, eager to cover up their war crimes, started co-operating with those semi-legal emigrations. We decided to chance such a voyage and managed to get on a 250 ton vessel named Kasbek, onto which about 900 people were crammed.

Once out on the Black Sea, the Turkish captain -- although having been paid by the Jewish Agency before departure -- demanded an additional $2,000. He threatened to sail to Bulgaria and deliver us to the Germans, lest we gave him the money. This threat created terrible anxiety among us. Eventually, people collected the money he requested, but the captain got himself drunk, began ranting and raving, and attempted to throw some of us overboard. However, the ship sailed on, and, upon our arrival in Istanbul, every passenger on board managed to disembark. From Istanbul, we travelled by freight train through Turkey, Syria and Lebanon, before we finally reached Atlit, in Palestine.

After the war, my father and my brother changed their family name to Aharoni; I changed mine to Aroni. This was the most poignant way for us to honour the memory of my grandfather, Aron-Josef Cervinschi. My mother, Clara, is 96 years old now, and she lives in Israel. So does my younger brother, Shraga Aharoni, and his family.

Post-War Chronicle

In 1944, when we arrived in Palestine, it was out of the question to further my studies. I took a job, started saving money, and studied at night. Eventually, I managed to pass the London University Matriculation Exams, and decided to move to Australia, to continue with my education.

At the age of 23, I was accepted in an engineering program at Melbourne University. Upon graduation, I was offered a position on the faculty.

In 1956, I met and married Malca Kornfeld, a ninth generation Sabra. Our two daughters, Miriam and Ruth, were born in Australia. We are also the proud grandparents of Sarah and Hannah Krinsky.

At the end of 1962, we moved to California, where I was accepted for my Ph.D. in Structural Engineering at the University of California. In 1970, I became a professor at U.C.L.A., which, upon my retirement, granted me the title of Professor Emeritus. Subsequently, I became the Director of Academic Cooperative Projects, International Studies and Overseas Programs at U.C.L.A., where I am still active.

Postscript

In April 1994, after an absence of almost 53 years, I visited my native city of Kishinev (Chisinau), now the capital of the independent Republic of Moldova. As described above, when I left it in 1941, as a young teenager running for my life, I was escaping from the Kishinev Ghetto, that was being liquidated, with its prisoners being deported on a death march to Transnistria. Now, I came back, not just on a nostalgic trip to the past, but representing UCLA in newly established academic contacts with the Moldavian Academy of Sciences and the State University of Moldova. Indeed, in collaboration with the Academy and the University, as well as the crucial help from the American Jewish Joint Distribution Committee and a number of other cosponsors, we held one year later, in September 1995, a joint symposium on "Jewish History, Language and Literature". Such an international symposium, which brought together academics from Jerusalem, Tel Aviv, Moscow, St. Petersburg, Kiev, Zhitomir, Rostov- on-the Don, New York, and Los Angeles, has not occurred in Kishinev for many decades, if at all.

While in Kishinev, in 1994, I was given by Professor Izia Levit of the Moldavian Academy of Science a copy of two original reports, in the Romanian language, written by a high commission appointed by Marshal Antonescu, in December 1941. These are the most detailed available official documents on the Kishinev Ghetto, on other ghettoes and camps in Bessarabia and on the deportations from Kishinev to Transnistria. Since they had never been translated and published in the English language, I undertook this job. After adding some historical data, my eyewitness memoirs and a number of relevant documents I published it, in 1995, at UCLA, as "Memories of the Holocaust: Kishinev (Chisinau), 1941 - 1944". There are very few people who have survived the Kishinev Ghetto and, to my knowledge, none have written about it. The book has been deposited in many libraries and Holocaust Museums. It is also available on the web at http://www.aud.ucla.edu/~aroni/kishinev

It is chilling to read the conclusions of the second Romanian report, which dealt with the dramatic events of the killings and deportations. In the words of six hardened Romanian senior officers, the deportations were described as follows:"...the preparations and particularly the execution of the given orders resulted in such dramatic moments that those who participated will carry forever the memories of those events." (For more information on the subject see Samuel Aroni, Memories of the Holocaust: Kishinev (Chishinau), 1941-1944. UCLA, 1995.)

We will also never forget them!

Footnotes

1. Theft perpetrated by individual soldiers was an illegal act, as all the goods confiscated from Jews were considered "state property". However, the abuse perpetrated on us personally was not against the law, for the authorities had in fact declared open season on the Jews. The fact that the local authorities were robbing the Jews became known to the government in Bucharest. Consequently, a high commission was appointed to investigate the theft allegations. The commission started its work in November 1941, when most of the ghetto residents had already been force-marched to Transnistria. By December 1941, they had produced two reports for Marshal Antonescu.

Kishinev Pogrom 1903

The Jewish history of Moldova

The Jewish history of Moldova



•1 - 5 centuries - Jewish settlements appear in the Roman province of Dacia, of which the territory of modern Moldova was a part
•5 - 10 centuries - The territory of modern Moldova partly belongs to Hazar Kaganat professing Judaism
•10 - 13 centuries - Boundary territories of modern Moldova are included in the Kiev Rus and the Polish-Lithuanian Empire where Jews have lived since the 10th century CE
•14 century - The name of Moldova appears; the first official mention of the Jewish community of Moldova is made.
•18 century - On the left bank of the Dniester river there are Russian military stations/fortresses - Dubossary, Rybnitsa, Tiraspol, etc. where there are Jewish communities
•1812 - Bessarabia joins the Russian Empire; 5,000 Jewish families live on its territory
•the end of 19th century - 300 thousand Jews live in Bessarabia, 12% of the total population of province
•1903 - A bloody Jewish Pogrom takes place in Kishinev, which alarms and agitates the public of Russia, Europe and America
•1905 - Jewish pogroms on the territory of the province; mass emigration of Bessarabian Jews to America.
•1940 - 400 thousand Jews live in Moldova
•1940 - 1944 - About 300 thousand Jews become victims of the Holocaust on the territory of Moldova
•1944 - 1989 - Moldavian Soviet Socialist Republic is a part of the USSR. The processes of assimilation of Jews, anti-Zionist and anti-Israeli propaganda takes place. The first streams of emigration to Israel
•1989 - 1991 - Revival of the Jewish life, appearance of the first official local Jewish organizations, mass repatriation of Jews to Israel and emigration to America
•1991 - 1999 - Collapse of the USSR and formation of an independent Republic of Moldova. Opening of foreign Jewish organizations and representations, establishment and development of local Jewish structures.
•2000-2005 - Revival of the Jewish life in Moldova. Reducted emigration of the Jewish population. 23,000 Jews live in Moldova

Jewish Community of Moldova

Moldova


Jewish Community of Moldova
Association of Jewish Communities & Organizations of Moldova
PRESIDENT : Yakob TICHMAN
History
Jews have lived in Bessarabia, the territory that constitutes the bulk of what is present-day Moldova, since the 15th and 16th centuries. At that time, Bessarabia was an important transit stop for Jewish merchants from Constantinople and Poland.
On the eve of the German-Romanian invasion in WORLD WAR II, there were more than 250,000 Jews living in Bessarabia. Many of these were deported to camps in Transnistria, where tens of thousands perished at the hands of German and Romanian forces. In 1992, Moldova was torn apart by a civil war that resulted in a division of the country into the Republic of Moldova to the west of the Dniester and the secessionist Moldovan Soviet Socialist Republic of Transnistria to the east of the river. In response, the Moscow-based Federation of Jewish Organizations and Communities (Va’ad ) and Israeli organizations arranged for the evacuation of the Jewish population.
Chisinau (Chisinau) has been seared into the Jewish consciousness as the place where two of the worst pogroms in history took place. During the pogrom in 1903, 49 Jews lost their lives and 500 were injured. Seven hundred houses were looted and destroyed, as were 600 shops and businesses. In the second pogrom in 1905, 19 Jews were killed and 56 were injured. These events prompted Chaim Nachman Bialik to write his famous poem Be-Ir ha-Haregah (In the City of Slaughter), one of the classics of Hebrew literature.
The Community Today
The largest Jewish community is in Chisinau, the capital, where some 15,000 Jews reside. There are other communities in Tiraspol (2,500) and Beltsy (1,000). Smaller numbers live in Bendery, Rybnitza, Soroky, and elsewhere.

The Jewish Community of Moldova is represented by 20 organizations on different levels:
Jewish International organizations with branches in Moldova:
• The American Joint Distribution Committee;
• Sohnut, the Jewish Agency for Israel.
Religious organizations:
• Chabad Lubavitch, the Moldovan Federation of Jewish Communities;
• Agudath Israel Yeshiva.
National non-governmental organizations:
• Moldovan Jewish Congress;
• The Association of Jewish Communities and Organizations in Moldova;
• The Association of Former Prisoners of Ghettos and Concentration Camps;
• The Jewish War Veterans Organization;
• The Jewish Refugees Organization;
• Hava National Jewish Women’s Organization;
• JUHUR (a community of Jews living in the Caucasus, Bukhara and Georgia);
• Maccabi Jewish Sport Organization.
City non-governmental organizations:
• The KEDEM Jewish Cultural Centre (Chisinau United House of Jews in Moldova), which includes: the NES Jewish Family Service, the Hesed Yehuda Jewish Welfare Centre, the Centre for Training and Professional Development.
• The Jewish library and Jewish Community Centre named after Y. Manger.
Jewish formal and informal educational institutions:
• Tikvah Zion non-government organization;
• ORT T. Herzl Jewish Lyceum;
• Rambam Jewish Lyceum;
• Jewish kindergarten;
• Hillel Jewish Students’ Organization.
The Association of Jewish Organizations and Communities of Moldova (AJOCM) is the primary umbrella organization for the Jewish community. It runs programs such as the Moldova-Israel Friendship Association, the Moldova-Israel Foreign Trade Association, the Jewish Museum, and the monthly Nash Golos (Our Voice) Jewish newspaper.
SEVROK, the Union of Jewish Organizations of Chisinau, is a local umbrella group in Chisinau that was created on the basis of the Moldovan Cultural Centre. The capital also has a Religious Jewish Community of Moldova. Chisinau’s Jewish Community Centre, an outgrowth of SEVROK, is housed in the Manger Children’s Jewish Library. The Centre and the Library are both supported by The American Jewish Joint Distribution Committee (JDC). There are five other JCCs in Moldova – in Beltsy, Bendery, Rybnitza, and Soroki, and a combined JCC/Hesed in Tiraspol. A Hillel chapter is based in Chisinau.
The Organization of Ghetto Survivors, 250 members strong, is headed by Shaps Roif, a Moldovan Holocaust survivor. The organization works to obtain pensions and compensation for Moldovan survivors equal to those received by Holocaust survivors in other countries.
Culture and Religious Life
There are synagogues in all major towns in Moldova. The Chabad movement plays a significant role in the religious life of Moldovan Jews. There are three Jewish day schools in Chisinau and Sunday schools in Beltsy, Bendery, and Tiraspol. Jewish themes are a frequent topic of conferences organized by Chisinau University together with the Republican Society for Jewish Culture, and some are attended by visitors from abroad. The proceedings are often published in book form, and several other Jewish books have also appeared. A Jewish music group is active, and plans are under way to organize a Jewish theatre. There are Jewish newspapers called Yistoky Zhizni and Jewish Shtetl, as well as a Jewish television program called On the Jewish Street.

Roş Haşana 5770 - Anul Nou evreesc



Adrian BOLDAN



Şabat, 1 Tişri 5770, sâmbătă 19 septembrie 2009. Anul Nou evreesc. 5770 de ani de la Creearea lumii. 1940 de ani de la distrugerea Templului de la Ierusalim. 62 de ani de la creearea statului Israel. 43 de ani de la eliberarea Ierusalimului.

De fapt, numele sărbătorii nu e Anul Nou, ci Capul Anului. O sa revin mai târziu, cu ajutorul D-nului, la ideea asta. Dar, cum în româneşte ne-am obişnuit să numim data când adaugăm încă o unitate la numărul anilor - An Nou, tot aşa îi spunem şi sărbătorii din calendarul evreiesc. Pentru a face confuzia şi mai completă, calendarul evreiesc are nu mai puţin de patru Ani Noi. Regulile după care calendarul evreiesc se conduce determină că prima zi de Roş ha Şana nu va cădea niciodata într-o duminică, miercuri sau vineri.
Spre deosebire de alte sărbatori evreieşti, care în Israel ţin câte o singură zi şi în Diaspora câte două, Roş ha Şana se serbează două zile şi in Israel, şi în Diaspora. Ca orice zi a calendarului evreiesc, sărbatoarea începe în seara zilei precedente. Amul ăsta începem Roş ha Şana vineri seara, la apusul soarelui.
Luna Tişri este a şaptea luna a calendarului evreiesc. Atunci de ce spunem că e începutul anului? Cum poate anul să înceapă în a şaptea lună a calendarului, şi nu în prima? Evreii au inceput să ţină calendarul din momentul Exodului din Egipt. Prima luna a calendarului evreiesc este deci luna Nisan, luna Exodului, luna Primaverii. Biblia (Leviticus 23:24) ne spune: În a şaptea lună, în prima zi a lunii, să aveţi o sărbătoare solemnă, o comemorare proclamată cu sunete de şofar, a adunare sfântă. Tradiţia evreiască spune că în ziua de Roş ha Şana D-zeu ne înscrie în Cartea Vieţii, urmând ca în următoarele zece zile, până la Yom Kipur, când Cartea se sigilează, să ne lepădăm de păcatele săvârşite în anul care tocmai s-a terminat. Ca să fim siguri că ne-am aruncat păcatele, în după amiaza primei zile de Roş ha Şana lumea merge la Taşlih, o procesiune pe malul unei ape, unde „ne aruncăm păcatele în apă, la peşti”. Roş ha Şana este numita Ziua Judecăţii. D-zeu deschide trei cărţi, în care sunt înscrise faptele păcătoşilor, ale celor cuminţi şi înţelepţi, şi a treia pentru toţi ceilalţi. Numele celor drepţi sunt înscrise direct în Cartea Vieţii şi sunt sigilate pentru „viaţă”, pe când cei din clasa de mijloc au încă zece zile, până la Yom Kipur să se căiască şi să devina „drepţi”. Cei „răi” sunt şterşi pe loc din Cartea Vieţii.
Roş ha Şana aniversează Creearea Lumii. Conform tradiţiei, lumea a fost creata în şase zile, iar în a şaptea D-zeu s-a „odihnit”. Roş ha Şana serbeaza ziua a şasea.
Deşi tema lui Roş ha Şana este legată de viaţă şi moarte, acesta e o sarbătoare plină de speranţe pentru noul an. Evreii cred că D-zeu e milostiv şi drept şi că o să le asculte rugăciunile pentru iertare.
Cu ocazia lui Roş ha Şana, evreii îşi urează „Un an nou” (Şana tova), „Un an Nou şi dulce” (Şana tova u’metuka) sau „Înscriere şi sigilare bună *în Cartea Vieţii+” (Ktiva ve Hatima tova).
La masa din fiecare din cele două seri se obişnuieşte să se pună pe masă şi să se mănânce câteva „semne” simbolice. Se incepe cu o bucata de hală (pâine)înmuiată în miere, apoi se continuă cu o bucată de măr înmuiat şi el tot în miere. Apoi vin cele 8 „semne”, nu neapărat în ordinea asta: morcovi, de obicei gătiţi în ţimes, varză, sfeclă, curmale, dovleac, rimon (rodie), peşte şi cap de peşte sau de miel. Inainte de a se mânca din fiecare din ele, se spune câte o binecuvântare legata de „semnul” respectiv. „Semnele” sunt importante, şi de aceea fiecare le mănâncă cu gândul la viitor. Capul de peşte sau de miel simbolizează şi sărbătoarea care-i poartă numele: Roş ha Şana - Capul Anului.
Binecuvântarea care se spune în legătura cu aceasta face aluzie şi la faptul ca vrem să fim în cap, şi nu în coadă.
In prima zi de Rosh ha Shana in sinagogi se citeste un fragment din Tora, Genesis (21:1-34) în care ni se reaminteşte naşterea lui Iţhak, fiul lui Abraham si al Sarei, iar în a doua zi se citeste un alt paragraf din Genesis (22:1-24), în care amintim „sacrificarea” lui Iţhak. Tora ne spune că D-zeu i-a adus lui Avraham un berbec, pe care să-l sacrifice în locul lui Iţhak. În amintirea momentului ăsta, când Abraham găseşte berbecul cu coarnele agăţate într-un tufiş, sunăm şofarul, un instrument făcut dintr-un corn de berbec. Există opinii, în Midraş, care spun că de fapt Avraham chiar l-a sacrificat pe Iţhak. Iţhak a fost mort si reînviat imediat, sau a fost înghiţit de flăcări si apoi a fost reînviat, după care a stat in Ceruri timp de doi ani. Aceasta intăreşte credinţa evreiască în reînvierea morţilor. Totuşi, această versiune e mai putin circulată, poate şi pentru a nu se compara sau face vreo legătură cu cazul altui evreu, care, conform legendei, a fost reînviat dupa câteva zile. Am în lucru un articol pe tema asta pe care, cu ajutorul D-lui, îl vom putea citi în viitorul apropiat.
Serviciul religios al primei zile de Roş ha Şana începe anul ăsta în seara de vineri şi continuă sâmbătă dimineaţa, şi mai apoi sâmbătă dupa amiază. Sâmbătă seara începe a doua zi, care continuă până duminică seara. Vor fi două zile lungi, zile de odihnă, fără muncile cotidiene, zile în care evreii din toată lumea se vor gândi mai mult la viitor, şi mai puţin la trecut. Vom încerca să ne aducem aminte păcatele pe care le-am făcut, ne vom cere iertare pentru ele şi vom spera şi ne vom ruga sa fim înscrişi în Cartea Vieţii, cu sănătate, viaţă lungă şi cu belşug. Sâmbătă nu, pentru că de Şabat nu se suflă şofarul, dar duminică vom asculta cele o sută de sunete emoţionante de şofar, în tăcerea completă şi deplină a participanţilor.
Fie ca anul 5770 să fie un an care să ne aducă numai bucurii, sănătate si fericire si fie ca să ne bucurăm cu toţii de venirea lui Maşiah imediat, in zilele noastre.

Sursa: "Acum"

Semnificaţia sărbătorii de Sucot

Semnificaţia sărbătorii de Sucot

Poporul evreu celebreaza începând de vineri seara, timp de 10 zile, sărbătoarea de Sucot.
Deşi exista tendinţa de a simplifica si a identifica Sucot cu sărbătoarea corturilor nu trebuie pierdut din vedere că semnificaţia acestei sărbători este mult mai largă, ea grupându-se in special în jurul a patru teme majore

a) exprimarea gratitudinii pentru recolta din anul trecut
b) rugaciunea pentru ploaie
c) sfârşitul perioadei Marilor Sărbători
d) semnificaţia suca în istoria evreilor


a) Exprimarea gratitudinii pentru recolta de anul trecut


Aspectul agricol al acestei sarbatori, reflectat in special in denumirea sa ca Hag ha-Asif (sarbatoarea strangerii recoltei), se exprima in timpurile vechi prin pelerinaje pline de bucurie la Templu unde se aduceau prinoase din recolta adunata. De aici imporanta si semnificatia celor patru specii de plante - de altfel specifice pentru fauna Israelului - care se mai folosesc si azi in sarbatoarea de Sucot. Veselia familiilor din antichitate la strangerea recoltei si la aducerea de ofrande la templu din aceasta recolta se exprima prin faptul ca in vechime Sucotul era denumit ca "HAG" - Sarbatoarea prin excelenta.
Odata cu daramamarea Templului ideea de pelerinaj si-a pierdut din semnificatie (desi a ramas prezenta in ceremoniile literugice de hakafot), dar celebrarea recoltei, bucuria abundentei fructelor si plantelor de toamna s-a pastrat simbolic in deocrarea corturilor si a sinagogilor cu fructe si plante.

b) Rugaciunile pentru ploaie


Ploaia apare ca o tema majora in tot timpul Sucot-ului, fie sub forma rugaciunilor pentru ploaie, fie sub forma unor ritualuri elaborate care au luat nastere din ceremonii de ploaie din vechime. Din punct de vedere calendaristic, Sucot coincide cu inceperea anotimpului ploios in Israel, asa incat este firesc ca dupa o vara caniculara si uscata, agricultorul din vechime, ca si locuitorul de azi sa fie preocupat de venirea ploilor. De altfel trei sunt ceremoniile legate de ritualul apei care s-au evidentiat in timpul existentei Templului si care sunt legate direct sau indirect si de Sucot:

1.Simhat Bet Hasoeva Din descrierile din Talmud ne putem face o impresie asupra bucuriei si veseliei care insotea libatiunile pentru apa. Ceremoniile incepeau la sfarsitul primei zile de Sucot si erau repetate in fiecare zi, cu exceptia Sabatului. Ceremonia incepea cu aprinderea unor lampi speciale, mari si aurite care aveau capacitatea de a cuprinde mult ulei si a da o lumina foarte mare. Aceasta lumina era atat de puternica, incat se spune ca ea lumina intreg Ierusalimul. De fiecare data cand preotii adaugau ulei pentru mentinerea liminii, flacari tasneau din lampi, amintind oamenilor de trasnetele si fulgerele din timpul ploilor. In timpul acesta, Levitii cantau la instrumente muzicale si recitau psalmi urcand cele 15 trepte de la curtea barbatilor spre cea a femeilor. La incheierea fiecarui psalm, doi preoti, aflati la capatul scarilor suflau din sofar. Spiritul de sarbatoare si de bucurie era asa de mare, incat toata lumea participa, inclusiv rabini si oameni de seama. Aceasta festivitate dura toata noaptea si era un fel de preludiu la evenimentele zile urmatoare.

2.Ceremonia libatiilor pentru apa A doua zi de dimineata, un grup de Leviti, preoti si multi dintre participanti plecau la bazinul Siloah aflat in afara Ierusalimului. Pe drum ei cantau din intrumente si recitau versetul din Isaia care de altfel sta la baza acestui ritual: "Veti soate apa cu bucurie din acest izvor de izbavire" (Isaia 12,3). Intr-un vas special din aur, scotea apa din Siloah, pe care dupa aceea, in urale de bucurie si dans il aduceau inapoi la Templu trecand prin Poarta Apelor unde Marele Preot astepta in fata altarului. Apa era desertata intr-un vas cu gatul subtire si un altul era umplut cu vin. Marele Preot ridica vasele tinand vasul cu apa inspre apus - de unde vin norii de ploaie - iar vasul cu vin spre rasarit si picura din ele lichidul incet, incet, ca picaturi de ploaie in fata multimii adunate in fata Templului.

3.Scuturarea ramurii de salcie Al treilea obicei legat de existenta Templului si de rugaciunile pentru apa era scuturarea salciei. In fiecare zi de Sucot erau aduse la Templu ramuri proaspete de salcii si impodobit altarul cu ele, ca simbol al abundentei in apa, deoarece salcia creste in preajma apelor. Altarul era mai apoi inconjurat de oamenii care tineau in maini lulav si arava si intonau rugaciunile de Hoshana. In ultima zi de Sucot ei inconjurau de sapte ori altarul si la sfarsit, loveau cu salcia de podea pana se scuturau toate frunzele. Doua sunt interpretarile mai cunoscute ale acestui ritual. Una afirma ca scuturarea frunzelor era asemanata caderii picaturilor de ploaie. A doua sustine ca salcia - care are nevoie de foarte multa apa pentru a creste, neproducand fructe ar semnifica risipirea, irosirea de apa, iar scuturarea semnul dezaprobarii acestei risipe.

c) Sfarsitul perioadei solemne a Marilor Sarbatori


Sfarsitul perioadei solemne a Marilor Sarbatori este desemnata prin rugaciunea de saharit din ultima zi de Sucot, Sminei Azeret, cand se recita rugaciuni solemne pentru iertarea pacatelor. O legenda povesteste ca in noaptea dinainte de ultima zi de Sucot, numita si Hosana Raba (multe hosana) cerul se deschide si cad bucatele de hartie pe pamant. Pentru fiecare om o notita pe care este scris verdictul final pentru anul care tocmai a inceput, verdict care a fost decis de Iom Kipur si confirmat acum. De aceea unii evrei piosi stau trezi toata aceasta noapte petrecand-o in rugaciune si studiu.

d) Importanta istorica a construirii suca


Sucot - ca si marile sarbatori evreiesti in general - contine acea dimensiune istorica, de aducere aminte, de traire a timpului inaintasilor nostri. In acest context, cortul nu este numai un simbol al simplitatii si al modestiei, al expunerii fragilitatii omului in fata puternicei naturi si a vointei divine. Prin faptul ca sapte zile cel putin capul familiei mananca si doarme acolo, el este si o realitate, care cel putin pentru o saptamana vine sa stearga diferentele sociale si sa ne aminteasca ca in fata lui Dumnezeu nu aducem bogatii, nici case, nici mobila si doar pe noi insine si cantecele si rugaciunile de pe buze si din inima.

Elementele sarbatorii


Celebrarea sarbatorii implica obligatia de locui in suca - constructie provizorie ridicata special in acest scop in curte, pe balcon, terasa, etc.
Conform traditiei, constructia colibei - suca - este bine sa se inceapa imdiat dupa terminarea sarbatorii de Iom Kipur. Peretii ei - obligatoriu in numar de cel putin trei - pot fi din piatra, lemn, panza pe un schelet metalic, sau alt material. Acoperisul in schimb trebuie sa fie subtire, astfel incat sa se poata vedea cerul cu stelele prin el. In acest sens o suca nu este corecta daca este asezata sub un tavan sau alt acoperis. Sucaua este amplasata undeva in aer liber, iar tavanul - shah - se face de obicei din ramuri de copaci, trestie, prajini de bambus. De asemenea el nu trebuie sa se sprijine direct pe sol, de aceea creanga unui copac viu nu poate sluji ca acoperis.
Halaha precizeaza ca suca trebuie sa fie suficient de mare pentru a adaposti "capul si cea mai mare parte a corpului", precum si o masa pentru alimente. S-a dedus de aici ca suprafata optima este de "sapte palme pe sapte", fara insa a se indica insa o masura standard.
Obligativitatea de a manca si a dormi in suca revine barbatului, femeia putand sa opteze.
Un element central al sarbatorii il reprezinta cele patru specii de plante - arbaat ha-minim care sunt agitate in diferitele momente ale liturghiei, conform poruncii biblice de a veseli fata Domnului. Aceste patru plante speciale sunt: palmierul (lulav), fructul de chitra (etrog), salcia (arava) si mirtul (hadas). Manunchiul ritual este alcatuit in mijloc dintr-o frunza inchisa de palmier, doua ramuri de salcie in dreapta si trei ramuri de mirt in stanga palmierului - legate toate laolalta cu fasii de frunza de palmier. Acest manunchi se tine in mana dreapta, iar in mana stanga se tine chitra si se spune o binecuvantare. Dupa rostirea acestei binecuvantari se iau toate patru "minim" si se agita in 6 directii: in fata (est), la dreapta, catre spate, la stanga, in sus si in jos - simbolizand recunoasterea omniprezentei divine in intregul univers.
Initial ceremonia celor patru specii se desfasura la Templu, unde se relua in fiecare din cele 7 zile de Sucot, in timp ce in alte locuri ea avea loc numai in prima zi. La scurta vreme dupa distrugerea Templului, Raban Iochanan ben Zakai a stabilit ca, in amintirea acestuia, manunchiurile sa fie folosite pretutindeni si in toate zilele de Sucot. In Biblie nu exista o explicatie a acestui ritual, dar exista numeroase interpretari in alte surse. Cea mai cunoscuta este cea care sustine ca cele 4 specii reprezinta toate tipurile umane si anume: chitra - fruct care poseda gust si miros - ar simboliza omul perfect, inzestrat si cu fapte bune (mireasma) cat si cu cunoasterea Torei (gustul). Mirtul - inmiresmat dar insipid si palmierul - roditor dar fara mireasma ar simboliza oamenii care exceleaza fie in fapte bune fie in cunoasterea Torei fara a ajunge insa la profunzime si complexitate. Salcia lipsita si de gust si de parfum intregeste tipurile umane simbolizate de aceste specii si impreuna unitatea poporului evreu.
Celebrarea sarbatorii este legata si de un alt obicei - de origina cabalistica, si anume uspizin - care literal tradus inseamna oaspeti. Cuvantul uspizin provine din aramaica si inseamna "oaspeti". In contextul Sucotului el face trimiterea la cei sapte oaspeti secreti care, potrivit misticii iudaice viziteaza cortul in fiecare seara. Este vorba de Avraham, Ithac, iaacov, Iosif, Moise, Aaron si David. Originea acestei credinte se gaseste intr-un verset din Zohar, care afirma: "Atunci cand cineva sta intr-o suca, Avraham si sase drepai vin sa-i tina tovarasie. (Zohar 5,103b)
Conform obiceiului cei sapte oaspeti sunt invitati in suca, prezentandu-li-se in fiecare seara o cerere diferita intregita de rugaciunea "Faca-se voia Ta, Doamne, Dumnezeul nostru si Dumnezeul parintilor nostri, fie ca prezenta Divina sa stea prezenta printre noi .... Eu invit la masa pe acesti oaspeti scumpi, Avraham..."
Acest obicei, practicat initial de cabalisti, apoi de hasidimi, a fost adaptat de multi evrei ortodocsi. Inteleptii spuneau ca pentru a merita vizita acestor sapte oaspeti de seama, trebuie invitati si oaspeti saraci si nevoiasi, incusiv un invatacel lipsit de mijloace (bahur iesiva). Potrivit Cabalei, fiecare dintre "oaspeti" corespunde uneia dintre sefirot (emanatii divine). Se spune ca in fiecare zi, una din aceste emanatii domneste in atmosfera din suca.
Din punct de vedere al ritualului liturgic, primele sapte zile ale sarbatorii amintesc de ceremoniile din jurul altarului din Templu: in fiecare zi are loc o procesiune in jurul sinagogii, insitita de recitarea imnurilor si rugaciunilor de hosanot . Refrenul acestor rugaciuni este hosana , ceea ce insemana "mantuieste-ne te rugam". De sabat, se spun rugaciunile, dar nu se face nici o procesiune.
A saptea zi de Sucot, numita Hosana Raba (Marea Hosana) marcheaza incheierea sarbatorii de toamna, ceea ce se reflecta in anumite obiceiuri care vin sa sublinieze aspectul al acestei zi. Evreii askenazi de exemplu, poarta kitel (vesmant alb de sarbatoare) si canta melodii specifice marilor sarbatori, Ros Hasana si Iom Kipur. Sefarzii suna din sofar in timpul procesiunilor. La sfarsit cele patru specii de plante sunt inlocuite cu un buchet de ramuri de salcie (hosanaot) cu care se izbeste solul, pana cad frunzele. Sant cateva interpretari ale acestui obicei, legate de specificul ramurilor de salcie.
A opta zi Sminei Ateret este zi de sarbatoare separata in Diaspora, si sarabatorita impreuna cu Simhat Torah in Israel. Ea este caracterizata prin recitarea de rugaciuni pentru ploaie. Este pentru prima oara in an cand se introduce aceasta rugaciune si este citita zilnic pe toata perioada de iarna pana in prima zi de Pesah.

Iudaism: Flavius Josephus - Antichitati iudaice vol 1

Descarca Download


http://rapidshare.com/files/292829008/4691221-Flavius-Josephus-Antichitati-iudaice-vol-1.pdf

ISIHASM, KABBALA, YOGA - Comparaţii, analize şi interpretări -

- Comparaţii, analize şi interpretări -

LUCRARE DE SEMINAR



1. SECŢIUNE INTRODUCTIVĂ

2. 1. ARGUMENT

Motivaţia elaborării unei lucrări în care să privim comparativ şi analitic conceptele religioase de bază referitoare la Isihasm, Kabbala şi Yoga, o reprezintă ideea formulării unor judecăţi de valoare în ceea ce priveşte raportul dintre trei mari mişcări religioase de sorginte mistică şi modul în care se nasc diferenţele între acestea.
Elementele prezentate urmează îndeaproape ideea prezentării istorice a fiecărei mişcări în parte, pentru ca mai apoi să fie enunţate o serie de interpretări şi concluzii în ceea ce priveşte raportul dintre Isihasm şi Kabbala, respectiv Isihasm şi Yoga.
Finalitatea studiului o reprezintă, pe de-o parte, sondarea unui teren încă neabordat îndeajuns, referitor la relaţia dintre Isihasm şi Kabbala, iar pe de altă parte, ca răspuns la provocările contemporane, o contraofensivă îndreptată spre cei care consideră Isihasmul ca derivând din mişcarea Yoga sau împrumutând formule ori tehnici de concentrare specifice acestei spiritualităţi.

2. 2. ISIHASM, KABBALA, YOGA – PARCURS ISTORIC, CONCEPTE FUNDAMENTALE

A. ISIHASMUL

Cuvântul „isihasm” provine din termenul grecesc „hesychia” şi înseamnă „tăcere”, „linişte”, „concentrare interioară”. Isihasmul este o disciplină ascetică de origine monastică, ale cărei origini pot fi observate în jurul secolelor IV-V şi care s-a organizat în secolele XIII-XIV ca o adevărată mişcare de renaştere spirituală şi teologică, prin introducerea „rugăciunii lui Iisus” ca metodă de a produce o stare de concentrare şi de pace lăuntrică, în care sufletul ascultă şi se deschide lui Dumnezeu .
Isihia a fost practicată la început de către părinţii deşertului, care au avut ca sursă de inspiraţie „Filocalia” şi care şi-au însuşit, ca disciplină de dezvoltare a vieţii interioare, invocarea continuă a numelui lui Iisus .
„Rugăciunea inimii”, numită şi „rugăciunea lui Iisus” sau „rugăciunea pură”, constând din cuvintele „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, este bazată pe textul din Evanghelia după Luca 17, 21: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” şi pe îndemnul Sfântului Apostol Pavel din I Tesaloniceni 5, 17: „Rugaţi-vă neîncetat” şi „stăruiţi în rugăciune” .
Întemeietorul propriu-zis al isihasmului este Sfântul Ioan Scărarul († 649), autorul lucrării „Scara raiului”, în care recomandă rugăciunea „monodică”, adică redusă la un singur cuvânt, „Iisuse”.
Pentru părinţii isihaşti, teoria şi practica rugăciunii lui Iisus, meditaţia în tăcere asupra numelui lui Iisus şi starea de liniştire pe care o produce nu reprezintă un scop în sine. Isihia creează mai degrabă o stare în care se practică virtuţile, dintre care cele mai importante sunt curăţia inimii (apatheia), pocăinţa (metanoia), dar mai ales trezvia, sobrietatea sau atenţia inimii (nipsis).
Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre conştiinţa şi simţirea harului, iar Sfântul Grigorie Palama despre contemplarea nemijlocită a slavei lui Dumnezeu sub forma energiilor divine necreate, ca elemente esenţiale ale spiritualităţii isihaste .
Ca mişcare ce s-a organizat în Sfântul Munte Athos în secolele XII-XIV, isihasmul nu poate fi separat de teologia „caracterului necreat al luminii taborice” şi de experienţa nemijlocită a slavei lui Dumnezeu .
De la Athos, isihasmul s-a răspândit în secolele următoare în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia şi România, influenţând nu numai viaţa monastică, ci şi pe cea liturgică. De altfel, ca metodă a vieţii contemplative, isihasmul nu este separat de spiritualitatea liturgică sau sacramentală. Într-adevăr, textele isihaste au fost scrise pentru monahi şi ele se aplică cel mai bine în condiţiile de retragere şi de singurătate ale mănăstirii. Sfântul Nicodim Aghioritul, cel care a colecţionat scrierile filocalice, va spune însă că „rugăciunea inimii” aparţine tuturor, atât monahilor, cât şi mirenilor, fapt pentru care nu există două modele de spiritualitate ortodoxă. Una din ideile de bază ale isihasmului este aceea că viaţa spirituală, sub formă monastică sau liturgică, nu este arbitrară, ci are nevoie de călăuzirea unui „părinte spiritual” .
Dacă pentru isihasmul practicat de Evagrie Ponticul accentul cade pe contemplarea intelectuală şi rugăciunea minţii monologică, sau invocarea numelui lui Iisus, alte curente isihaste, de pildă cel propus de Macarie Egipteanul (sec. V), revin la o antropologie şi psihologie biblică, insistând asupra „păzirii inimii”.
De altfel, în spiritualitatea ortodoxă, inima (kardia) nu este organul fizic, ci centrul spiritual al omului, creat după chipul lui Dumnezeu, eu-ul cel mai adânc şi cel mai adevărat, altarul lăuntric în care se intră în stare de kenoză şi de jertfă şi în care are loc unirea cu Hristos. Inima dă unitatea persoanei umane, fapt pentru care „rugăciunea inimii” creează o stare existenţială de unitate şi de integritate a persoanei .

B. KABBALA, SINTEZĂ A MISTICII IUDAICE:

a. PRIMELE EXPRESII ALE MISTICII IUDAICE:

Morfologia experienţei mistice evreieşti este extrem de bogată şi de complexă. Prima fază a misticii evreieşti se caracterizează prin importanţa acordată ascensiunii extatice până la tronul divin, Merkaba. Această tradiţie ezoterică, atestată încă din secolul I î. Hr., se prelungeşte până în secolul X d. Hr. Lumea tronului, loc al manifestării slavei divine, corespunde pentru misticul evreu cu „pleroma” (plenitudinea) gnosticilor creştini. Textele, scurte şi adesea obscure, sunt numite „Cărţile despre Hekkaloth” (Cărţile despre Palatele Cereşti) şi descriu sălile şi palatele pe care le traversează vizionarul în călătoria sa, înainte de a ajunge în al şaptelea şi ultimul hekhal, unde se află tronul slavei. Călătoria extatică, numită la început „ascensiunea către Merkaba”, a fost desemnată, spre anul 500 d. Hr., din motive necunoscute, „coborârea în Merkaba” .
Ascensiunea sufletului la cer şi înfruntarea primejdiilor întâlnite în cale constituiau o temă comună în gnosticismul din secolele al II-lea şi al III-lea. Conform precizării oferite de Gershom Scholem, mistica Merkabei constituie una din ramurile evreieşti ale gnozei .
În cursul călătoriei sale extatice, sufletul primeşte revelaţii privind creaţia, ierarhia îngerilor şi practicile teurgice. În cerul cel mai de sus, stând în picioare în faţa Tronului, el contemplă „chipul mistic al divinităţii în simbolul înfăţişării cu chip de om”, care i s-a arătat proorocului Iezechiel , stând pe tronul Merkaba. Lui Iezechiel i s-a arătat „măsura trupului” , adică o reprezentare antropomorfică a divinităţii, înfăţişându-se ca Primul Om, identic cu imaginea Celui Iubit din cartea Cântarea Cântărilor.
În acest mod, avem de-a face cu o proiectare a Dumnezeului nevăzut iudaic într-o figură mistică în care se revelează „Marea Slavă” din apocaliptica şi apocrifele evreieşti. Această reprezentare în imagine a Creatorului se dezvoltă pornind de la o concepţie perfect monoteistă.
Alături de scrierile referitoare la Merkaba, se răspândeşte în Evul Mediu şi capătă celebritate în toate ţările din diaspora un text de câteva pagini, intitulat Sepher Yetzira sau „Cartea Creaţiei” . Textul conţine o expunere laconică a cosmogoniei şi cosmologiei, autorul străduindu-se să îşi pună în acord ideile sale, influenţate de izvoare greceşti, cu disciplinele talmudice referitoare la doctrina creaţiei şi cu cele privind Merkaba, în cursul expunerii sale fiind observabile pentru prima oară o serie de reinterpretări de tendinţă speculativă ale concepţiilor referitoare la Merkaba.
Prima parte reprezintă cele „32 de căi minunate ale Înţelepciunii” (Hakhma sau Sophia), prin care Dumnezeu a creat lumea: cele 22 de litere ale alfabetului sacru şi cele 10 numere primordiale sau Sephirot. Primul Sephira este pnevma (ruah) sau Duhul lui Dumnezeu Cel viu. Din ruah purcede Aerul Primordial, iar din acesta se nasc Apa şi Focul, adică Sephirot-urile al treilea şi al patrulea. Din Aerul primordial, Dumnezeu a creat cele 22 de litere; din Apă a creat Haosul Cosmic şi din Foc Tronul Slavei şi ierarhiile îngereşti, în timp ce următoarele şase Sephirot reprezintă cele şase direcţii spaţiale .
Speculaţia filosofică privind Sephirot-urile, diversificată prin mistica numerelor, are, cel mai probabil, o origine neopitagoreică, însă ideea „literelor prin care s-a făurit Cerul şi Pământul” îşi găseşte explicaţia cea mai clară în iudaism.
Sepher Yetsira a fost folosit şi în scopuri taumaturgice, devenind vademecum al kabbaliştilor, fiind comentat de cei mai mari gânditori evrei ai Evului Mediu.
Pietismul ebraic medieval este opera a trei „bărbaţi pioşi din Germania” : Samuel, Iuda Hasideul, fiul său şi Eleazar din Worms. Mişcarea a apărut în Germania la începutul secolului al XII-lea şi a cunoscut o perioadă de maximă creativitate între anii 1150 şi 1250. Deşi îşi are originea în mistica Merkabei şi a lui Sepher Yetsira, pietismul renan este o creaţie nouă şi originală. Se remarcă întoarcerea la o anumită mitologie populară, însă hasidiţii resping speculaţiile apocaliptice şi calculele privind venirea lui Mesia. În acelaşi fel, nici erudiţia rabinică şi nici teologia sistematică nu reprezintă una din preocupările lor, ci meditează mai ales la misterul unităţii divine şi încearcă să practice o nouă concepţie a pietăţii .
Opera principală a mişcării, intitulată Sepher Hassidim, utilizează mai ales anecdote, paradoxuri şi naraţiuni edificatoare. Astfel, viaţa religioasă se concentrează asupra ascezei, rugăciunii şi iubirii lui Dumnezeu, întrucât frica de Dumnezeu se identifică cu iubirea şi devoţiunea faţă de Dumnezeu .
Hasidiţii caută să dobândească o deplină seninătate a spiritului, acceptând cu calm injuriile şi ameninţările altor membri ai comunităţii. Penitenţele hasidiţilor trădează anumite influenţe creştine, însă nu şi pe acelea privind sexualitatea. Pe de altă parte, s-a observat o tendinţă panteistă în cazul hasidiţilor, Dumnezeu fiind mai aproape de lume şi de om decât este sufletul de om.

b. KABBALA MEDIEVALĂ:

O creaţie de excepţie a misticii ezoterice evreieşti o reprezintă Kabbala, termen care, cu aproximaţie, înseamnă „tradiţie” . Această nouă creaţie religioasă, deşi rămâne fidelă iudaismului, va reactualiza fie o moştenire gnostică, uneori cu nuanţă de erezie, fie structuri ale religiozităţii cosmice, ceea ce a dus la apariţia unei anumite tensiuni între adepţii unei anumite Kabbale şi autorităţile rabinice. În pofida acestei tensiuni, Kabbala a contribuit, direct sau indirect, la întărirea comunităţilor iudaice din diaspora .
Cea mai veche expunere a Kabbalei propriu-zise se află în cartea Bahir. Textul, transmis într-o stare fragmentară şi constituit din mai multe straturi, este obscur şi stângaci. Lucrarea Bahir a fost compilată în Provence, în secolul al XII-lea, pornind de la materiale mai vechi, dintre care poate fi amintită Raza Rabba („Marele Mister”), în care unii autori orientali au văzut o importantă scriere ezoterică. Originea gnostică a doctrinelor dezvoltate în Bahir este neîndoielnică, întrucât regăsim aici numeroase speculaţii ale vechilor autori gnostici, atestate în diferite surse evreieşti, precum: eonii masculini şi feminini, pleroma, Arborele Sufletelor, Shekhima, descrisă în termeni similari celor întrebuinţaţi pentru dubla Sophia a gnosticilor (fiică şi soţie).
Kabbaliştii din Provence îşi întemeiază doctrina în special pe Bahir, completând vechea tradiţie de origine gnostică de origine orientală cu elemente ale unui nou orizont spiritual, şi anume neoplatonismul medieval.
În ciuda prestigiului său de tehnică mistică, extazul nu joacă un rol important, iar în enorma literatură kabbalistică se găsesc puţine referiri la experienţe extatice personale şi foarte rar referiri la o anumită unire mistică. Unirea cu Dumnezeu este desemnată prin termenul devekuth, care înseamnă „lipire” sau „a fi unit cu Dumnezeu”, stare de graţie care depăşeşte extazul. Astfel se explică de ce autorul care a pus cel mai mult în valoare extazul a rămas cel mai puţin popular. Este vorba despre Abraham Abulafia, născut la Saragossa, în anul 1240 şi care a călătorit îndelung în Orientul Apropiat, în Grecia şi în Italia .
Abulafia dezvoltă o tehnică meditativă în jurul numelor lui Dumnezeu, aplicându-le ştiinţa combinatorie a literelor alfabetului ebraic. Pentru a explica efortul spiritual care conduce la eliberarea sufletului de lanţurile materiei, el foloseşte imaginea nodului, care trebuie dezlegat, nu tăiat. Abulafia face apel, de asemenea, la unele practici de tip yoga, precum: ritmul respiraţiei, posturile speciale sau diferitele forme de incantaţie. Prin asocieri şi permutări de litere, adeptul reuşeşte să dobândească contemplaţia mistică şi viziunea profetică, extazul său nefiind o transă, ci o răscumpărare anticipată, în timpul extazului adeptul fiind umplut de o lumină supranaturală.
Prestigiul şi influenţa postume ale lui Abulafia au fost radical limitate de apariţia în Spania, puţin după anul 1275, a lucrării Sepher Ha-Zohar („Cartea Splendorii”). Această lucrare uriaşă a avut un succes fără egal în istoria Kabbalei, fiind singurul text care a fost considerat carte canonică şi a fost pus timp de mai multe secole alături de scrierile Vechiului Testament şi de Talmud. Scris sub formă pseudoepigrafică, Zohar-ul prezintă conversaţiile teologice şi didactice ale faimosului Rabbi Simeon bar Yochai (secolul al II-lea) cu prietenii şi adepţii săi. Mult timp, cercetătorii au considerat „Cartea Splendorii” drept o compilaţie de origini diverse, însă Gershom Scholem a demonstrat că autorul lucrării este kabbalistul spaniol Moise de Leon .
Conform părerii lui Scholem, Zohar-ul reprezintă teosofia ebraică, o doctrină mistică al cărei scop principal este cunoaşterea şi descrierea lucrării misterioase a divinităţii. Dumnezeu Cel ascuns este lipsit de calităţi şi de atribute, fapt pentru care Zohar-ul şi kabbaliştii îl numesc En-Sof sau Infinitul. Însă, întrucât Dumnezeul ascuns este activ oriunde în Univers, El manifestă anumite atribute care, la rândul lor, reprezintă unele aspecte ale naturii divine. Conform kabbaliştilor, există zece niveluri prin care circulă viaţa dumnezeiască. Numele acestor zece Sephirot oglindesc diferitele moduri de manifestare divină. Împreună, Sephirot-urile constituie „universul unificat” al vieţii lui Dumnezeu şi sunt imaginate sub formă de arbore (arborele mistic al lui Dumnezeu) sau de om (Adam Kadmon, omul primordial). Alături de acest simbolism organic, Zohar-ul utilizează simbolismul Cuvântului, al numelor pe care Dumnezeu şi le-a acordat Sieşi .
Astfel, creaţia are loc în Dumnezeu: mişcarea lui En-Sof ascuns iese din repaus şi se desfăşoară în cosmogonie şi autorevelare. Acest act transformă En-Sof, plenitudinea inefabilă în „neant mistic” din care emană Sephirot-urile. În Zohar, transformarea Neantului în Fiinţă este exprimată prin simbolul punctului primordial.
Una dintre inovaţiile cele mai semnificative ale kabbaliştilor o reprezintă ideea unirii lui Dumnezeu cu Shekhina, un hieros gamos care împlineşte adevărata unitate în Dumnezeu. Conform Zoharului, la început unirea era permanentă şi neîntreruptă, însă păcatul lui Adam a provocat încetarea acestui hieros gamos şi, în consecinţă, „exilul Shekhin-ei”. Abia după restaurarea armoniei originare în actul răscumpărării, „Dumnezeu va fi unul şi numele Său Unu” .
Kabbala reintroduce în iudaism mai multe idei şi mituri în legătură cu religiozitatea de tip cosmic. Astfel, la actul sanctificării vieţii prin muncă şi prin riturile prescrise în Talmud, kabbaliştii adaugă valorizarea mitologică a Naturii şi a Omului, importanţa experienţei mistice şi chiar anumite teme de origine gnostică. Astfel, se poate observa în acest fenomen de „deschidere” şi în acest efort de revalorizare nostalgia unui univers religios în care Vechiul Testament şi Talmudul coexistă cu realitatea cosmică, în care gnosticismul coexistă cu mistica.

C. YOGA:

a. YOGA, CONCENTRAREA ASUPRA UNUI SINGUR OBIECT:

Termenul „yoga” înseamnă, în limba sanscrită, „unire”. Primele referinţe precise la tehnicile Yoga apar în Brāhmana şi, mai ales, în Upanişade. Totuşi, şi în Vede se vorbeşte despre anumiţi asceţi şi extatici, care stăpâneau numeroase tehnici yoghine şi dispuneau de o serie de aşa-numite „puteri miraculoase”. Practicile yoghine pot fi întâlnite aproape peste tot în India, precum şi în mediile brahmanice, buddiste sau jainiste. Paralel cu existenţa acestei Yoga presistematice şi pan-indiene, se constituie treptat o Yogā-darsana sau Yoga „clasică”, aşa cum a fost formulată mai târziu de către Patanjali în lucrarea Yoga-sūtra . Acest autor mărturiseşte că nu face nimic altceva, în fond, decât să culeagă şi să publice tradiţiile doctrinare şi tehnice ale Yogăi .
Yoga clasică începe acolo unde se sfârşeşte Sāmkhya, cu atât mai mult cu cât Patanjali nu crede că cunoaşterea metafizică ar putea să-l conducă pe om în mod autonom la eliberare. Cunoaşterea nu face decât să pregătească terenul în vederea cuceririi libertăţii, care se obţine prin intermediul unei tehnici ascetice şi a unei metode de meditaţie. În viziunea lui Patanjali, Yoga reprezintă „suprimarea stărilor de conştiinţă”. Aceste „stări de conştiinţă” (cittavrtti) sunt în număr nelimitat, însă ele intră toate în cele trei categorii, corespunzând celor trei posibilităţi ale experienţei:
- erorile şi iluziile (visuri, halucinaţii, erori de percepţie, confuzii etc.;
- totalitatea experienţelor psihologice normale, tot ceea ce simte, percepe sau gândeşte cel care nu practică Yoga;
- experienţele parapsihologice declanşate de tehnica yoghină şi accesibile numai iniţiaţilor ;
Scopul urmărit de Yoga lui Patanjali îl reprezintă abolirea primelor două categorii de experienţe, izvorâte din eroarea logică şi din eroarea metafizică şi înlocuirea lor printr-o experienţă suprasenzorială şi extraraţională.
Yoga îşi propune să distrugă în mod treptat diversele serii, specii şi varietăţi ale „stărilor de conştiinţă”, distrugere ce nu poate fi obţinută dacă nu este precedată de cunoaşterea experimentală a structurii, originii şi intensităţii a tot ceea ce este menit distrugerii. Astfel, nu se poate obţine nimic fără acţiune şi practicarea ascezei, aspect ce va deveni caracteristica de bază a întregii literaturi yoghine.
Cărţile II şi III din Yoga-sūtra sunt consacrate mai ales acestei activităţi yoghine de purificare, prin abordarea diferitelor atitudini ale corpului sau prin tehnici respiratorii. Toate aceste cittavrtti nu pot fi controlate şi nici abolite dacă nu sunt mai întâi „experimentate”. Astfel, numai prin experienţe poate fi obţinută libertatea.
Cauza acestor vrtti care formează fluviul psihofenomenal o reprezintă ignoranţa. Pentru Yoga, însă, abolirea ignoranţei metafizice nu este îndeajuns pentru a aneantiza stările de conştiinţă, întrucât imediat ce „vârtejurile” actuale vor fi distruse, altele nu vor întârzia să apară şi să le înlocuiască, ţâşnind din imensele rezerve de „latenţe” (vāsanā), înmormântate în subconştient. Vāsanā este un concept de o importanţă capitală în psihologia Yoga. Piedicile pe care aceste forţe subliminale le ridică în calea eliberării sunt de două feluri: pe de-o parte, vāsanā alimentează fără încetare fluxul psihomental, seria infinită de cittavrtti; pe de altă parte, prin însăşi modalitatea lor specifică, vāsanā sunt greu de controlat şi de stăpânit. Prin urmare, yoghinul, chiar dacă are la activ o practică îndelungată, riscă să se vadă derutat de invazia unui fluviu de vârtejuri psihomentale provocate de vāsanā. Pentru ca distrugerea acestor cittavrtti să poată fi realizată, este indispensabilă întreruperea circuitului subconştient .
Punctul de plecare al meditaţiei Yoga îl reprezintă concentrarea asupra unui singur obiect, ekāgratā. Acest obiect poate fi, fără deosebire, un obiect fizic (punctul dintre sprâncene, vârful nasului, un obiect luminos etc.), un gând (un adevăr metafizic) sau Dumnezeu (Iśvara).
Exerciţiul ekāgratā caută să controleze cele două surse generatoare ale fluidităţii mentale, şi anume activitatea senzorială şi aceea a subconştientului. Această concentrare asupra unui singur obiect nu se poate realiza decât prin numeroase exerciţii şi tehnici, în care fiziologia joacă un rol important. Tehnica yoghină comportă mai multe categorii de practici psiho-fiziologice şi de exerciţii spirituale, numite anga („membru”). Aceste componente ale sistemului Yoga pot fi considerate atât ca formând un grup de tehnici, cât şi ca etape ale itinerariului ascetic şi spiritual al cărui termen final este eliberarea .
În acest sens, Yoga-sūtra prezintă o listă care a devenit clasică:
- înfrânările (yama);
- disciplinele (ni yama);
- poziţiile corpului (asana),
- controlul respiraţiei (prānāyāma);
- emanciparea activităţii senzoriale de contactul cu obiectele exterioare (prat yāhāra);
- concentrarea (dhāraşa);
- meditaţia yoghină (dh yāna);
- enstaza (sumādhi) ;

b. TEHNICILE YOGA :

Primele două grupe de practici, yama şi ni yama, constituie preliminarii indispensabile oricărei asceze. În acest sens, există cinci tipuri de „înfrânări” (yama), şi anume: ahimsā („a nu ucide”), satya („a nu minţi”), asteya („a nu fura”), brahmacaryā („abstinenţa sexuală”) şi aparigraha („a nu fi avar”). Înfrânările nu constituie o stare yoghină, ci numai o stare „purificată”, superioară celei profane. Paralel cu acestea, yoghinul trebuie să practice ni yama, adică o serie de disciplinări corporale şi fizice.
Însă abia când se practică āsana începe tehnica yoghină propriu-zisă. Āsana defineşte postura yoghină, pe care Yoga-sutrā o defineşte ca fiind „stabilă şi plăcută”. Este vorba, prin urmare, de una din practicile caracteristice ascezei indiene, atestată în Upanişade şi chiar în literatura vedică. Lucrul cel mai important este menţinerea corpului în aceeaşi poziţie, fără efort. Numai în acest fel āsana înlesneşte concentrarea, postura fiind perfectă atunci când efortul de a o realiza dispare.
Āsana este primul pas în vederea abolirii modalităţilor specifice fiinţei umane. La nivelul corpului, āsana devine o ekagratā, adică o concentrare într-un singur punct. Aşa cum ekagratā pune capăt fluctuaţiilor şi dispersării stărilor de conştiinţă, la fel āsana pune capăt mobilităţii şi disponibilităţii corpului, reducând multitudinea poziţiilor posibile la o singură postură, imobilă.
Dacă āsana ilustrează refuzul mişcării, prānāyāma, disciplina respiraţiei, reprezintă refuzul de a respira ca majoritatea oamenilor, adică în mod aritmic. Respiraţia omului obişnuit variază fie în funcţie de împrejurări, fie în funcţie de tensiunea psihomentală, neregularitate ce poate produce o fluiditate psihică periculoasă şi, prin urmare, instabilitate şi risipirea atenţiei. Astfel, prin intermediul prānāyāmei se încearcă suprimarea eforului respirator, o respiraţie ritmată trebuind să devină un lucru automat, tocmai pentru ca yoghinul să uite de respiraţie.
Āsana, prānāyāma şi ekagratā produc o suspendare a condiţiei umane fie şi numai pe durata exerciţiului. Imobil, ritmându-şi respiraţia, fixându-şi privirea şi atenţia într-un singur punct, yoghinul este „concentrat”, „unificat”. El poate verifica calitatea concentrării sale prin pratyāhāra, termen care se traduce la modul general prin „retragerea simţurilor” sau, conform explicaţiei oferite de Mircea Eliade, „facultatea de a elibera activitatea senzorială de legătura obiectelor exterioare”. Pratyāhāra poate fi considerată drept ultima etapă a ascensiunii psihofiziologice, de acum înainte yoghinul nemaifiind tulburat de activitatea simţurilor.
Autonomia faţă de stimulii lumii exterioare şi de dinamica subconştientului permite yoghinului să practice „concentrarea” şi „meditaţia”. Dhāranā este, în fond, o „fixare a gândului într-un singur punct”, având ca scop comprehensiunea.
În ceea ce priveşte meditaţia yoghină, numită dhyāna, Patanjali o defineşte drept „un curent de gândire unificată”. Dhyāna îi permite omului să „pătrundă” obiectele, într-o stare de luciditate proprie meditaţiei yoghine, în acest sens „continuum-ul mental” nescăpând niciodată de sub voinţa yoghinului.

c. YOGA ŞI SENSUL EXISTENŢEI LUI DUMNEZEU:

Yoga afirmă existenţa unui dumnezeu, Iśvara , care nu este autorul creaţiei, însă care poate grăbi, în cazul anumitor oameni, procesul eliberării. Iśvara poate veni numai în ajutorul unui om care s-a decis pentru Yoga, putând să-l facă pe yoghinul care l-a ales pe el drept obiect al concentrării sale să dobândescă samādhi. Acest ajutor divin nu este urmarea unei anumite „dorinţe” sau a unui „sentiment”, întrucât Iśvara nu poate avea nici dorinţe, nici emoţii, ci aceea a unei „simpatii metafizice” între Iśvara şi puruşa, simpatie care explică armonizarea structurilor lor. În acest sens, Iśvara este un puruşa liber dintotdeauna, neatins vreodată de „suferinţele” şi „necurăţiile” existenţei .
Prin urmare, alături de tradiţia unei Yoga „magice”, adică făcând apel numai la voinţa şi la forţele ascetului, există o altă tradiţie „mistică”, în care etapele finale ale practicii Yoga erau cel puţin înlesnite printr-o devoţiune faţă de un Dumnezeu.


2. SECŢIUNE EXPLICATIVĂ
- ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI -


A. ISIHASM ŞI KABBALA

a. GENERALITĂŢI:
O primă justificare pentru compararea Isihasmului cu Kabbala ţine de faptul că ele au fost mai mult sau mai puţin contemporane, nu contemporane în sens exact, însă destul de apropiate ca desfăşurare. În acest sens, Zoharul datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi este rezultatul unui proces de dezvoltare şi cristalizare care a durat mai mult de o sută de ani
Către sfârşitul secolului al XIII-lea, Isihasmul se afla deja pe calea dezvoltării sale. Acestei perioade îi aparţine Nichifor Isihastul, deşi controversele legate de marile nume ale isihasmului, precum Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Nicolae Cabasila, aparţin secolului XIV.
În ambele cazuri, atât Isihasmul, cât şi Kabbala, se bazează pe o tradiţie timpurie: Kabbala pe o tradiţie rabinică şi pe mistica „Merkavah”, iar isihasmul pe tradiţia marilor Părinţi creştini ai secolului IV, în special pe cea a Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom şi a teologilor bizantini târzii, precum Dionisie Areopagitul în secolul al VI-lea, Sfântul Maxim Mărturisitorul în secolul al VII-lea şi Sfântul Ioan Damaschin în secolul al VIII-lea, având ca fundament tradiţia ascetică a monahismului bizantin, ale cărui rădăcini pot fi descoperite în deşertul egiptean al celui de-al patrulea secol .
Ambele mişcări, în ciuda tradiţiei anterioare care le-a prefigurat, sunt originale, deşi numeroşi isihaşti şi kabbalişti vor nega acest fapt. Isihaştii bizantini au respins această idee cu siguranţă: pentru ei, originalitatea era sinonimă cu erezia. Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul lui Rabbi Moise de Leon şi a celorlalţi autori ai operelor Zohar-ului. Nu doar că sunt originale, însă în ambele cazuri originalitatea acestor mişcări are acelaşi scop: se axează pe înţelegerea lui Dumnezeu şi relaţia Sa cu universul creat. În ambele tradiţii, Dumnezeu în sinea Sa este privit ca element absolut incognoscibil, deşi se face cunoscut prin puterile care sunt distincte de esenţa Sa, cunoscute drept sefirot în Kabbala şi energii în isihasm .

b. ISIHASM ŞI KABALA - O LEGĂTURĂ ISTORICĂ:

Încă dintru început, trebuie făcute o serie de precizări. Mai întâi, trebuie spus faptul că nu există o legătură istorică între Isihasm şi Kabbala, cu toate că au fost aproape contemporane.
Singura legătură poate fi identificată pe direcţia mişcării creştine eretice din secolele XII-XIII din Provence, şi anume erezia catară. Astfel, Kabbala ar putea să îi datoreze acestei erezii anumite aspecte din doctrina sa, erezia catară, la rândul ei, putând să cunoască anumite influenţe din partea bogomilismului. Această precizare prezintă o oarecare semnificaţie dacă luăm în considerare faptul că isihaştii au fost acuzaţi de mesalianism, doctrină eretică ce a avut o influenţă importantă asupra bogomililor. Totuşi, nu poate fi identificat nici un punct de legătură între Isihasm şi Kabbala, iar orice similarităţi descoperite în învăţăturile acestor mişcări trebuie să fie explicate într-un cu totul alt mod decât cel al influenţei uneia asupra celeilalte.

c. ISIHASM ŞI KABALA - DIFERENŢE:

Există o diferenţa enormă de gen literar între scrierile isihaştilor şi Kabbala. Orice fel de similarităţi observăm în contextul literar, acestea se dovedesc în final a fi total diferite.
În continuare, un prim aspect al comparaţiei dintre Isihasm şi Kabbala trebuie să se refere la faptul că ambele mişcări resping posibilitatea raţiunii umane de a cuprinde în mod raţional fiinţa divină.
Totodată, ambele tradiţii consideră cunoaşterea lui Dumnezeu ca fiind un rezultat al unei reconstrucţii personale a omului, al unei regăsiri de sine a individului.
Relaţia puternică de interdependenţă dintre Dumnezeu şi făpturile Sale cunoaşte o abordare specială în cazul Isihasmului. Astfel, în Isihasm, persoana umană se transformă tocmai prin adâncirea în cunoaşterea lui Dumnezeu, literatura isihastă înţelegând îndumnezeirea ca pe un act al improprierii iubirii divine şi al răspândirii ei în lume.
Viaţa ascetică reprezintă însăşi inima isihasmului. Deşi demersul coborârii rugăciunii din minte în inimă nu poate fi înfăptuit fără harul divin, totuşi, în acest act o importanţă majoră o are şi lupta ascetică.
O serie de aspecte similare pot fi observate şi în ceea ce priveşte învăţăturile Kabbalei. Astfel, numeroase lucrări kabbalistice tratează tema sefirot-urilor şi a mitsvot-urilor (poruncile Torrei). Partea practică a Kabbalei, la fel de importantă ca şi cea teoretică sau vizionară, reprezintă îmbinarea dintre mitsvot şi kavvanah. Totodată, mitsvot-ul prezintă şi un aspect cosmic, având rolul de a menţine echilibrul existenţial în lume.




d. COGNOSCIBIL ŞI INCOGNOSCIBIL ÎN DUMNEZEU:

În privinţa acestui aspect, se cer a fi făcute o serie de precizări în ceea ce priveşte conceptele de En Sof şi sefirot în Kabbala şi cele de esenţă şi energii în isihasm. Totuşi, încă dintru început, pot fi observate diferenţe de substanţă între cele două tipuri de concepte prezentate. Într-o primă instanţă, sefirot-ul pare a fi mai degrabă un complex de „niveluri” de constituire a En Sof-ului decât simple atribute, în contrast direct cu energiile lui Dumnezeu, aşa cum sunt înţelese ele în isihasm.
Despre En Sof se vorbeşte în sensul că ar fi ascuns chiar şi de sefirot. Pe de altă parte, sefirot-ul pare a constitui un corp definit de „niveluri” (în număr de zece, în sens propriu). Pornind de la aceste aspecte, se pot face o serie de observaţii. Astfel, trebuie privit raportul dintre En Sof şi sefirot. Sefirot-ul consituie un grup de „niveluri” care mediază legătura dintre En Sof-ul incognoscibil şi lumea inferioară.
În acest sens, există zece sefirot-uri, şi anume: Keter Elyon, Hokhmah, Binah, Hesed, Gevurah, Tiferet, Netsah, Hod, Yesod, and Malkhut, sau coroana divină, înţelepciunea, înţelegerea sau inteligenţa, iubirea, puterea, frumuseţea, eternitatea, maiestatea, susţinerea şi suveranitatea, toate aceste aspecte constituind structura unică a sefirot-ului.

e. SHEKINAH ŞI SCHIMBAREA LA FAŢĂ A DOMNULUI:

Momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos are un rol fundamental în gândirea isihastă, prin aceea că în acest moment, în trupul lui Hristos, s-a arătat lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate.
Din această perspectivă, pot fi observate o serie de aspecte paralele între Isihasm şi Kabbala. Astfel, sefirot-ul cel mai de jos, Malkhut, se manifestă în lume şi în special în poporul lui Israel asemenea lui Shekhinah, prezenţa divină a Targumenelui şi a literaturii hagadice. Zoharul prezintă o doctrină complexă despre Shekhinah, acesta stând în legătură continuă cu cel mai înalt sefirot şi cu En Sof-ul, precum şi în relaţie cu lumea inferioară.
Atât în cazul Isihasmului, cât şi în cel al Kabbalei, ne interesează semnificaţia şi modul în care se realizează unirea cu Dumnezeu (numit sod ha-yihud în Kabbala).
Prin urmare, sensul unirii cu Dumnezeu în isihasm, îndumnezeirea, pare a trasa o paralelă în ceea ce priveşte gândirea kabbalistică, care deţine ca aspect fundamental ideea de mister al unirii cu Dumnezeu.

f. DOUĂ TRADIŢII PARALELE?:

Este adevărat faptul că, într-o oarecare măsură, putem observa anumite aspecte paralele ce ţin de relaţia dintre Isihasm şi Kabbala. Totuşi, trebuie să fim conştienţi de faptul că ambele tradiţii au luat naştere în condiţii istorice cu totul diferite şi că au avut un parcurs propriu, fără să fi cunoscut vreo influenţă din partea uneia sau a alteia.
Izvorât din practica vie a Bisericii şi din disciplina duhovnicească creştină, isihasmul nu are termeni de comparaţie atunci când vine vorba de asemări sau deosebiri în raport cu învăţătura Kabbalei, o doctrină mistică ce abordează şi acceptă numeroase concepte gnostice, pe care le adaptează învăţăturii tradiţionale evreieşti.

B. ISIHASM ŞI YOGA

a. GENERALITĂŢI:

Practicile yoga nu pot fi înţelese dacă nu se ţine cont de doctrina Samkhya-Yoga, care admite instaurarea unui nou univers construit prin propriile eforturi ale yoghinului, după o experienţă ultimă, ca rezultat al meditaţiei ce conduce la eliberarea de durerea existenţei.
Yoga admite posibilitatea a trei experienţe ce se deosebesc structural şi calitativ între ele: experienţa senzorială, considerată falsă şi iluzorie, experienţa cotidiană-umană, şi experienţa ultimă, obţinută prin samādhi.
Suprimarea experienţei umane nu reprezintă o sarcină facilă, chiar şi pentru tehnica yoga, întrucât obstacolul principal nu îl reprezintă trupul, cu funcţiile sale, ci subconştientul sau „setea de viaţă”, care este un receptacul al experienţelor rasei. Yoghinul are de luptat cu partea fluidă, subconştintă a minţii. Însă ascensiunea practică, prin purificări, renunţări şi meditaţii, nu poate începe înaintea unei cunoaşteri teoretice.
Din această perspectivă, trebuie observat faptul că asceza creştină, spre deosebire de tehnicile ascetice yoghine, nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care produce prin ea însăşi trăire mistică. Asceza orientală, prin faptul că utilizează procedee fizice, tinde să promoveze un anumit tip de egoism spiritual. Astfel, yoghinul este suficient sieşi, pentru că are în posesia sa toate mijloacele care îl pot conduce la samāndhi şi depinde numai de un anumit antrenament şi o anumită tehnică pentru a le scoate în evidenţă.
Creştinul isihast este conştient de faptul că la vederea nemijlocită a lui Dumnezeu nu se poate ajunge fără harul dumnezeiesc dăruit de El, iar pentru primirea acestui har e nevoie de o perfecţionare morală a întregului om prin ajutorul divin.
Dumnezeu nu are o natură asemănătoare unui obiect, pe care să îl putem cuceri printr-o incursiunea omenească, ci este o Persoană şi fără o iniţiativă din partea Lui, nu poate fi cunoscut. Iar pentru o asemenea descoperire a lui Dumnezeu într-o vedere mistică trebuie să ne facem vrednici.
În concluzie, asceza creştină este o cale luminată de raţiune, de credinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, o cale de-a lungul căreia firea umană se purifică de păcate şi se fortifică moral.

b. TAPAS ŞI ASCEZĂ:

Yoga a ajuns să se impună ca tehnică, bazându-se pe două tradiţii: prima, a asceţilor şi extaticilor, atestaţi începând cu Rig-Veda, iar a doua, aceea a simbolismului Brahmanelor, mai ales speculaţiile care justificau „interiorizarea sacrificiului”.
Tapas (căldură, ardoare) desemnează efortul ascetic în general. Ca prima dintre disciplinele ce formează kriya-yoga sau „yoga practică”, tapas-ul reprezintă un efort de autorestrîngere şi autodeterminare în oricare dintre aspectele vieţii, prin tapas practicantul cultivându-şi voinţa şi dezvoltându-şi capacitatea de a depăşi obstacolele.
În sens indian, asceza nu este penitenţă, ci unul din mijloacele cele mai elementare de a dobândi putere, astfel că prin tapas se dobândeşte conştiinţa neesenţialului.
Tapas apare şi ca atitudine mentală, ca atenţie îndreptată spre oprirea şi stăpânirea tendinţelor disperate, a pornirilor şi a scăpărilor de sub control a comportamentului şi a gândurilor. Tapas este un mijloc eficient de a realiza purificarea minţii de obişnuinţe, automatisme şi porniri necontrolate.
Pentru creştini, asceza reprezintă urcuşul care duce spre vârful vieţii religioase mistice. La starea de desăvârşire şi de unire mistică cu Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin eforturi ascetice, iar asceza ce nu tinde spre desăvârşire, apare ca un lucru fără scop .
Asceza înseamnă omorârea patimilor şi a tendinţelor spre păcat, din cauza slăbiciunii firii. Asceza nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care ar produce prin ea însăşi trăirea unirii tainice cu Dumnezeu. O asemenea asceză este falsă şi nu implică o condiţie morală, pentru că în ea se află concepţia că omul are în posesia sa toate mijloacele de ridicare spirituală care îl pot duce la starea supremă.
Asceza isihastă nu caută suferinţa şi întristarea, ci răbdarea prin abstinenţă, rezistenţa faţă de împrăştierea minţii şi îndreptarea inimii asupra a ceea ce este esenţial. Evanghelia afirmă că omul spiritual este, în întregimea sa, trup şi suflet, în acest sens tradiţia isihastă accentuând participarea trupului la exerciţiul sufletului.

c. ĀSANA, PRĀNAYĀMA ŞI METODA ISIHASTĂ:

Āsana reprezintă primul pas concret făcut în vederea abolirii modalităţilor existenţei umane şi marchează transcederea condiţiei umane, prin faptul că poziţia corpului imită o altă condiţie decât cea umană. Aflat în poziţia āsana, yoghinul poate fi asimilat unei statui, şi nu unui om, care este mobil, agitat şi aritmic. Astfel, după cum ekāgratā pune capăt fluctuaţiilor minţii, tot astfel āsana pune capăt mobilităţii şi disponibilităţilor corpului, reducând multiplele poziţii posibile la una singură.
Refuzul de a se lăsa purtat de fluviul stărilor de conşţiinţă va fi continuat de alte refuzuri, dintre care cel mai important este prānāyāma, disciplina respiraţiei, adică refuzul de a respira într-o manieră aritmică. Principiul şi motivaţia psihologică a tehnicii prānāyāma se poate rezuma prin faptul că inspiraţia şi expiraţia sunt variabile, după împrejurările externe sau variaţiile mentale. Această neregularitate produce trepidarea subconştientului şi instabilitatea atenţiei. Astfel, funcţiunile vitale trebuie ritmate, pentru a nu incomoda prin discontinuitatea lor. Ritmându-şi respiraţia şi încetinind-o progresiv, yoghinul poate verifica experimental şi în deplină luciditate anumite stări de conştiinţă care sunt inaccesibile în starea de veghe şi, în special, stările de conştiinţă ce caracteizează somnul .
Respiraţia trebuie să fie ritmată în aşa fel încât să fie uitată cu totul sau, cel puţin, să nu incomodeze prin discontinuitatea ei. Ritmarea respiraţiei trebuie să devină ceva automat, pentru ca yoghinul să o poată uita.
În schimb, dacă studiem cu atenţie metodele rugăciunii lui Iisus, vom observa că la rugăciunea curată nu se ajunge instantaneu, prin întrebuinţarea de către oricine şi oricând a unor metode fiziologice, ci ea este încoronarea unor eforturi îndelungate de purificare de patimi şi de gânduri. Astfel, numai după ce a fost obţinută o conştiinţă curată faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de lucrurile lumii, se poate folosi o anumită metodă pentru a dobândi rugăciunea curată .
În sens isihast, aceste metode nu sunt considerate de asceţi neapărat necesare, ci doar mijloace auxiliare pentru cei care nu sunt deprinşi să îşi adune „mintea în inimă” şi să rostească continuu cuvintele rugăciunii lui Iisus. Prin urmare, rolul respiraţiei este de a da o ritmicitate atenţiei şi rostirii rugăciunii. În timpul practicării acestei metode, nu este vorba despre rugăciunea minţii unită cu inima, ci doar rugăciunea de început în numele lui Iisus. Ea devine rugăciune curată când nu mai este nevoie de cuvinte şi de metode, ci mintea împreună cu inima sunt preocupate permanent de ea.

d. MANTRA, MANDALA ŞI RUGĂCIUNEA:

Mantra este o silabă scurtă, care se repetă neîncetat, ajutându-l pe yoghin în concentrare şi meditaţie. Mantra este un fenomen acustic care jalonează etapele meditaţiei yoga şi asupra căruia au insistat Upanişadele târzii. Supremaţia meditaţiei asupra mantrei se poate explica prin spiritul său de sinteză şi de sincretism, dar şi prin succesul practic al unei tehnici de meditaţie auditivă care era de mult timp cunoscută în India. Astfel, repetarea continuă a mantrei însemna trecerea în universul izolării şi al necondiţionalului.
Un ritual propriu practicilor tantra-yoga îl reprezintă construirea mandalei. Fiecare tantra are o mandala specifică. Mandala este un desen complex ce prezintă o centură exterioară şi unul sau mai multe cercuri concentrice care închid un pătrat împărţit în patru triunghiuri. În mijlocul fiecărui triunghi, precum şi în centrul de bază, se găsesc figuri de divinităţi sau emblemele lor. În momentul în care mandala este desenată pe un anumit material, ea serveşte ca „suport” pentru meditaţie, iar yoghinul o utilizează ca o apărare împotriva distrugerilor şi a tentaţiilor mentale. În acest mod, mandala îl face pe yoghin invulnerabil la stimulii externi. Pătrunzând mental în mandala, yoghinul se apropie de propriul său „centru”, regăsind mandala în propriul său trup .
În timp ce mantra sau mandala, în yoga, reprezintă un monolog impersonal în propria concentrare a yoghinului, în tradiţia isihastă rugăciunea este un dialog persoanal între om şi Dumnezeu, prin ridicarea omului spre Dumnezeu prin Hristos. Acest dialog divino-uman subliniază mai puţin stricăciunea naturii umane prin păcat, decât înnoirea sa în Hristos şi participarea la o viaţă duhovnicească. Astfel, ca exerciţiu de înduhovnicire a omului, rugăciunea este mai mult decât un ajutor, ea este mijlocul prin excelenţă al mîntuirii noastre .





3. CONCLUZII



În cuprinsul acestei lucrări am încercat să surprindem, în sens comparativ şi analitic, trei mişcări de maximă importanţă pentru istoria religioasă a omenirii, observând aspectele care le separă sau punctele în care par că se întâlnesc, din dorinţa de a preciza, cu mai multă fermitate şi precizie, sensul ascezei şi misticii creştine şi raportul acesteia cu sistemele mistice similare ale altor religii.
Astfel, am observat faptul că asceza creştină este o cale luminată de raţiune şi de cfredinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, o cale de-a lungul căreia firea umană se curăţă de păcate. În acest sens, îndrumătorii duhovniceşti acordă o mare importanţă pocăinţei, ca premergătoare a ascezei, rugăciunea lui Iisus fiind o rugăciune specifică pocăinţei.
Pocăinţa deţine un rol capital şi permanent în spiritualitatea creştină, ea înseamnă nu numai regretarea trecutului, ci şi transformare totală, înnoirea modului de a ne raporta la Dumnezeu. Prin urmare, pocăinţa nu este un acces de remuşcări şi autocompătimire, ci o convertire, o recentrare a întregii noastre vieţi pe Sfânta Treime


















4. BIBLIOGRAFIA LUCRĂRII




1. BĂLĂCEANU-STOLNICI, CONSTANTIN, Kabbala, între gnoză şi magie, Bucureşti, Editura Vremea, 2004.
2. BERSANI, JACQUES, Enciclopedia religiilor, Bucureşti, Editura Pro, 2006.
3. BRIA, PREOT PROFESOR DR. ION, Dicţionar de Teologie Ortodoxă – A – Z, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
4. COHEN, ALBERT, Talmudul, Bucureşti, Editura Hassefer, 1999.
5. COSTA DE BEAUREGARD, MARC ANTOINE, Rugaţi-vă neîncetat, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999.
6. CULIANU, IOAN PETRU, Experienţe ale extazului: extaz, ascensiune şi povestire vizionară din elenism până în Evul Mediu, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
7. EISENBERG, JOSY, Iudaismul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.
8. ELIADE, MIRCEA, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II-III, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992.
9. ELIADE, MIRCEA, Tehnici Yoga, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1992.
10. HÂRLĂOANU, ALFRED, Istoria universală a poporului evreu, Bucureşti, Editura Zarkony, 1992.
11. LOUTH, ANDREW, Knowing the unknowable: Hesychasm and Kabbala, în rev. „Sobornost”, nr. 1/1995.
12. PATANJALI, Yoga-Sutra, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
13. POP, VASILE, Yoga şi Isihasmul, Bucureşti, Editura Lidia, 2003.
14. SCRIMA, ANDRE, Despre isihasm, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.

ALINA SAVIN EVREII ÎN FRANŢA MEDIEVALĂ

ALINA SAVIN
EVREII ÎN FRANŢA MEDIEVALĂ

INTRODUCERE
Cine studiază istoria evreilor în Evul Mediu şi, în mod special, în Evul Mediu francez, are impresia că citeşte o istorie a violenţei împotriva evreilor. În afara unor perioade de un calm aparent, cînd situaţia paşnică a evreilor trebuia să fie reglemantată prin documente regale, aceştia erau tot timpul ţinta atacurilor clerului sau a agresiunii populare. Unii autori susţin chiar că antisemitismul a fost starea permanentă care a dominat relaţiile dintre creştini şi evrei în Framţa: l’antisémitisme est un fait permanent de notre histoire, des expulsions royales de 1306 en passant par l’explosion de la fin du XIXe siècle, jusqu’aux lois d'exception du gouvernement de Vichy en octobre 1940 et en juin 1941. Nu trebuie uitat, totuşi, că foarte aproape de noi, în 2004, Franţa a fost declarată ţara cea mai antisemită din Europa, calculat ca număr de atacuri în presă şi agresiuni fizice contra personelor aparţinînd acestei religii.
Voi încerca să prezint faptele în mod diacronic, nu exhaustiv, ci oprindu-mă adupra celor pe care le voi considera reprezentative pentru o epocă sau o stare socială. Voi face mai întîi, în cîteva capitole, o trecere în revistă a istoriei evreilor din Franţa, apoi voi consacra un capitol întreg unui caz particular, evreii din Paris.
Sursele mele sînt variate. În primul rînd, am utilizat Enciclopedia Judaica, poate cea mai completă şi mai obiectivă sursă de informaţii pentru un studiu istoric în acest domeniu. Am utilizat apoi diferite cărţi de istorie franceze şi americane, pentru că aîn acestea am găsit documente originale şi informaţii mai detaliate.










PERIOAELE ROMANĂ ŞI MEROVINGIANA

În Evul Mediu timpuriu, în Europa apuseană, evreii au cunoscut, începând cu secolul al VIII-lea, o situaţie relativ mai bună, cel puţin în anumite regiuni. În Spania, de exemplu, unde dominaţia vizigoţilor a luat sfârşit, în anul 711, noii stăpâni ai peninsulei, arabii, au dat dovadă de o mai mare toleranţă faţă de evrei, decât predecesorii lor. În Galia, evreii sunt amintiţi încă din secolul al IV-lea, dar creşterea lor numerică în regatul franc – în urma emigrării din Italia şi de la sud de Pirinei – a început să se manifeste mai cu seamă după instaurarea dinastiei carolingiene.
Cea mai îndepărtată dovadă a unei prezenţe evreiesti în Franţa este cea referitoare la un individ izolat, probabil însoţit de cîţiva servitori; acesta se numea Archelaus, guvernatorul Iudeii, care a fost alungat de Augustus în anul 6 e.n. în provincia Vienne (care în prezent este un departament din Isere), unde a murit în anl 16 e.n. De asemenea, fratele lui mai tînăr, Herod Antipas, tetrarh al Galileii şi Pereii, a fost exilat de Caligula în Lyon (sau într-un loc numit Lugdunum, de partea franceză a Prinilor), în 39 e.n. O legendă (care încearcă să explice originea rugăciunii Ve-Hu Rahum) susţine că, după cucerirea Ierusalimului, romanii au umplut trei vase cu captivi evrei, şi acestea au ajuns la Bordeaux, Arles şi Lyon. Descoperiri arheologice recente înclină în a da crezare acestei legende. Au fost identificate obiecte evreieşti (menorah era reprezentată pe acestea) au fost descoperite în jurul localităţii Arles (din secolulele 1, 4 şi începutul lui al 5-lea) şi, de asemenea, în Bordeaux şi în regiunile din jurul acestuia (secolele 3 şi începututl lui al 4-lea). Surse scrise, care înainte fuseseră tratate cu anumite rezerve de către istorici, afirmă că, în timpul perioadei romane, evrei au fost prezenţi la Metz (la mijlocul secolului al 4-lea), Poitiers (la sfîrşitul secolului al 4-lea), Avignon (sfîrşitul secolului al 4-lea) şi Arles (la mijlocul secolului al 5-lea).
Există foarte multe dovezi arheologice după anul 465. Existau atunci evrei la Vannes (în Bretania), după cîţiva ani, la Clermont-Ferrand şi Narbonne, la Agde in 506, la Valence in 524 şi la Orleans in 533. După ce Clovis I (481–511), fondator al dinastiei Merovingiene, s-a convertit la catolicism (496), majoritatea populaţiei catolice a adoptat doctrina catolică. Din anul 574 au început să se facă presiuni asupra evrilor să accepte credinţa oficială. În 576, arhiepiscopul Avitus din Clermont-Ferrand le-a oferit evreilor din oraşul lui (aproximativ 500 de persoane) două altervative: botezul sau expulzarea. Exemplul lui a fost urmat în 582 de Chilperic I, rege al Neustriei (partea vestică a regatului franc). La Marsilia, unde evreii din aceste două regiuni au găsit refugiu, a existat o încercare de convertire forţată. S-au păstrat şi cîteva informaţii despre o încercare asemănătoare a lui Dagobert I între 631 şi 639; dacă aceasta ar fi fost încununată de succes, evreii ar fi fost expulzaţi din aproape tot teritoriul actual al Franţei. Însă se pare că nu s-a întîmplat aşa; deşi, pentru o anumită perioadă, documentele nu fac nici o menţiune la evrei, există o lipsă asemănătoare de documente şi în ceea ce priveşte alte categrii sociale sau etnice. Se ştiu cîteva lucruri despre evreii din Septimania (în sud-vestul Galiei, pe atunci provincie spaniolă). Aici evreii au fost scutiţi de convertiri forţate şi de persecuţii violente, precum coreliogionarii lor din Spania vizigotă.
În această perioadă, numărul evreilor din Franţa a crescut rapid, iniţial datorită imigrării, la început din Italia şi din partea estică a Imperiului Roman, apoi din Spania, în special după persecuţiile lui Sisebut, care au început în 612. Totuşi, creşterea numărului evreilor s-a datorat şi prozelitismului evreiesc, care a găsit aderenţi în special în rîndul claselor sărace şi printre sclavi.
În acea perioadă, evreii se ocupau în special de comerţ, dar printre ei se mai găseau medici şi chiar pescari. În absenţa unor surse evreieşti scrise, dovezile arheologice oferă anumite informaţii despre evreii din această perioadă. Pe un pergament găsit în Avignon (şi care datează din secolul al 4-lea), este reprodusă menorah, deşi doar cu 5 braţe. Acelaşi motiv apare pe o inscripţie din Narbonne (687/8), care demontrează, de asemenea, o anumită cunoaştere a ebraicii. Tot textul este în latină, în afară de trei cuvinte, Shalom al Yisrael , care sînt scrise greşit. Nu se ştie nimic despre organizarea internă a acestor grupuri evreieşti, cu excepţa prezenţei sinagogilor (Paris 582; Orleans înainte de 585), şi a faptului că existau contacte între acestea. Comunitatea din Marsilia menţinea contacte cu cea din Clermont-Ferrand şi Paris şi chiar în afara graniţeşor, cu cea din Roma.
In ciuda încercărilot de convertire forţată, relaţiile dintre evrei şi creştini par să fi rămas libere şi paşnice, iar acest lucru este demonstrat de eforturile repetate ale autorităţilor religioase de a le interzice. Cea mai frecventă interdicţie era aceea ca evreii şi creştinii să nu mănînce împreună, în privat sau în locuri publice (Vannes, 465; Agde, 506; Epaon, 517; etc.); o alta, care încerca să separe şi mai mult aceste două etnii, le interzicea evrilor să iasă din casă în timpul Paştelui creştin (Orleans, 538; Macon, 583; etc.); în sfîrşit, o măsură are încerca să împiedice prozelitismul evreiesc, evreilor le era interzis să aibă sclavi nu numai creştini, dar şi de alte religii (Orleans, 541: Clichy, 626 sau 627; etc.). Mai mult, deşi la prima vedere ar putea părea ca un semn negativ, o dovadă a relaţiilor bune dintre creştini şi evrei erau frecventele dispute pe teme religioase, caracterizate de o mare libertate de argumentare, după cum susţin unii scriitori evrei (în special dintre regele Chilperic I (561–84) şi furnizorul lui evreu Priscus, 581). O altă mărturie pozitivă –deşi aceasta s-ar putea să fie pur şi simplu o legendă, o invenţie religioasă- este participarea evreilor la înmormîntarea demnitarilor religioşi (Arles, 459 şi 543; Clermont-Ferrand, 554).















EVREII ÎN FRANŢA DE LA CAROLINGIENI PÎNĂ LA SFÎRŞITUL PRIMEI CRUCIADE

Domnia carolingienilor a fost pentru evrei perioada cea mai favorabilă din toată istoria Franţei. În 820, încercarea arhiepiscopului Agobard de a-i converti forţat pe copiii evrei din Lyon şi din împrejurimile oraşului l-a coborît din graţiile regelui Ludovic cel Pios (814–840).
Aşezările evreieşti de pe Valea Ronului, care existau încă din perioadele romană şi merovingiană, au crescut şi s-au extins. Emigraţia continuă din Italia şi Spania era o sursă de creştere demografică, ca şi prozelitismul, care afecta, de asemenea, şi clasele mai înalte. Cel mai cunoscut exemplu este acela al lui Bodo, diaconul lui Ludovic cel Pios, convertit la iudaism în Spania musulmană. Din a doua jumătate a secolului 10 şi pînă în a doua jumătate a secolului 11, exista o migraţie puternică în Anglia.
În această perioadă, evreii din Franţa au avut cea mai intensivă activitate economică, în special în domeniul comercial. Unii erau furnizori ai curţii imperiale, alţii administrau bunurile instituţiilor catolice. Împăraţii carolingieni le-au acordat evreilor anumite privilegii. Marea lor concentraţie în agricultură şi mai ales în viticultură a dus la un monopol al acestora; se spune că şi vinul pentru mesele catolice era cumpărat de la evrei. Cele cîteva cazuri de împrumut de bani erau legate de această activitate agricolă. În ciuda bogăţiei de informaţii generale privitoare la evreii din această perioadă, sărăcia mărturiilor cu privire la medici sugerează că ar fi existat o mare scădere de interes în ceea ce priveşte această profesie. În ceea ce priveşte serviciile publice, evreii erau angajaţi atît în poziţia subordonată de colector de taxe, dar şi în cea mai importantă şi respectată poziţie, aceea de ambasador imperial (Isaac pentru Charlemagne; Judah pentru Carol cel Pleşuv).
Privilegiile personale şi decretele garantate de regii carolingieni le-au oferit evreilor egalitate judiciară completă. Mai mult, orice încercare de a le lua sclavii păgîni prin convertirea cestora la catolicism era penalizată; dreptul lor de a angaja personal creştin salariat era exlicit garantat; orice ofensă sau prejudicu împortriva personelor lor era pedepsit prin amenzi enorme. Evreii se bcurau chiar de un statut preferenţial, pentru că nu erau supuşi patimilor (judecăţile lui dumnezeu) care făceau în mod normal parte din procesul juducial. Un oficial imperial, denumit magister Judaeorum, care făcea parte dintre missi dominici, supraveghea meticulos punerea în practică a acestor privilegii.
Următorul act francez medieval (Capitular privitor la evrei, anul 814) specifică interdicţiile la adresa unora dintre ocupaţiile evreilor:
Nici un evreu să nu îndrăznească să ia în chezăşie sau pentru orice datorie vreun bun al Bisericii, în aur, argint sau orice alt fel, de la vreun creştin. Dar, dacă va îndrăzni să facă acest lucru, interzis de Dumnezeu, toate bunurile să-i fie confiscate şi să-i fie tăiată mâna dreaptă.
Nici un evreu să nu îndrăznească să ia în chezăşie vreun creştin pentru un evreu sau un [alt] creştin, sau să facă orice altceva mai rău; dar, dacă va îndrăzni să facă astfel, să dea despăgubire potrivit cu legea sa şi, în acelaşi timp, să piardă atât chezăşia cât şi datoria.
Nici un evreu să nu îndrăznească să aibă o tejghea pentru schimbat bani în casa sa sau să vândă acolo vin, grâne sau alte produse. Dacă se va descoperi că a făcut acest lucru, toate bunurile sale îi vor fi luate, iar el va fi întemniţat, până va fi adus în faţa noastră.
Privitor la jurământul evreilor împotriva creştinilor: să-şi pună măcriş de două ori în jurul trupului, din cap până-n picioare; să stea în picioare când spune jurământul şi să aibă în mâna dreaptă cele cinci cărţi ale lui Moise, potrivit legii sale şi, dacă nu poate să le aibă în evreieşte, să le aibă în latineşte: „Fie ca Domnul, ce a dat legea lui Moise pe Muntele Sinai, să mă ajute, şi lepra lui Naamon, sirianul, să vină peste mine, cum a venit peste el, şi fie ca pământul să mă înghită, cum l-a înghiţit pe Dathan şi Abiron, dacă eu am comis vreun rău împotriva ta, în această pricină”.
Activităţile consiliilor bisericeşti au avut un efect minor asupra evreilor în această perioadă. Consiliile de la Meaux şi Paris (845–6) au vrut să dezbată poziţia evreilor, şi o serie de canoane ostile privitoare la aceştia au fost votate; acestea erau, de fapt, un fel de colecţie de canoane scoase din scrierile lui Amulo, succesorul lui Agobard din Lyon, şi a diaconului Florus din Lyon, secretar credincioas al celor doi episcopi. Totuşi, Carol cel Pleşuv (840–77) a refuzat să aprobe aceste canoane. Un alt centru de reacţii violent anti-evreieşti a fost Chartres, unde, la începutul secolului 11, episcopul Fulbert a ţinut o serie de predici cu caracter polemic, spunînc că, avînd în vedere faptul că s-ar putea să mai existe regi evrei, Mesia acestora nu a venit încă. Spre sfîrşitul aceluiaşi secol, , Ivo din Chartres a inserat o serie de texte violente anti-evreieşti în colecţia lui canonică. Toate acestea, totuşi, deşi sînt semnul unei încercări de îndepărtare a influenţelor evreieşti asupra creştinilor, demonstrează o anumită stare de normalitate între relaţiile dintre evrei şi creştini .
Aşa-numita Renaştere Carolingiană în sfera intelectuală nu a schimbat cu nimic viaţa evreilor, totuşi, în mod straniu, tradiţii posterioare acestei perioade susţin că, în timpul domniei lui Charlemagne (768–814), a existat un anumit dinamism în învăţămîntul evreiesc. Se spune despre acest rege că ar fi adus călugări irlandezi învăţaţi şi pe cărturarul evreu Machir din Babilon. Ceea ce se ştie despre cărţile evreieşti în limba ebraică care circulau în Franţa s-a aflat din mărturiile lui Agobard, care, fiind un polemist, a menţionat doar acele opere pe care le critica: o versiune foarte veche a lui Toledot Yeshu, o parodie a Evangheliilor, şi Shi'ur Komah, o lcrare mistică. Adevărata renaştere a învăţămîntului evreiesc în Franţa a început în timpul secolului 11. La mijlocul secolului, Joseph b. Samuel Bonfils (Tov Elem) era foarte activ la Limoges, Moses ha-Darshan în Narbonne, şi, puţin mai tîrziu, Rashi în Troyes. Lucrările acestor învăţaţi acopereau principalele domenii ale învăţămîntului evreiesc: poezie liturgică, comentarii biblice şi talmudice, decizii rabinice, gramatică ebraică, filologie. Gloria oraşului Limoge şi a centrului Franţei în general nu a avut o existenţă prea îndelungată, dar în Narbonne şi Troyes existau cele mai faimoase şcoli evreieşti din sud şi din nord. Schimbarea radicală în situaţia evreilor a rezultat din atmosfera generală care domnea în lumea creştină din vestul Europei, din secolul 11 pînă la Criade. Două persecuţii locale, in Limoges la sfîrşitul secolului 10 şi începutul secolului 11, ar putea fi corelate cu valul general de persecuţii care a trecut pestre Franţa din 1007, pentru o perioadă de aproximativ 5 ani. Lansat de cler şi susţinut de regele Robert II cel Pios (996–1031), acesta a fost propagat de populaţia creştină, în general. Pretextul a fost acuzaţia că evreii din Orleans ar fi organizat un complot împotriva creştinilor împreună cu sultanul al-Hakim, care într-adevăr distrusese biserica Sfîntului Mormînt din Ierusalim. Deveniţi astfel obiectul urii universale, evreii din Franţa au fost atunci, dacaă sursele spun adevărul, explzaţi din oraşe, trecuţi prin sabie, înnecaţi în rîuri, sau omorîţi în alt fel, singurele excepţii fiind cei care acceptau botezul. Cînd unul dintre evreii notabili din Franţa, Jacob b. Jekuthiel, a intervenit împreună cu papa Ioan XVIII (1004–09), acesta din urmă trimiţînd un delegat în Franţa, pentru a opri persecuţiile. Evreii care fuseseră foraţi să treacă la creştinism au avut dreptul să revină la iudaism. O situaţie asemănătoare s-a petrecut în anul 1063: Cruciaţii Spanioli, care la bază trebuiau să lupte împotriva musulmanilor, au început să îi persecute pe evreii din sudul Franţei. Cu această ocazie, totuşi, cruciaţii s-au lovit de împotrivirea prinţilor şi a episcopilor, care au fost felicitaţi de papa Alexandru II.
DE LA PRIMA CRUCIADĂ PÎNĂ LA EXPULZAREA GENERALĂ DIN PROVENCE (1096–1501)
Prima Cruciadă (1096–99) a avut un efect imediat minor asupra situaţiei evreilor, însă cele mai numeroase persecuţii şi persoane omorîte au fost în Franţa, însoţite de convertiri forţate în Rouen şi Metz (dar nu şi în sudul Franţei) .
Solomon Bar Simson, membru al comunităţii evreieşti din Mainz, a scris, probabil după 1140, o cronică privitoare la trecerea prin acest oraş a cruciaţilor participanţi la prima expediţie de acest fel (1096-1099). În fragmentele prezentate aici, el povesteşte cum au fost atacaţi evreii din oraş, precum şi modul în care aceştia au reacţionat; cronica mai cuprinde detalii despre sinuciderile petrecute în rândul evreilor, precum şi liste cu martiri din Speyer şi Worms:
În anul 4856, anul 1028 al exilului nostru, în al unsprezecelea an din ciclul Ranu, (...) un popor trufaş, (...) francezii şi germanii, porniră către Oraşul Sfânt, care fusese profanat de neamuri barbare, să-şi caute acolo casă de idolatrie şi să-i izgonească pe ismaeliţi şi pe alţi locuitori ai pământului, şi să cucerească pământul pentru ei înşişi. Ei se împodobiră trufaş cu însemnele lor, aşezând un simbol lumesc – o linie orizontală peste una verticală – pe veşmintele fiecărui bărbat sau femeie a cărui inimă tânjea să meargă pe drumul cel drept spre mormântul lui Mesia al lor. Rândurile lor au crescut până ce numărul bărbaţilor, femeilor şi copiilor a depăşit o hoardă de lăcuste acoperind pământul; (...). Pe când treceau ei prin oraşele unde locuiau evrei, îşi spuseră unul altuia: „Iată, noi mergem cale lungă să căutăm altarul lumesc şi să ne răzbunăm pe ismaeliţi, pe când aici, chiar în mijlocul nostru, sunt evreii, ei, ai căror strămoşi l-au ucis şi crucificat fără nici un motiv. Să ne răzbunăm, mai întâi, pe ei şi să-i nimicim din rândul neamurilor, aşa încât numele lui Israel să nu mai fie pomenit niciodată sau să-i lăsăm să primească credinţa noastră şi să recunoască mlădiţele promiscuităţii”.
Când comunităţile evreieşti îţi dădură seama de intenţiile lor, s-au întors la obiceiul înaintaşilor noştri, penitenţă, rugăciune şi milă. Atunci, mâinile Sfântului Neam au devenit neputincioase, inimile li s-au topit şi puterea li s-a înmuiat. Ei se ascunseră în cele mai dosite încăperi, ca să scape de sabia ce se învârtea. S-au supus la mare suferinţă, abţinându-se de la mâncare şi băutură timp de trei zile şi nopţi, postind apoi multe zile, de la răsărit la apus, până ce pielea li se zbârci şi li se uscă pe oase, ca lemnul. Iar ei strigară din răsputeri, cu suferinţă, către Dumnezeu.
(...)
În acel an, Paştele a căzut într-o joi, şi Luna Nouă a lunii următoare, Iyar, a căzut într-o vineri şi de Sabat. În a opta zi a Iyar-ului, de Sabat, duşmanii atacară comunitatea din Speyer şi uciseră unsprezece suflete sfinte care îl sfinţeau pe Creatorul lor de sfântul Sabat şi nu voiseră să se pângărească primind credinţa duşmanilor lor. Acolo a fost o femeie deosebită, pioasă, care s-a tăiat pe sine spre sfinţirea numelui Domnului. Ea a fost prima din acea comunitatea care a fost ucisă. Rămăşiţele ei au fost salvate de episcopul local fără profanare, aşa cum a fost descris mai sus.
Pe douăzeci şi trei a lui Iyar ei atacară comunitatea din Worms. Atunci, aceasta s-a împărţit în două grupuri: unii rămaseră în casele lor, alţii fugiră la episcopul local căutând adăpost. Cei care rămăseseră în casele lor au fost daţi lupilor de stepă, care au prădat bărbaţi, femei şi prunci, copii şi bătrâni. Au dărâmat scările şi au distrus casele, jefuind şi prădând; şi au luat Sulul Torei, l-au călcat în noroi, l-au rupt şi ars. Duşmanii au devorat pe copiii lui Israel cu gura deschisă. […]
[Evreii din Worms sunt ucişi. La auzul acestei veşti, evreii din Mainz s-au strâns căutând soluţii de salvare]
Conducătorii evreilor s-au adunat laolaltă şi au discutat în ce chip să se salveze. Ei au spus: „Să alegem bătrâni ca să ştim cum să acţionăm, căci suntem distruşi de acest mare rău”. Bătrânii au decis să răscumpere comunitatea dând cu dărnicie din banii lor şi mituind diverşi prinţi, vicari, episcopi şi guvernatori. Apoi, conducătorii comunităţii, care erau respectaţi de episcopul de acolo, se apropiară de el, de oamenii săi şi de servitori, pentru a mijloci acest lucru. Ei întrebară: „Ce să facem cu veştile pe care le-am primit despre măcelul fraţilor noştri din Speyer şi Worms?” Ei [creştinii] răspunseră: „Luaţi aminte la sfatul nostru şi aduceţi toţi banii voştri în vistieria noastră. Voi, soţiile voastre, copiii voştri şi toate bunurile voastre să le aduceţi în curtea episcopului până vor trece hoardele. Aşa veţi fi salvaţi de pelerini”.
De fapt, ei au dat acest sfat astfel încât să ne strângă împreună şi să ne ţină ca peştii, prinşi într-o plasă diavolească, şi apoi să ne predea duşmanului, în timp ce ne luau banii. Până la urmă, asta s-a şi întâmplat, iar „urmarea este dovada intenţiilor”. Episcopul îşi adună preoţii şi curtenii, preoţi puternici, cei mai nobili ai locului, spre a ne ajuta; pentru că, la început, el a vrut, cu toată puterea, să ne salveze, de vreme ce noi îi dăduserăm lui, preoţilor lui şi servitorilor o mare mită în schimbul promisiunii că ne vor ajuta. Totuşi, până la urmă, în ziua urgiei şi a nenorocirii, toate mituirile şi intervenţiile nu au dus la nimic.
În această vreme ducele Godefroy, schimba-i-s-ar oasele în pulbere, se ridică în asprimea sufletului său, mânat de trufie, pentru a merge cu aceşti călători la altarul lumesc, jurând să meargă în această călătorie numai după răzbunarea sângelui celui crucificat, vărsând sânge evreiesc, stârpind orice urmă a celor ce poartă numele de evreu, alinându-şi astfel propria-i furie arzătoare. Până la urmă, s-a ridicat cineva să repare golul, un om cu frica lui Dumnezeu, care fusese legat de cele mai sfinte altare, numit rabinul Kalonymos, Parnass al comunităţii din Mainz. El trimise un mesager la regele Henric, în regatul Pula, unde regele locuise în ultimii nouă ani, şi i-a spus tot ce se întâmplase.
Regele se înfurie şi trimise scrisori tuturor preoţilor, episcopilor şi guvernatorilor tuturor provinciilor regatului, ca şi ducelui Godefroy, cu cuvinte de salut, poruncindu-le să nu facă nici o vătămare trupească evreilor şi să le asigure ajutor şi adăpost. Ducele cel rău a jurat atunci că niciodată nu le-a dorit răul. Evreii din Köln l-au mituit totuşi cu cinci sute de zekukim din argint, aşa cum au făcut şi evreii din Mainz. Ducele i-a asigurat de sprijinul lui şi le-a promis pace.
Totuşi, Domnul, făcătorul păcii, s-a retras şi şi-a întors ochii de la poporul Său, şi i-a încredinţat săbiei. Nici un profet sau om cu inimă înţeleaptă nu a putut înţelege cum păcatul poporului infinit în număr a fost socotit atât de mare, încât să ducă la pieirea atâtor vieţi în diferite comunităţi evreieşti. Martirii au îndurat cea mai mare pedeapsă, care era dată, de obicei, numai cuiva vinovat de ucidere. Totuşi, trebuie spus cu siguranţă că Dumnezeu e un judecător corect şi că noi suntem vinovaţi. […]

Deşi evreii din Germania au avut cel mai mult de suferit de pe urma brutalităţilor, în oraşul Rouen şi-au justificat cruciaţii persecuţiile împotriva evreilor: Dacă ar fi dorinţa noastră (aşa au spus ei) să îi atacăm pe duşmanii lui Dumnezeu după ce am parcurs distanţa către Orient, în faţa ochilor îi avem pe evrei, o naţie a cărei ură faţă de Dumnezeu este de neegalat, şi atunci vom străbate calea înapoi pentru a-i stîrpi. Primul document legal al unui rege al Franţei, care a ajuns pînă la noi, este decretul lui Ludovic VII din 1144, care îi alungă din regat pe acei evrei care s-au convertit la creştinism şi care apoi au trecut din nou la iudaism, adică pe acei evrei care, din punct de vedere creştin, au recăzut în erezie.
A doua Cruciadă (1147–49) a iscat o controversă între Bernard din Clairvaux şi Petru din Cluny, în legătură cu situaţia evreilor; deşi nu li se confiscaseră bunurile pentru a finaţa această expediţie în Orient, aşa cum sugerase abatele din Clunz, ei au trebuit, totuşi, să aibă o contribuţie finaciară considerabilă. În Evul Mediu, evreii nu beneficiau de protecţie legală, fiind nevoiţi să plătească taxe pentru a putea locui într-un regat sau într-un oraş creştin, permisiune care, în caz că le era acordată, putea fi oricând revocată. Deşi taxele erau mari, ei se temeau mai mult de fanatismul sau de furia localnicilor care, în multe cazuri, îi considerau vinovaţi de diferite calamităţi, decât de persecuţiile autorităţilor .
Prima acuzaţie de omor ritual din Franţa a avut loc la Blois în 1171, cînd 31 de evrei –bărbaţi, femei şi copii- au fost arşi pe rug după o parodie de proces, în ciuda faptului că nimeni nu a adus vreo probă care să confirme crima. O serie de acuzaţii similare au urmat la Loches, Pontoise şi Joinville. Deşi Ludovic VII le-a declarat liderilor comunităţii evreieşti din Paris cînd aceştia au venit în audienţă la el că este convins că acuzaţiile de omor ritualic sînt o pură invenţie, şi a promis că va avea grijă ca asemenea incidente să nu mai aibă loc, acuzaţiile au continuat peste tot prin ţară. Biograful regelui Filip Augustus (1180–1223) susţine că acesta, cînd avea şase ani, a aflat de la pritenii lui de joacă faptul că evreii ar avea obiceiul de a ucide copii evrei. Poate aşa s-ar explica ura pe care le-a purtat-o toată viaţa, şi care s-a concretizat, după ce a urcat pe tron, în diferite măsuri împotriva acestora. În 1881 el a ordonat ca toţi evreii bogaţi din Paris să fie aruncaţi în închisoare, fiind eliberaţi doar după plata unei enorme răscumpărări. În anul următor, 1182, el a ordonat expulzarea lor din regat şi confiscarea bunurilor lor imobiliare. Deşi numărul evreilor afectaţi de această hotărîre era mic, acest lucru se datora mărimii mici a regatului francez de atunci, şi, de asemenea, lipsei de autoritate regală asupra nobililor din provinciile învecinate, unde cei exilaţi au găsit un refugiu imediat. Dar aceasta nu era o soluţie împotriva urii regelui, dovadă fiind faptul că, în 1190, el a urmărit evreii în oraşul Champagne (în Bray-sur-Seine sau în Brie-Comte-Robert) şi a exterminat o întreagă comunitate, care a avut curajul să îl condane pe unul dintre supuşii lui la moarte, după ce asasinase un evreu.
Din cauza unor consideraţii de ordin financiar, Filip Augustus le-a autorizat evreilor să revină ăn regat în 1198, urmînd să ia de la ei cît mai mulţi bani posibil. Este posibil să fie existat şi un lat motiv: începînd cu anul 1182m Filip Augustus ş-a extins considerabil teritoriul şi, în toate teritoriile încorporate regatului, el a găsit evrei care trăiau paşnic în mijlocul populaţiei care nu ridica nici o obiecţie împotriva prezenţei lor, şi este posibil să fi înfuriat locuitorii creştini prin expulzarea lor. Şi, avînd în vedere faptul că acum îi tolera pe evrei la marginile teritoriului regatului, nu mai avea nici un sens şi nici o justificare să îi alunge din centrul ţării. La două luni după reprimirea lor, regele a ajuns la un acord cu Thibaut II, conte de Champagne, împărţindu-şi, practic, drepturile asupra evreilor trăind pe teritoriile lor .
A treia Cruciadă (1189–92), care a avut consecinţe atît de grave asupra evreilor din Anglia, nu i-a afectat pe cei din Franţa, dar cruciada împotriva Albigenşilor din sudul Franţei a ruinat, la rîndul ei, comunităţile evreieşti. Mai ales în rîndul evreilor din Beziers, în mod special, au existat multe victime, cînd oraşul a fost atacat în 1209; supravieţuitorii au traversat Pirineii şi şi-ai restabilit comunitatea în Gerona. .
Voi aminti acum pe scurt despre Prevederile referitoare la evrei ale celui de-al IV-lea Conciliu de la Lateran (1215). Acesta a avut loc în 1215, fiind considerat cel mai mare conciliu al Bisericii apusene înainte de Trento. Canoanele 67-70 se refereau la evrei, conţinând o serie de hotărâri extrem de restrictive. Canonul 68 privea îmbrăcămintea evreilor şi a musulmanilor, obligaţi acum, pentru prima dată în istoria Occidentului medieval, să poarte veşminte distinctive. Prin aceleaşi măsuri, creştinilor le-au fost interzise legăturile conjugale cu femei aparţinând celor două categorii amintite:
67. Camăta evreilor
Cu cât religia creştină respinge mai mult jaful cametei, cu atât mai mult evreii perfizi o practică astfel încât, în scurt timp, ei epuizează bogăţiile creştinilor. De aceea, noi vrem să veghem ca creştinii să nu fie îngrozitor de împovăraţi de evrei. Aşadar, statuăm prin decret conciliar că, dacă evreii, în viitor, vor extorca de la creştini, sub orice pretext, împrumuturi cămătăreşti grele şi excesive, să le fi interzis orice negoţ cu creştinii până ce nu vor fi dat despăgubiri, cum se cuvine, pentru pagubele excesive produse. La nevoie şi creştinii vor fi constrânşi, prin cenzură ecleziastică şi fără posibilitate de apel, să se abţină de la orice comerţ cu ei. Îi îndemnăm pe principi ca, din această pricină, să nu se arate duşmănoşi faţă de creştini, ci mai curând, să-şi folosească zelul să-i împiedice pe evrei să făptuiască o atât de mare opresiune. Sub pedeapsa aceleiaşi sancţiuni, decretăm ca evreii să fie constrânşi să plătească bisericilor dijmele şi ofrandele care li se datorau şi pe care ele aveau obiceiul să le perceapă din partea creştinilor în contul caselor şi al posesiunilor lor, înainte ca acestea să fi trecut, indiferent în ce fel, în mâinile evreilor: în acest fel, bisericile nu vor fi afectate.
68. Evreii se vor deosebi de creştini prin veşmintele lor.
În unele provincii, o diferenţă în veşminte îi deosebeşte pe evrei şi pe sarazini de creştini, dar în altele s-a răspândit o asemenea nedesluşire, încât nu mai este între ele nici o diferenţă. Aşa se întâmplă că, uneori, din greşeală, creştinii se unesc cu femeile evreilor şi ale sarazinilor, iar evreii şi sarazinii cu femeile creştine. De aceea, pentru ca astfel de împreunări stricătoare să nu se poată sluji, pe viitor, de scuza unei greşeli datorată veşmântului, decretăm [că] aceşti oameni de amândouă sexele, în fiecare provincie creştină, să se deosebească, tot timpul, de alţi oameni, prin felul veşmintelor lor, de vreme ce acest lucru le-a fost cerut de Moise.
În zilele Plângerilor şi în Duminica Patimii, ei să nu poată ieşi cu nici un chip în lume, pentru că, după cum am aflat, unii dintre ei nu se ruşinează să se arate, tocmai în aceste zile, cu cele mai frumoase veşminte şi nu le este teamă să-şi bată joc de creştini, care păstrează amintirea prea sfintei Patimi, purtând veşminte de doliu.
Le interzicem acest lucru cu desăvârşire; şi să nu aibă îndrăzneala să danseze în semn de ocară faţă de Mântuitor. Şi, întrucât nu trebuie să păstrăm tăcere în faţa injuriei făcute care a şters greşelile noastre, poruncim ca cei care ar îndrăzni să facă aşa ceva să fie pedepsiţi de principii seculari cu pedeapsa pe care o merită, în aşa fel încât să nu mai îndrăznească cu nici un chip s-l hulească pe cel crucificat pentru noi.

69. Inaptitudinea evreilor pentru funcţii publice.
Ar fi prea absurd ca cel ce-l huleşte pe Hristos să exercite vreo putere asupra creştinilor. De aceea, ceea ce conciliul de la Toledo a statuat în această privinţă cu înţelepciune, reînnoim aici din cauza îndrăznelii încălcărilor: interzicem ca evreii să fie numiţi în funcţii publice, fiindcă, folosindu-se de ele, ei se arată foarte duşmănoşi faţă de creştini. Dacă cineva le-a încredinţat o asemenea funcţie, el va fi lovit de sancţiunea cuvenită de către conciliul provincial (care – poruncim – va fi celebrat în fiecare an), după ce, mai înainte, va fi prevenit de acest lucru. Cât despre evreul care a obţinut această funcţie, îi vor fi interzise orice negoţ şi orice altă legătură cu creştinii până ce nu va folosi în folosul creştinilor săraci şi potrivit cu îndreptarea episcopului din acea dioceză, tot ce va fi primit de la creştini în contul funcţiei sale; iar să renunţe cu umilinţă la funcţia pe nedrept asumată. Extindem aceeaşi regulă şi asupra păgânilor.
70. Evreii convertiţi la credinţă nu trebuie să se întoarcă la vechiul lor rit.
Unii [evrei], care, după cum am aflat, deşi au primi de bună voie apa sfântului botez nu se despoaie cu desăvârşire de omul vechi pentru a se înveşmânta mai deplin cu cel nou şi care mai păstrează urme ale primului lor rit tulbură, printr-un astfel de amestec, frumuseţea religiei creştine. Deoarece este scris: „Vai de păcătosul care merge pe două cărări” şi, de asemenea, „Nu trebuie îmbrăcat un veşmânt ţesut din in şi lână”, statuăm că astfel de oameni vor fi constrânşi prin toate mijloacele de rectorii bisericilor să renunţe la vechile lor rituri, pentru ca cei care s-au oferit liberi religiei creştine să fie menţinuţi în respectul faţă de ea printr-o corecţie salutară şi necesară. Căci este mai puţin rău să nu cunoşti calea Domnului, decât să te întorci îndărăt după ce ai cunoscut-o .

În timpul domniei lui Ludovic IX (1226–70), în 1236, au avut loc severe persecuţii anti-evereişti în provinciile din vest, în Bretania, Anjou şi Poitou, care nu erau sub autoritatea directă a monarhului. În 1240, ducele Jean le Roux i-a expulzat pe evreii din Bretania. În acelaşi an, a avut loc la Paris faimoasa dispută a Talmudului. Era vorba, de fapt, de un proces al Talmudului, inspirat de o bulă a lui Grigorie IX în 1239. Verdictul fusese dat deja dinainte: Talmudul trebuia distrus prin foc, sentinţă care a fost pusă în practică în 1242. În provincia Dauphine, care era încă independent de regat, zece evrei au fost arşi pe rug în oraşul Valreas, în 1247, după o acuzaţie de omor ritual. Agitaţii anti-evreieşti au avut loc peste tot prin Dauphine, ducînd la întemniţarea evreilor şi confiscarea bunurilor lor. Nu există nici o dovadă că Ludovic IX ar fi încercat să îi protejeze pe evrei, sau că ar fi dat vreun ordin în acest sens. Totuşi, fratele lui, Alphonse de Poitiers, căruia regele îi cedase guvernarea cîtorva provincii franceze, a ordonat expulzarea evreilor din Poitou în iulie 1249. Totuşi, ordinul nu a fost apliat în mod riguros, sau, mai bine zis, a fost aplicat pentru o perioadă prea scurtă de timp pentru a putea avea efecte totale. Chiar şi aşa, un teritoriu guvernat de Alphonse a fost scena primei expulzări totale: din was the scene of the first local expulsion: from Moissac in 1271. Ludovic IX şi Alphonse de Poitiers aproape că rivalizau în metodele brutale folosite pentru a scoate bani de la evrei. Regele a folosit toţi aceşti bani pentru a finaţa Cruciada. Cu acelaşi motiv pios, Alphonse de Poitiers a întemniţat toţi evreii din provincia lui, pentru a putea să le ia bunurile. Filip III cel Pleşuv, care a domnit din 1270, a fost responsabil pentru migrarea masivă a evreilor în micile localităţi rurale, după ce i-a expulzat din oraşe, în 1283. ascensiunea la tron a lui Filip IV cel Drept (1285) a fost inaugurată de masacrul din Troyes, care a urmat tot unei acuzaţii de omor ritual; cîţiva notabili ai comunităţi au fost condamnaţi şi arşi pe rug în 1288. In 1289, din Gasconia (care aparţinea pe atunci Angliei) şi apoi din Anjou (guvernat de fratele regelui Franţei) au fost expulzaţi evreii. In 1291, Filip cel Drept a publicat o ordonaţă prin care le interzicea evreilor expulzaţi din Gasconia şi Anglia să se stabilească în Franţa.
Deşi Filip cel Drept a negat autoritatea clerului în general (1288) şi a Inchiziţiei în particular (1302) orice autoritate judiciară asupra situaţiei evreilor, acest lucru nu s-a întîmplat pentru a-i proteja, ci pentru că nu suporta să îşi împartă autoritatea în vreun fel. Probabil că judecătorii regali au judecat primul proces în care cîţiva evrei din Paris erau acuzaţi că ar fi profana hostia, in 1290. Pentru a-şi garanta un maxim de cîştig financiar de pe urma ordinului de expulzare din 1306, Filip cel Drept a dat doar instrucţiuni orale. După întemniţarea tuturor evreilor (22 iulie 1306) şi confiscarea bunurilor lor, numeroase ordonanţe scrise au fost scrise de către cancelaria regală, pentru a-i prezenta regelui suma totală obţinută. Ordinul de expluzare a cîştigat adepţi numeroşi în rîndurile lorzilor majorităţilor provincii. Acesta a fost aplicat chiar şi în teritoriile a căror guvernator nu fusese consultat înainte. Evreii au trebuit să plece chiar şi din provinciile care nu erau sub autoritatea regală —Lorraine, Alsace, Franche-Comte, Savoy, Dauphine, Provence cu principatele Orange şi Comtat Venaissin, Roussillon şi Cerdagne (Cerdana)—. Evreii alungaţi din Franţa au găsit refugiu în teritoriile prezente ale Belgiei, Germaniei, Italei şi Spaniei. Filip cel Drept a acordat unui număr limitat de evrei dreptul special de a rămîne în regat sau de a se întoarce în acesta; ei aveau rolul de consilieri financiari, de a strînge taxele. În 1311 chiar şi aceştia au fost expulzaţi. Deşi expulzarea în sine a întîmpinat obiecţii minime din partea lorzilor, aceştia au reacţionat atunci cînd regele a vrut să strîngă bunurile doar pentru el: acesta a fost cazul în Montpellier .
Ludovic X cel Certăreţ (1314–16), fiul şi succesorul lui Filip cel Drept, le-a permis evreilor să se întoarcă, semnînd un document pe 17 mai 1315. Acest ordin nu a putut fi pus în practică înainte de 28 iulie 1315. Un decret de la acea dată, repudiindu-i pe „sfătuitorii cei răi” care l-au incitat pe tatăl lui să îi expulzeze pe evrei şi justificînd decizia lui Ludovic de a-i rechema din cauza „cererii generale a poporului”, le-a acordat evreilor dreptul de rezidenţă pentru o perioadă de 12 ani. Sub Filip V cel Înalt (1316–22), au existat masacre ale evreilor comise Pastoureaux (Păstoraşi) in 1320, iar cei care au avut cel mai mult de suferit au fost evreii din Toulouse şi din regiunile din vestul oraşului. Regele, ofiţerii lui şi autorităţile bisericeşti şi-au combinat eforturile pentru a înnăbuşi mişcarea, mai ales din cauză că aceasta reprezenta o ameninţare pentru ordinea socială. Mania populară împotriva pericolului leprei răspîndită de către evrei şi-a avut originea în mai multe locuri din Franţa, în 1321, în special la Tours, Chinon şi Bourges (sau în altă localitate din provincia Berry). Fără măcar vreun pretext legal, evreii au fost condamnaţi la moarte în aceste locuri. Doar în Chinon au murit 160 persoane. Pe lîngă confiscarea bunurilor evreilor, care erau aduşi astfel „în faţa justiţiei”, o răscumpărare imensă a fost impusă evreimii franceze. Expulzarea –nu a rămas nici un document cu acest ordin sau decret- a avut loc între 7 aprilie şi 27 august 1322.
In 1338 şi 1347 mai mult de 25 de comunităţi evreieşti din Alsacia sau fost victime ale persecuţiilor, care au rămas izolate în estul ţării. Pe de altă parde, masacrele aveau legătură cu ciuma, Moartea Neagră, (1348 şi 1349), şi au afectat comunităţile evreieşti din regiunile din estul şi sud-estul ţării, în special Provence, Savoy, Dauphine, Franche-Comte şi Alsace. Doar intervemţia Papei a reuşit să împiedice ca evreii din Avignon şi Comtat Venaissin să aibă aceeaşi soartă. In Franche-Comte, după ce au fost acuzaţi că au răspîndit ciuma, evreii au fost întemniţaţi pentru lungi perioade, iar bunurile lor au fost confiscate; ei au fost expulzaţi în 1349, deşi au reapărut acolo în 1355. În acelaşi an, Dauphine a fost practic incorporat în regatul Franţei, însă evreii de aici au continuat să se bucure de aceeaşi liberate şi drepturi.
Coroana regală nu a dezvăluit niciodată ce motive finaciare existau în spatele rechemării evreilor în 1359. Carol V (1364–80), regent al tatălui său Ioan II cel Bun, care era ţinut prizonier în Anglia, le-a autorizat întoarcerea pentru o perioadă de 20 de ani, doar pentru că taxele plătite de aceştia îi permiteau să plătească răscumpărarea pentru tatăl său. Urmînd exemplul lui Ludovic cel Certăreţ, el le-a permis evreilor să rămînă în Franţa doar pentru perioade limitate. În 1360, Ioan cel Bun (1350–64) a întărit autorizaţia acordată de fiul lui.
Cînd Carol V a succedat la tron, el a confirmat, în mai 1364, cei 20 de ani garantaţi iniţial, şi a prelungit această perioadă cu şase ani, apoi, în octombrie 1374, cu încă zece ani. Cînd Carol VI (1380–1422) a preluat conducerea guvernului, în februarie 1388 şi martie 1389, el a confirmat prelungirile oferite de Carol V; el, în schimb, nu a fost de acord cu cei cinci sau şase ani acordaţi de Ludovic de Anjou, care acţionase ca regent al lui (1380–88). Astfel, după decretul din 17 septembrie 1394, care susţinea că de acum înainte evreii nu vor mai fi toleraţi pe teritoriul francez, plecarea verilor a devenit efectivă în 1395 (între 15 ianuarie şi 18 martie), 36 de ani după prima concesie pentru o nouă rezidenţă garantată de Carol V. La drept vorbind, aceasta nu era tocmai o expluzare, ci un refuz de a reînnoi dreptul de rezidenţă. Totuşi, acest lucru însemna plecarea evreilor din regatul Franţei.
Începînd cu 1380, evreii au fost victime ale unor persecuţii sîngeroase, care au urmat unor răsculări ale populaţiei în cîteva dintre oraşele regatului, în special Paris şi Nantes. Acest lucru s-a întîmplat şi în 1382. Deşi regele a poruncit ca evreilor să li se înapoieze bunurile furate cu această ocezie, el i-a iertat şi pe răsculaţi. In 1389, regele i-a acordat oraşului Eyrieu dreptul de a decide singur dacă vrea să primească sau nu evrei între zidurile sale. Deşi mai tîrziu o asemenea prerogativă a fost acordată oraşelor din Alsacia în general, acest lucru a fost, la vreme aceea, o excepţie în regat. Totuşi nu are arost să vedem acest incident ca un semn sau ca un preludiu al marii expulzări de mai tîrziu. Din contră, la 15 iulie 1394, regele a acordat evreilor din Languedoc un decret foarte favorabil. Cînd Carol VI a încheiat rezidenţa evreilor din regat pe 17 septembrie, plîngîndu-se că ar fi existat „numeroase plîngeri grave şi denunţuri” în ceea ce priveşte „excesele şi relele comise de evrei, şi se spune că ei ar acţiona în fiecare zi în felul acesta contra creştinilor”. El a adăugat că investigaţiile au confirmat că evreii „au comis de nenumărate ori anumite crime, excese şi jigniri”, în special împotriva credinţei creştine, dar po asemenea justificare pentru actele sale nu pare foarte plauzibilă. Totuşi, cu această ocazie, nu a existat nici un motiv financiar în spatele expulzării, pentru că nu a fost însoţită de confiscări ale bunurilor. Aşadar, această acţiune rămîne inexplicabilă. De data aceasta, evreii din Franche-Comte au împărtăşit soarta coreligionarilor lor din regat, deşi provincia nu aparţinea regelui Franţei.
Din a adoua jumătate a secolului 14, mişcarea voluntară a evreilor din Dauphine şi- asumat propoţii chiar şi mai mari. Delfinul a încercat să îi cheme înapoi, oferindu-le avantaje fiscale, ar fără succes. Pînă la începutul secolului 16, nu a mai existat nici un evreu care să locuiască în Dauphine. În Savoz, situaţia evreilor s-a deteriorat de-a lungul secolului 15: cărţile evreieşti au fost arse îm 1417; a existat o expulzare locală din Chatillon-les-Dombes in 1429, o persecţie sîngeroasă în 1466 şi un decret general de expulzare în 1492. In Provence, cea mai mare parte a secolului 15, în special în timpul domniei lui Rene I cel Bun (1431–80), a existat o perioadă favorabilă pentru evrei, pe lîngă anumite eincidente locale, de exemplu, la Aix-en-Provence in 1430. Condiţiile evrilor s-au schimbat după 1475, cînd, prima dată după marea ciumă, au existat răsculări anti-evreieşti în diferite locuri. Între 1484 şi 1486, atacuri contra evreilor au avut loc în numroase localităţi (în special in Aix, Marseilles şi Arles). După ce Provence a fost încorporată teritoriului francez (1481), majoritatea oraşelor au cerut, pe rînd, expulzarea evreilor, pînă ce ultimii evrei rămaşi au trebuit să se supună ordinului de expulzare generală din 1498, reluat în 1501. Practic, la sfîrşitul Evului Mediu, şi pentru o bună perioadă de timp, nu au mai existat evrei în interiorul graniţelor franceze, poate doar cu excepţia provinciilor Alsacia şi Lorraine, Avignon, Comtat Venaissin şi regiunii Nice.
Pentru a încheia acest capitol, voi aminti că, în aceeaşi perioadă, a avut loc marea expulzare din Spania, care a jucat un rol hotărîtor în destinul evreilor. La 31 martie 1492, la puţin timp după cucerirea Granadei (ultimul bastion al stăpânirii arabe în Spania), regii Aragonului şi ai Castiliei, Ferdinand şi Isabella, au adoptat hotărârea expulzării tuturor evreilor neconvertiţi la creştinism din teritoriile aflate sub stăpânirea lor. La acea dată, având cea mai importantă comunitate de musulmani şi evrei, Peninsula Iberică era, cu excepţia Italiei de sud şi a Siciliei, cea mai importantă regiune multiculturală şi multireligioasă din Europa de apus. Evreii reprezentau un grup activ din punct de vedere comercial şi o elită educată, de folos monarhiei, în administraţie. Cu timpul, antipatia faţă de acest grup prosper a crescut, mai ales în condiţiile în care populaţia locală se percepea pe sine, în mod tradiţional, ca o apărătoare statornică a credinţei creştine. În anul 1478, a fost creată Inchiziţia. Aflată în subordinea monarhiei nu a papei, noua instituţie urma să se ocupe de evrei şi de „conversos” ( evreii convertiţi, bănuiţi că practicau în secret religia mozaică). Edictul de expulzare, adoptat în urma presiunilor Bisericii (cauza lui este însă mult mai complexă) a avut drept urmare plecarea din Spania a aproximativ 170.000 de evrei.






CĂRTURARI ŞI OAMENI DE ŞTIINŢĂ EVREI ÎN FRANŢA MEDIEVALĂ
Centrele importante ale culturii evreieşti din Franţa au fost în Ile-de-France (mai ales la Paris, apoi Dreux, Melun, Pontoise, Corbeil, Coucy-le-Chateau şi Chartres) şi în Champagne (în oraşele Troyes, Dampierre-sur-Aube, Vitry-le-Brule, Joigny-sur-Yonne, Joinville, Chateau-Thierry şi Ramerupt); mai exista o concentrare de centre de învăţămînt pe Valea Loirei (Orleans, Tours şi Chinon). Mai existau un număr deşcoli rabinice în provincia Languedoc (mai ales în oraşele Narbonne, Argentiere, Beaucaire, Beziers, Lattes, Lunel, Montpellier, Nîmes, Posquieres, Capestang şi Carcassonne) şi în Provence (în oraşele Arles, Trinquetaille şi Marsilia, apoi în Salon şi Aix-en-Provence). Cîteva alte provincii franceze au fost şi ele active din punct de vedere cultural: Normandia (cu oraşele Evreux şi Falaise şi posibil Rouen), Britania (Clisson), Champagne, Burgundia (cu oraşul Dijon), Provence, Comtat Venaissin (cu Monteux şi Carpentras), Orange, Avignon, Languedoc, Roussillon (cu oraşul Perpignan), Lorraine (cu oraşele Verdun, Toul şi Metz), Alsacia (cu oraşele Strasbourg şi Selestat). Toate aceste centre de înflorire culturală asigurau o legătură între nordul Franţei şi Rhineland. Din contră, provincia Dauphine (doar cu oraşul Vienne), şi mai ales Franche-Comte şi Savoy, aproape că nu au jucat nici un rol din punct de vedere educativ şi cultural pentru evreii francezi, deşi acolo s-au petrecut evenimente istorice importante pentru aceştia.
Nordul Franţei a fost un centru important pentru comentarii biblice şi talmudice, polemici anti-creştine, poezie liturgică. În sud, activităţile culturale se concentaru pe gramatică ebraică, lingvistică, filozofie kabalistică, studii ştiinţifice, în special medicină, traduceri (în special din latină şi arabă).
Foarte importante erau cercurile mistice din cadrul mişcării kabalistice. şi centrele din nord, şi cele din sud au produs manuscrise iluminate.





EVREII ÎN PARISUL MEDIEVAL

Dovezile arheologice indică o prezenţă umană în zona Parisului inca de acum 3000 de ani, desi cel mai vechi asezamint dateaza din secolul 3 ien, cind Parisii, un trib celtic, s-au stabilit în Île de la Cité, dupa ce au navigat de-a lungul Senei, dinspre est. Prima referinţă scrisă se gaseste în cometariul lui Iulius Cezar despre razboaiele galice, (51-50 ien). Lucrarea descrie cucerirea orasului de catre Cezar în 52. Romanii numeau asezarea Lutetia, iar populatia acesteia facea comert de-a lungul Senei şi îşi batea propriile menezi de aur. În secolul 1 en, în locul catedralei Notre Dame, exista un monument (Le Pillier des Nautes) ridicat în cinstea zeului Jupiter de către o corporatie de negustori de apa, şi care acum se gaseste la muzeul Evului Mediu din Hôtel de Cluny. Orasul s-a dezvoltat rapid, devenind un adevarat centru roman (cu strazi, amfiteatre, bai, un forum, etc). Unele din aceste constructii mai dainuie şi azi. La sfirsitul secolului al 2-lea, au inceput invaziile barbare. Una dintre acestea a distrus Malul Sting, la mijlocul secolului al 3-lea, iar Lutetia a fost redusa din nou la Île de la Cité, în jurul căreia locuitorii au construit un zid de aparare. În acestă perioada a inceput sa penetreze în oras crestinismul, iar Sfintul Denis a fost numit primul arhiepiscop al orasului, în 250. Acestuia i-a fost schimbat numele la inceputul secolului al 4-lea, în cel de Paris. În 360 cezarul roman Iulian (Apostatul) fost proclamat conducător al Parisului iar palatul său rezidenţial se găsea acolo unde este azi Palais de Justice. În 451 hunii, comandaţi de Attila, au invadat teritoriul Franţei actuale, cu o armată de 700.000 de oameni, şi se pragăteau sa atace Parisul. Geneviève, o tinara crestina, le-a vorbit parizienilor infricosati, spunindu-le ca dumnezeu va fi de partea lor. Intr-adevar, orasul a fost crutat, pentru că hunii, ajunsi la portile Parisului, şi-au schimbat drumul. Sfinta ve va deveni mai poi patroana religioasa a orasului . La sfirsitul secolului al 5-lea, Parisul a fost cucerit de franci. Clovis I, rege franc şi intemeietor al dinastiei marovingiene, a făcut din Paris capitala lui în 508. Clovis s-a crestinat dupa insitentele sotiei sale Clotilda şi a sfintei Geneviève. Clovis a fost primul care a unit Franţa, ca regat crestin, capitala fiind Parisul .
582 este data primei dovezi documentare a prezentei evreilor în Paris. Pe atunci, exista deja o comunitate care avea cel putin o sinagoga, situata în cartierul unde este în zilele noastre biserica Sfintului Julien le Pauvre. Omorirea evreului Priscus, furnizor al regelui Chilperic, a fost razbunata de multimea crestina –iar aceasta este o dovada a bunelor relatii care existau intre cele doua grupari religioase . În 581, Priscus a fost angajat de regele Chilperic I (561–584) intr-o dezbatere teologică în prezenta episcopului Gregoire de Tours. Priscus, respingind curajos argumentele regelui, a sustinut că « Dumnezeu nu are nevoie sa se împartă, şi nu îşi împarte puterea cu alţii ». Priscus a întrebat « Poate Dumnezeu sa fie facut om, sa fie nascut dintr-o femeie, sa fie lovit cu biciul, sa fie condamnat la moarte? ». Regele nu i-a răspuns, dar Gregoire, care era cunoscut ca un bun orator, a citat numeroase pasaje cristologice din Biblie şi Apocrife, ca o dovadă a adevărului creştin. Totusi, nici unul dintre aceste argumente nu l-au convins pe Priscus. Cind s-a ordonat ca toti evreii din Paris sa treacă la creştinism, Priscus, care fusese întemniţat, iar apoi eliberat, s-a împotrivit încercărilor regelui de a-l boteza cu forţa. Intr-o duminică, pe cind se ducea la sinagogă impreună cu familia sa, Priscus a fost asasinat de convertitul Phatir şi de acoliţii acestuia. Priscus a fost răzbunat de rudele lui, care l-au ucis pe Phatir .
Totusi, Al Saselea Consiliu de la Paris (614 sau 615) a hotarit ca evreii care aveau functii publice, ca şi familiile lor, trebuiau sa se converteasca la crestinism. Atunci cind a transformat hotaririle consiliului în legi, regele Clothaire II nu stia şi de clauza care cerea botezul, el dorind doar indepartarea evreilor din functiile publice şi instaurind pedepse severe pentru orice incalcare a acestui decret. Desi aceste doua documente reprezinta dovada ca traiau evrei în Paris în acea perioada, şi ca pozitia lor sociala era deosebita, acest lucru nu inseaman şi ca un anume Solomon, care e mentionat ca fiind colector de impozite în Paris în 633, era evreu sau apostat .
Curtea regala marovingiană şi-a mutat capitala în secolul al 6-lea, iar Parisul a inceput sa decadă. Dinastia carolingiană (fondată de Pepin cel Scund în 751) a lasat Parisul în administrarea vasalilor, conţi supusi regelui. Vikingii au distrus Malul Sting în secolul al 9-lea, conducatorii carolingieni au facut eforturi pentru a intari sistemul defensiv al orasului. În 987, Hugh Capet, contele Parisului, a devenit rege al Frantei şi a fondat dinastia capeţiană. Hugh Capet a declarat Parisul drept capitală, şi sub domnia lui centralizată orasul a devenit din nou o metropolă prestigioasă . În secolele al 10-lea şi al 11-lea, evreii se pare că locuiau intre-o parte a orasului unde este acum Rue de la Harpe, intre Rue de la Huchette şi Rue Saint Sévérin, şi o strada care va fi cunoscuta mai apoi ca Rue de la Vieille Juiverie, care se gaseste intre Rue Saint Sévérin şi Rue Monsieur le Prince. În secolul al 10-lea se gasea o sinagoga la intersectia acestor doua strazi. În 1119 exista un document care mantioneaza un cartier evreiesc, acel vicus Judaeorum, situat chiar în centrul Parisului, pe Ile de la Cité; marginile acestuia erau acolo unde este acum Rue de la Cité (partea centrala a careia se numea Rue des Juifs), Quai de la Corse şi Rue de Lutèce. Sinagoga, care avea o latime de 8 metri şi o lungime de 31 de metri, se afla pe locul unde este acum Marché aux Fleurs; dupa expulzarea din 1182, sinagoga a fost transformata în biserica Sfintei Madeleine. Dupa Rigord, biograful lui Filip Augustus şi una din sursele cartii lui Joseph ha-Kohen, Emek ha-Bakha, evreii din Paris posedau aproape jumatate din pamintul din oras şi din apropiere. Ei angajau multi servitori crestini, şi printre obiectele pe care le luau ca amanet se numarau chiar şi obiecte de cult bisericesti; gelozia impotriva prosperitatii lor a dus la multe zvonuri, printre care acela ca foloseau potirele bisericesti crestine drept vase pentru vin .
În 1171, la Blois, a avut loc prima acuzatie de omor ritual impotriva evreilor, dar aceasta a parut rapid şi în alte locuri, şi a ajuns în regiunea Parisului.

Desi Louis VII, ca raspuns la interventia liderilor comunitatii pariziene, a promis ca va avea grija ca acuzatii similare sa nu mai apara în viitor, şi, mai ales, ca nici o persecutie nu va avea loc din cauza acestora, nu a putut sa impiedice inocularea acestor acuzatii în mintea oamenilor, chiar şi a copiilor. Astfel, un prieten de joaca i-a spus lui Filip Augustus, cind acesta avea doar 6 ani, ca evreii omorau copii crestini ; biograful său sustine că aceste povesti au fost la originea ordinului său de expulzare din 1182. cu acesta ocazie, multimea a confiscat sinagoga şi casele evreilor ; regele a oferit 24 din acestea breselei negustorilor de postavuri şi 18 breselei blănarilor. În timpul domniei fiului lui Ludovic VII, Filip Augustus (Filip II, 1180-1223), Paris a devenit cel mai important oras al Europei. Filip Augustus a construit noi ziduri în jurul malurilor drept şi sting, a construit o fortăreata pe locul unde va fi construit mai tirziu Luvrul, şi piata centrala a Halelor. A extins universitatea şi a facut-o autonomă de catedrală. Sub Filip Augustus, Paris a fost impărţit în trei sectiuni : Malul Drept comercial, care s-a numit La Ville (Oraşul); Malul Sting academic, denumit L’Université; şi insula centrală, sediul puterii, denumit La Cité. Pina la sfirsitul secolului al 13-lea, citeva comunitati s-au dezvoltat la periferia orasului, care deseori gravitau în jurul unei abaţii. Printre acestea se numara Saint-Germain, Sainte-Geneviève şi Saint-Victor pe Malul Sting, şi Saint-Antoine şi Montmartre pe Malul Drept. Comunitatea de la Saint-Martin-des-Champs şi cavalerii templieri au secat mlastina Marais şi s-au asezat acolo. Fortăreaţa cavalerilor templieri, l’Enclos du Temple, a fost construită în nord-est de Marais . In Marais a existat si un cartier evreiesc, care a fost repopulat cu evrei in secolul al 19-lea .

Chestiunile rabinice era adresate învăţaţilor din Paris, din partea Romei, inca din 1125. Dupa 20 de ani, rabinii din Paris au luat parte la un sinod convocat de Solomon ben Meir (Rashbam) şi de Jacob ben Meir Tam. În a doua jumatae a secolului al 12-lea, Mattathias Gaon esra conducatorul yeshivei din Paris; fiul lui era posekul Jehiel. Printre alti invatati din Paris inainte de 1182 ii putem aminti pe tosafiştii Yom Tov şi Hayyim ben Hananel ha-Kohen, comentatorul Moise, posekul Elijah ben Judahsi Jacob ben Simeon, cunoscut pentru activitatile sale în domenii variate. Faptul ca stiintele laice erau de asemenea studiate este atestat de epitaful din secolul al 12-lea (descoperit în secolul al 15-lea) al unui anumit Zour, medic şi astrolog. Aceasta pitra este dovada existentei unui cimitir evreiesc în Rue Pierre Sarrazin, în spatele aceleiasi Rue de la Harpe. Evreilor li s-a permis sa se intoarcă în regatul Franţei în 1198. În Paris, ei s-au stabilit în zona în care este acum Rue Ferdinand Duval, care, ca o coincidenta, a devenit cartierul evreiesc în epoca modernă. Pe la sfirsitul secolului al 12-lea, evreii trăiau mai ales în zonele unde se afla acum Rue de Moussy, Rue du Renard Saint Merry, Rue de la Tacherie şi pe Petit Pont; probabil că au fost restrictionati la Petit Pont în 1294, data cind rezidenta în cartiere evreiesti a devenit obligatorie. De fapt, numarul strazilor din Paris pe care locuiau evrei în Evul Mediu, ca şi a locurilor cu numele lor (Moulin aux Juifs, Ile aux Juifs, Cour de la Juiverie, etc.), era mult mai mare. Inca nu s-a intocmit un studiu exhaustiv al asezamintelor evreiesti din Paris. Prima istorie ştiinţifică a Parisului, scrisă de Henri Sauval (1623–1676), pledant în parlamentul parizian, conţinea şi un important capitol consacrat evreilor (vol. 2, cartea 10, 508–32) . Desi permisiunea de a publica Histoire de Paris a fost dată în 1654, aceasta nu a fost publicata decit în 1724. La inceputul secolului al 13-lea, universitatea din Paris a fost recunoscută formal. Pierre Abelard a fost cel mai important profesor de la începuturile acesteia, care, cu ajutorul lui, a devenit cea mai prestigioasă universitate din Europa .
În timpul domniei lui Louis IX, dupa denuntarea lui Nicholas Donin şi ordinul papei Grigorie IX de a fi examinate cartile de cult evreiesti, s-a tinut la Paris faimoasa dispută a Talmudului, în 1240. Nicholas Donin a fost elev de-al lui Rabbi Jehiel ben Joseph din Paris, urmind cursurile yeshivei acestuia, dar a fost excomunicat de profesor din cauza ideilor sale eretice si a repudierii Legii Orale. Devenit apostat si informator, Nicholas Donin a intrat in ordinul franciscan, vrind sa se răzbune pe fostii lui co-religionari. Impreuna cu alti convertiţi, Donin a intocmit un memorandum si, in 1236, i l-a trimis papei Grigorie IX ; in acest memorandum, el aducea 35 de acuze impotriva Talmudului. Printre acestea exitau afirmatii cum că Talmudul ar abunda in antropomorfisme, obscenităţi, blasfemii la adresa lui Isus si a Mariei, atacuri impotriva bisericii, afirmatii ostile non-evreilor, si, in plus, « povesti nebunesti si revoltatoare ». El sustinea că evreii au ridicat Legea Orală la nivelul unei Scripturi inspirate de divinitate (Legea Orală este superioară Legii Scrise), si acest lucru impiedica convertirea evreilor la crestinism . Astfel, Grigorie a ordonat o investigatie preliminară, iar in 1239 a trimis o scrioase circulară autorităţilor ecleziastice din Franţa, in care facea un sumar al acuzaţiilor si in care ordona canfiscarea cărţilor de cult evreiesti, in prima duminică din Postul Mare (adică 3 martie 1240), atunci cind evreii erau adunati la sinagogă. Orice persoana care avea cărţi ebraice si care refuza sa le predea urma sa fie excomunicată. Apoi el le-a ordonat conducătorilor ordinelor dominican si franciscan din Paris sa ardă “acele cărti in care găsiţi erori de acest fel”. Instructiuni similare au fost date regilor Franţei, Angliei, Spaniei si Portugaliei. Ca un raspuns la circulara papei Grigorie, a avut loc prima dispută religioasă publică dintre evrei si creştini, la Paris, la 25-27 iunie, 1240. Principalul vorbitor al evreilor a fost Rabbi Jehiel ben Joseph din Paris (Dintre cei patru rabini adusi ca aparatori ai Talmudului, doar doi au avut dreptul sa vorbească: Rabbi Jehiel si. Judah ben David din Melun), cel mai eminent rabin francez al acelei perioade. Un comitet inchiziţional a condamnat Talmudul doi ani mai tîrziu. Dupa condamarea Talmudului, 24 de căruţe cu cărţi evreieşti (care insumau mii de volume) au fost arse în public în Place de Grève, care se numeste acum Place de l'Hôtel de Ville . Se spune că Donin ar fi responsabil si de imprăştierea zvonului ca evreii ar face omor ritual, pentru a stringe singele crestinilor, desi aceasta acuza nu a fost ridicata in timpul disputei de la Paris. Totusi, nu el este convertitul care a instigat la masacrul evreilor din Anjou, Poitou si Britanny in 1236. Desi Donin si-a continuat activitatile anti-evreiesti o lunga perioada de timp, el nu a devenit niciodata un bun crestin. Numele lui este mentionat in 1287, cind a fost condamnat de o adunare a franciscanilor pentru un pamflet care ataca ordinul, pe care il scrisese in 1279 .
Un cămătar evreu, cu numele de Jonathan, a fost acuzat că a profanat hostia sfintă în 1290, presupusa sa crimă fiind dovedita de numeroase miracole. O capela comemorativă a fost ridicată la puţin timp dupa aceea pe locul pretinsei lui profanări (de care nu a fost acuzat doar Jonathan şi familia lui, ci toata comunitatea evreiască), iar povestea s-a răspindit prin povesti şi imagini. Se spune că acestea au fost adevărata cauza a expulzării din 1306. Registrele de taxe a evreilor din Paris intre 1292 şi 1296 ne oferă o buna imagine a statutului lor economic şi social. Unul din lucrurile cele mai interesante este faptul că majoritatea lor proveneau din provincii. În ciuda interzicerii instalării evreilor expulzaţi din Anglia (1290), sint inregistrati citiva noi-veniti din acea ţară .
Ca în multe alte locuri, profesiunea de medic se distingea la Paris ca frecventa printre celelate. În lumea occidentala medievala crestina, medicina era dominată de religie. Boala era considerata ca fiind o pedeapsa a lui Dumnezeu pentru pacatele comise de oameni iar singura modalitate eficace de vindecare era aceea a rugaciunii. Multi dintre doctori erau şi preoti sau invăţaţi religiosi. Multe dintre spitale se găseau în incinta minastirilor sau a altor stabilimente religioase. Pacientii primeau hrana şi support spiritual de la maicutele specializate, dar cam atit era facut pentru a li se uşura boala. Leacurile traditionale, printre care plantele medicinale sau potiunile, erau vazute ca fiind practici vrajitoresti, şi deci inculpate de biserica. Legile specificau că doar persoanele instruite în domeniu puteau practica medicina. Scolile şi universitatile predau religia, artele frumoase, dreptul şi medicina ; la această specializare se predau cursuri de fiziologie umana, dar şi dogmele credintei crestine. Desi dezbaterile publice cu privire la probleme medicale erau permise, în general acestea erau controlate de biserica catolica, care pedepsea orice « erezie », adica incalcare a ideilor religioase cu privire la corp. Cea mai populara medota de vindecarea era lasarea de singe, pentru ca se considera ca multe dintre boli erau cauzate de excesul de singe din organism. O alta modalitate de diagnostic era inspirata din astrologie ; în functie de o combinatie între zodia pacientului şi momentul bolii, medicul putea calcula care era cel mai bun tratament. Marile evenimente medicale din evul mediu au fost epidemiile de ciuma, care au fost din ce în ce mai frecvente şi numeroase cu cit populatia crestea în centrele urmane . De abicei, şi în tarile musulmane, şi în tarile crestine, evreii erau în pericol în perioadele de entuziasm religios. Pentru ca ei nu stiau cînd pot aparea asemenea momente, incercau sa evite neplacerile pur şi simplu facindu-se utili. Una dintre modalitati era imbratisarea de profesiuni care sa-i faca utili comunitatii gazda, dar care sa le asigure şi mobilitatea. De aceea, foarte multi evrei deveneau doctori . În lumea islamica ei erau apreciati şi contactati. În general, toti cei care aveau educatie aveau şi cunostinte medicale. De exemplu, în familia filozofului Maimonide, toti au fost medici, inclusiv el. Familiile de medici evrei se ocupau şi de negot cu produse legate de medicina : medicamente, opium, ierburi, aprfumuri, carti de stiinta. Astfel au aparut retelel comerciale care le ingaduiau evreilor sa aiba o mare mobilitate atunci cînd apareau persecutiile . În plus, medicina era incurajata atit de Biblie, cit şi de Talmud. Bineinteles, vindecarea era în miinile lui Dumnezeu, iar vindecătorii erau doar instrumente. În biblie exsta denumiri specifice pentru multe boli, cum ar fi gonorea, ciuma, lombago, osteomielitis, boli ale ochilor. E adevarat ca evreii aveau acces la cunostintele medicale ale vechilor egipteni, care pretuiau în mod deosebit aceasta indeletnicire. De asemnea, evreii aveau bune cunostinte de anatomie, şi aceasta se observa din limbajul folosit pentru descrirea detaliata a operatiunii sacrificiilor. De asemenea, Talmudul nu vedea ca un pacat faptul de a consulta un doctor în caz de boala, ca traditia crestina, care lega boala de pacatul moral. Talmudul vorbeste în detaliu de anatomie (mai ales de corpul uman atunci cînd ajunge la maturitatea religioasa), de fiziologie, de patologie. Cea mai mare contributie a Talmudului consta în ideea ca boala trebuie prevenita, mai ales prin igiena. Practic, evreii din evul mediu au putut invata din mai multe surse : propria lor traditie şi cea islamica (care pretuia lucrarile de stiinte naurale ale antichitatii). În plus, medicina era o meserie care oferea celui care o cunostea multa mobilitate, el putindu-şi gasi un loc unde sa fie util .
Majoritatea celorlati evrei din Paris avea ca meserie cămătăria şi comerţul. În numai 4 ani, din cauza cresterii taxelor pe care trebuiau sa le platească, situatia economica a evreilor a devenit din ce în ce în ce mai precară. În aceeasi perioadă, structura comunitatii evreiesti, care numara cel putin 100 de capi de familire, s-a schimbat foarte mult din cauza migraţiilor. Unul dintre cel mai ilustri invatati din Franta medievala, Judah ben Isaac, cunoscut sub numele de Sir Leon al Parisului, a fost conducatorul yeshivei la inceputul secolului al 13-lea. Lui i-a succedat Jehiel ben Joseph, liderul evreilor în timpul disputei din 1240. De cind au fost arse cartile de cult evreiesti şi pina la expulzarea din 1306, yeshivah din Paris nu a mai dat vreun invatat remarcabil .
Dupa reintoarcerea din 1315, numarul evreilor care s-au stabilit în orasul şi în regiunea Paris –judecind dupa contributia lor la impozitele pe care trebuiau sa le plateasca evreii din Franta cu un an inaintea expulzarii din 1322- era putin mai mare decit acela al evreilor care plecasera. Totusi, acestia au reusit sa scape de peresecutiile “pastorilor” (Pastoureaux) şi de acuzatiile ca ar fi otravit fintini. Comunitatea formata în Paris incepind cu 1359 era destul de mare. Figuri importante ale acestei perioade sint:
• Manessier de Vesoul, procureur-général şi commissaire a evreilor de Langue-d'oil (centrul si nordul Franţei) in timpul domniei lui Charles V (1364–80). Făcea parte din familia Héliot din Vesoul, fiind bancher al acelui oraş la inceputul secolului al 14-lea; in 1394 a fost expulzat din oras. In 1359, Manessier a negociat cu Charles, duce de Normandia, pledind pentru intoarcerea evreilor in Franta, apoi a fost un intermediar financiar intre evreii din nordul Frantei si monarhie –ceea ce i-a adus si lui un bun profit. In 1374, el a obtinut drept de rezidenta pentru evrei pentru inca 10 ani. Cind evreii au fost din nou obligati sa poarte un semn distinctiv, el si toata familia lui au fost scutit de aceasta umilinta. In 1365 apare in actele unui proces un anume Manessier, dar nu se stie daca e acesta sau o persoana cu acelasi nume. Dupa moartea lui (undeva intre 28 iunie si octombrie 1375), copiii lui, si mai ales fiul cel mare, i-au preluat functiile si privilegiile (care includeau scutirea totala de impozite). Cind fiul lui Joseph s-a convertit la crestinism in 1382, el si-a primit inapoi toate proprietatile familiale, care ii fusesera luate. Nu se mai stie nimic despre aceasta familie dupa aceasta .
• Jacob din Pont-Sainte-Maxence, asociat al lui Manessieur de Vesoul. Acesta a fost unul dintre liderii evreimii franceze, se pare că venea din Pont-Sainte-Maxence, un oras în departamentul Oise, din nordul Frantei, insa numele sau este singura indicatie că ar fi existat o comunitate acolo. Impreună cu Manessier of Vesoul, el controla afacerile evreilor în nordul ţării, poate că din perioasa reintoarcerii lor în 1359. dupa ce Jacob s-a certat cu Manessier şi l-a denunţat autorităţilor, Manessier a trebuit sa platească o mare amendă şi lui Jacob, şi regelui .
• Mattathias ben Joseph, rabin sef al Frantei şi conducator al yeshivei (1360–85);
• succesorul său, fiul său Jonathan, a carui autoritate a fost contestata de un fost elev al tatalui sau, Isaiah ben Abba Mari, cunoscut şi sub numele de Astruc de Savoia.
Desi Hugues Aubriot, conducătorul Parisului, i-a luat pe evrei sub protectia sa, acest lucru nu a impiedicat numeroasele atacuri şi jafuri în 1380 şi 1382, comise de o populatie revoltata de cresterea taxelor şi a impozitelor. Regele Charles VI, din cauza numeroaselor bunuri care fusesera furate de la evrei cu aceste ocazii, le-a oferit acestora anumite concesii finaciare; insa comunitatea nu a reusit sa se refaca dupa aceste atacuri, nici financiar, nici ca numar de persoane.
Nu dupa multi ani, în 1394, comunitatea a fost lovita şi de afacerea Denis de Machaut. Machaut era un evreu care se convertise la crestinism. Conducătorul Parisului a decretat ca cel mai mic copil al lui sa ramina sub supravegherea tatalui şi sa primească o educatie crestina, iar ceilalti trei au fost incredintati unor familii crestine. De Marchaut avea voie sa-şi viziteze copiii, dar nu şi soţia, care ramasese evreică. Dupa o perioada de timp stabilita de conducătorul Parisului, copiii urmau sa fie interogati asupra intentiei lor de a deveni buni crestini. La putin timp dupa aceea, Marchaut a disparut din oras, iar evreii au fost acuzati ca l-au ucis sau ca l-au inchis pina cind acesta era de acord sa se intoarca la iudaism. Sapte notabili evrei au fost condamnati la moarte, insa aceasta sentinta a fost schimbata, la 6 aprilie 1394, cu plata unei mari sume de bani şi intemnitarea pina ce avea sa reapara Machaut. Şi comunitatea a trebuit sa plateaqsca o despagubire de 10.000 livre. Aceasta intimplare a fost preludiul expulzarii definitive a evreilor în 1394 .
În 1357, în timpul Războiului de O Sută de Ani (1337-1453) dintre Anglia şi Franta, regele francez Jean II a fost capturat de englezi. Fiul sau de 18 ani, viitorul Charles V, a devenit regent. Profitind de situatia politică confuza, Étienne Marcel, liderul breslei pariziene a negustorilor şi conducător al municipalitatii, a inceput o revolta impotriva autoritatii regale, incercind sa stabileasca un guvern autonom la Paris. Revolta a pierdut în curind suportul cetatenilor Parisului cind Marcel a incercat sa alieze orasul cu englezii, Marcel fiind condamnat la moarte de un consiliu orasenesc în 1358 . Desi acum orasul urma interesele lui Charles contra englezilor, regentul prevazator şi-a mutat resedinta în Marais, o parte a Parisului mai putin vizibila. Familia regala a ramas în Marais urmatorii 200 de ani, la inceput la Hôtel Saint-Pol iar apoi la Hôtel des Tournelles. Pentru a proteja Parisul de englezi, Charles V a reconstruit zidul de la Malul Sting iar în 1370 a construit un nou zid (în locul caruia se afla azi marile bulevarde) pe Malul Drept. Acest zid a permis extinderea Parisului inspre vest, catre Luvru, şi asigura şi protectia laturei estice prin noua fortareata a Bastiliei. În acelasi timp, fortareata Luvru a fost transformata în resedinta regala, desi Charles V nu a facut din aceasta locuinta sa permanenta . Paris a cunoscut instabilitatea politica din nou la inceputul secolului al 15-lea, sub domnia regelui nebun Charles VI (1380-1422). Cele doua fractiuni aristocratice, Armagnacţii şi Burgunzii, îşi doreau sa-l domine pe rege, iar acest conflict a declansat razboiul civil. Regele englez Henry V, profitind de aceasta neintelegere, a invadat şi infrint fortele franceze în batalia de de Agincourt în 1415. apoi, burgunzii s-au aliat cu englezii, care au ocupat Parisul în 1420. ofiterul englez John of Lancaster, duce de Bedford, a devenit regent al Parisului şi şi-a stabilit resedinta în palatul regal. Fiul lui Charles VI, viitorul Charles VII, a fost sprijinit în incercarea lui de a cistiga tronul de Ioana d’Arc, care l-a sprijinit militar. Ocupatia engleza a Parisului a incetat în 1436, cind victoriosul Charles VII a intrat în oras. O buna parte din Paris a rams în ruine pentru citeva zeci de ani, şi doar dupa 1480 au reinceput sa fie reconstruite cladirile şi bisericile .
Nu exista nici o dovada ca ar fi existat o comunitate evreiasca, sau chiar indivizi separati, în Paris, în secolele al 15-lea şi al 16-lea. Insa aceasta perioada reprezinta deja sfirsitul Evului Mediu în Franta (care se temina atunci cind apare Renasterea ). Urmatoarele mentiuni vin mult mai tirziu. În 1611 medicul Elijah of Montalto a fost chemat la curtea reginei Marie de Médicis (sotia lui Henri II); desi el a avut anumite contacte cu Concini, Mareşal de Ancre, şi cu amanta acestuia, L. Galigas, nimic nu ne indreptateste sa credem ca acestia ar fi fost evrei. De asemenea, nu exista nici un motiv sa credem ca negustorii de postavuri din Paris ar fi fost evrei care îşi practicau credinta în ascuns, doar pentru ca breasla lor se numea sinagoga ; în 1652, ei chiar au omorit un cetatean care i-a denumit evrei .







BIBLIOGRAFIE :
1. Benbassa, Esther –Histoire des Juifs de France, Hachette 2003
2. Bourdre, Philippe - Histoire des Juifs de France - Tome 1. Des origines à la Shoah, Albin Michel 2004
3. Catane, Moché –La vie en France au XIe siècle, Paris, Albin Michel 1998
4. Cloisson, André –Une Histoire de Paris, Flammarion, Paris, 1997
5. Davis, Norman –A History of Europe, Oxford University Press, 1996
6. Depping, G.-B. –Les Juifs dans le Moyen Âge, Bruxelles, Wouters et Ce, 1844.
7. Freistas, Robert A. –A Brief History of the Medicine, Georgetown, TX, 1999
8. Jacob R. Marcus, The Jew in the Medieval World. A Source Book, 315-1791, Cincinnati, The Union of American Hebrew Congregations, 1938
9. Johnson, Paul –O istorie a evreilor, Hasefer, 2003
10. http://obsdeparis.nouvelobs.com/articles/p222_2114/a268400.htm (despre cartierul evreiesc Marais)
11. Schwarzfuchs, Simon –Les Juifs de France, Presse Universitaire de France, 2002, (capitolul Evreii în Evul Mediu – De la convieţuire la psihoză colectivă)
12. The Jews and the Crusaders. The Hebrew Chronicles of the First and Second Crusades. Translated and edited by Shlomo Eidelberg, Madison, The University of Wisconsin Press, 1977
13. A Source Book for Medieval Economic History. Edited by Roy C. Cave and Herbert H. Coulson, New York, The Bruce Publishing Company, 1936
14. Waelput, Gerard, Les Juifs a Blois au Mozen Age, articol în revista Le Moyen Age, 2/2001, Tome CVII, p. 283-304
15. Encyclopedia Judaica, ediţia 1998:
• DONIN, NICHOLAS (13th century), apostate to Christianity; of La Rochelle. , articol in Encyclopedia Judaica, 1998
• FRANCE, articol in Encyclopedia Judaica, 1998
• JACOB OF PONT-SAINTE-MAXENCE (14th century), articol în Encyclopedia Judaica, 1998
• Medicine, articol în Encyclopedia Judaica, ediţia 1998
• Machaut, Denis de, articol în Encyclopedia Judaica, 1998
• MANESSIER DE VESOUL (Menssier de Vezou; d. 1375), articol in Encyclopedia Judaica
• Paris, articol în Encyclopedia Judaica, ediţia 1998
• Priscus, articol în Encyclopedia Judaica, ediţia 1998
• TALMUD, BURNING OF, articol in Encyclopedia Judaica, ediţia 1998

Iudaism: Hasidism şi haskala in Moldova de Elena Savin

Un referat despre miscarea hisidimilor in Moldova.


Descară cartea


http://rapidshare.com/files/292825216/Hasidism-si-hakalah-in-moldova-Alina-Savin.pdf

Nicolae Steinhardt Eseuri despre Iudaism

Descarca


http://rapidshare.com/files/292820522/4381778-Nicolae-Steinhardt-Eseuri-despre-Iudaism.pdf

Religions of the World : Judaism

Descarca cartea : Religions of the World : Judaism


http://rapidshare.com/files/292808498/Religions_of_the_World_Judaism.pdf

Vatra Românească protestează împotriva construirii “Monumentului Holocaustului” la Bucureşti

Vatra Românească protestează împotriva construirii “Monumentului Holocaustului” la Bucureşti

APEL la MEMORIAL

Către
Preşedintele României
Primul Ministru al României
Preşedintele Senatului
Preşedintele Camerei Deputaţilor
Preşedinţii partidelor parlamentare
Primarul General al Bucureştiului

Domnilor,

Ruşinoasa Ordonanţă nr 31/2002 prin care s-a produs recunoaşterea oficială a unui pretins holocaust săvârşit de români împotriva evreilor este opera celui mai corupt prim ministru din istoria României. Un politician cu cât este mai corupt, cu atât este mai uşor de şantajat şi manipulat. Indiferent însă de împrejurările care l-au constrâns pe Adrian Năstase să comită un gest atât de potrivnic adevărului, atitudinea clasei noastre politice, care nu a găsit energia şi resursele morale pentru a se împotrivi acestui abuz, nu este mai puţin reprobabilă. Promulgarea Ordonanţei este un gest care descalifică clasa politică din România de azi, dovedind un dispreţ funciar al politicienilor faţă de fiinţa poporului român, faţă de valorile create de Neamul românesc de-a lungul istoriei sale.

La vremea respectivă noi, Uniunea Vatra Românească, precum şi alte voci ale opiniei publice, din Ţară şi din străinătate, am protestat cu toate mijloacele de care dispunem, denunţând acest comportament sinonim cu trădarea de Ţară. Am protestat deoarece avem toate dovezile necesare pentru a respinge odioasa acuzaţie de genocid şi holocaust adusă părinţilor noştri.

Din păcate, lucrurile nu s-au aprit aici şi azi asistăm la o nouă escaladare a minciunii, a diversiunii anti-româneşti. Ne referim astfel la intenţia de a se ridica la Bucureşti un monument în amintirea evreilor şi ţiganilor victime ale pretinsului genocid efectuat de guvernul ION ANTONESCU. În realitate, ceea ce s-a întâmplat cu evreii şi ţiganii deportaţi de Antonescu dincolo de Nistru nu a fost un genocid, ci un gest de legitimă apărare al autorităţilor, care s-au văzut confruntate, în plin război, cu comportamentul lipsit de loialitate al unor evrei şi ţigani, dovediţi sau cunoscuţi ori suspectaţi a fi agenţi ai URSS.

Deportarea unor persoane suspecte de colaborare cu inamicul este o măsură preventivă curentă la vreme de război în toată lumea. La fel au procedat în exact aceeaşi perioadă şi americanii, prin izolarea japonezilor şi italienilor din SUA bănuiţi că ar avea atitudini sau activităţi anti-americane. Pentru mulţi americani, simpla calitate de etnic japonez sau italian a fost suficientă pentru a ajunge într-un lagăr de concentrare amenajat de guvernul american. Nici pe departe însă japonezii sau italienii din SUA nu s-au dedat la crimele şi ticăloşiile săvârşite în Basarabia şi Bucovina de cetăţeni români de etnie evreiască. Fiind dificilă identificarea în persoană a criminalilor, iar comunitatea evreiască declarându-se incapabilă să-şi dea concursul la descoperirea vinovaţilor, Ion Antonescu a decis strămutarea tuturor evreilor din Basarabia şi Bucovina, vinovaţi sau nevinovaţi, într-un spaţiu în care să poată fi supravegheaţi şi împiedicaţi ca vreunii dintre ei să mai comită şi alte acte criminale, de diversiune anti-românescă. Această măsură nu poate fi catalogată drept genocid sau holocaust. Ea este practicată chiar şi în zilele noastre de statul Israel. Cu o justificare mult mai slabă decât cea invocată de guvernul mareşalului Ion Antonescu.

La fel, nici un ţigan nu a fost deportat pentru că era ţigan, dovadă fiind numărul totuşi mic al ţiganilor care au intrat sub incidenţa acestor măsuri de precauţie. Se dovedise însă că şatra nomadă găzduia adeseori persoane preocupate să observe şi să înregistreze tot ce putea fi de interes militar şi să transmită apoi la inamic aceste informaţii… Nimeni nu poate produce dovada că deportarea la Bug a ţiganilor a afectat efective mari de persoane, de persoane nevinovate. În mod specific, ţiganii din Bucureşti, care şi-au văzut de treaba lor şi nu au încălcat legile Ţării, nu au păţit nimic.

Astfel că ideea de a ridica un monument, un memorial închinat evreilor şi ţiganilor victime ale „genocidului” antonescian, este cu totul contrară adevărului istoric. Printr-un astfel de monument ar înseamna să omagiem lipsa de loialitate faţă de statul român, să cinstim crimele săvârşite împotriva poporului român! Cu atât mai mult la Bucureşti nu are cum să se motiveze un asemnea monument. Din Bucureşti au fost deportaţi circa 300 de evrei, cunoscuţi de Siguranţa statului ca agenţi sovietici sau britanici, dintre care la sfârşitul războiului aproape toţi, vreo 290, erau în viaţă.

Chiar admiţând că au dreptate cei care clamează pe tema unui holocaust „românesc”, memorialul acestuia nu poate fi înălţat decât acolo unde s-a produs. Adică nicăieri propriu zis!… Nici măcar în Transnistria!

Drept care ne permitem ca, în numele adevărului şi în numele poporului român, să vă cerem, dumneavoastră, domnilor înalţi demnitari, şi întregii clase politice, vă cerem să puneţi capăt acestei atitudini de nepăsare şi indolenţă politică şi să stopaţi orice iniţiativă menită să escaladeze şi să supraliciteze neadevărul pe care l-aţi oficializat prin Ordonanţa ruşinii! Organizaţi, oameni buni, o dezbatere ştiinţifică serioasă pe tema acestui holocaust, luaţi aminte la cei care critică şi resping raportul comisiei Wiesel şi, dacă vreţi să vă arătaţi filo-semitismul dumneavoastră, încercaţi să înţelegeţi că cei mai interesaţi în stabilirea cât mai grabnică a adevărului despre Holocaust sunt evreii înşişi! Adevărul nu poate fi antisemit! Teama de a fi taxat anti-semit nu poate justifica minciuna!

Ideea nefericită de a ridica în România un memorial al Holocaustului ne obligă să vă reamintim ori să aducem la cunoştinţa tuturor o situaţie cu totul anormală, de-a dreptul comică, hilară, dacă n-ar fi nespus de neplăcută şi de ruşinoasă, pe care până acum ne-am jenat să o discutăm, căci ne încearcă acel ciudat sentiment când ţi se face ruşine de ruşinea altuia. Mai exact spus ţi se face ruşine de neruşinarea Celuilalt: România găzduieşte deja câteva memoriale ale holocaustului, monumente ale vestitului săpun „din grăsime pură de evrei”, ridicate în memoria celor 900.000 de evrei transformaţi de Hitler în săpun. Aceste monumente, mostre penibile ale isteriei şi schizofreniei holocaustizante, ne obligă să fim mai circumspecţi cu alte iniţiative similare. Înainte de a ridica alte monumente ale holocaustului – de care avem motive să ne temem că ar putea fi la fel de mincinoase ca şi monumentele săpunului, cred că ar trebui să trecem urgent la demolarea celor existente: încă din anii ’70 experţii evrei din Israel au stabilit că, din fericire, aşa zisul săpun fabricat de germani din trupuri de evrei, săpun expus prin toate muzeele lumii ca moaşte sfinte evreieşti, este un săpun cu totul benign, ca tot săpunul din lume… Niciodată germanii sau altcineva nu au produs săpun folosind ca materie primă fiinţa umană!… Necum cadavrele unor evrei. (900.000 de evrei, conform tezei „oficiale”, lansată de Simon Wiesental!…)

Această dezminţire – repet: venită de la autorităţile academice din Israel şi SUA, nu a împiedicat autorităţile româneşti ca, la solicitarea unor lideri evrei bezmetici, să aprobe ridicarea câtorva „memoriale” în amintirea evreilor transformaţi în săpun… Neruşinare sau nebunie? Ce a fost în capul autorităţilor româneşti? Şi, mai ales, întrebarea cea mai legitimă: pentru care raţiune de stat mai sunt încă în picioare aceste edificii tembele, închinate unor fantomatici evrei transformaţi în săpun de nişte nemţi şi mai fantomatici?!…

Oare nu vă este teamă, domnilor mai sus pomeniţi, că, prin ridicarea la Bucureşti a unui memorial al holocaustului, prin îngăduinţa dumneavoastră faţă de această iniţiativă, nu vă deosebiţi prin nimic de nerozii şi netrebnicii care au imaginat şi construit acele stupide monumente ale săpunului, monumente propriu zis ale imbecilităţii iudeo-valahe?!

Vor „evreii” şi slugile lor din România încă un memorial al Holocaustului, la Bucureşti, în inima României? Nimeni nu-i poate opri să ceară şi luna de pe cer. Dar o asemenea cerere, pentru a fi luată cât de cât în serios, trebuie precedată de (1) demolarea caraghioaselor şi ridiculelor „monumente ale săpunului”, care s-au dovedit a fi întru totul mincinoase, (2) prezentarea oficială, solemnă, de scuze în faţa poporului român pentru aceste construcţii care au pângărit propriu zis pământul României şi (3) prezentarea tuturor garanţiilor că memorialul holocaustului, plănuit a se ridica la Bucureşti, corespunde adevărului istoric! Că nu este o făcătură la fel de odioasă şi de stupidă ca şi însemnele publice închinate vestitului săpun!

Dar mai presus de orice, un monument al suferinţelor evreieşti pricinuite de români trebuie ridicat numai după ce se va înălţa mai întâi Memorialul Românilor care au suferit de pe urma evreilor, căci nu au fost puţini aceşti români, cum nu au fost puţini nici evreii care s-au dedat sistematic la crime împotriva românilor, a statului şi a neamului românesc. Nu avem nimic împotrivă ca un asemenea monument să se ridice la Tel Aviv!

O menţiune specială pentru Primarul general al Capitalei: aţi promis alegătorilor că veţi guverna Bucureştiul prin consultarea populaţiei în problemele cele mai importante. Aveţi acum ocazia, dar şi obligaţia de a organiza un referendum pe tema acestui memorial al Holocaustului din Bucureşti, cu întrebarea următoare (sau alta similară): este Bucureştiul un loc potrivit pentru ridicarea unui Memorial al Holocaustului închinat amintirii evreilor şi ţiganilor persecutaţi de Ion Antonescu?

Altminteri, noul memorial nu ar fi primul monument fraudulos ridicat la Bucureşti! Ne este cunoscută soarta celorlalte: au dispărut, rând pe rând, din peisajul bucureştean. Nu ne îndoim că aceeaşi va fi şi soarta memorialului care ţine să consemneze în piatră şi aramă minciuna şi jignirea cea mai mare adusă vreodată Neamului Românesc. Avertismentul nostru nu poate să nu fie însoţit însă de o precizare: Veţi da socoteală, domnilor, pentru această netrebnicie!

Ion Coja
- în numele colegilor din Vatra Românească -

Bucureşti, 3 octombrie 2008

Post scriptum: Cititorii acestui APEL îşi pot exprima punctul de vedere adresându-se autorităţilor prin poştă sau prin Internet. Adresa electronică a Preşedintelui României este procetatean [@] presidency.ro, a primului ministru este drp [@] gov.ro, iar a primarului general sorin.oprescu [@] bucuresti-primaria.ro. Pentru corespondenţă cu Uniunea Vatra Românească, ionzcoja [@] yahoo.com

viagra
free viagra
buy viagra online
generic viagra
how does viagra work
cheap viagra
buy viagra
buy viagra online inurl
viagra 6 free samples
viagra online
viagra for women
viagra side effects
female viagra
natural viagra
online viagra
cheapest viagra prices
herbal viagra
alternative to viagra
buy generic viagra
purchase viagra online
free viagra without prescription
viagra attorneys
free viagra samples before buying
buy generic viagra cheap
viagra uk
generic viagra online
try viagra for free
generic viagra from india
fda approves viagra
free viagra sample
what is better viagra or levitra
discount generic viagra online
viagra cialis levitra
viagra dosage
viagra cheap
viagra on line
best price for viagra
free sample pack of viagra
viagra generic
viagra without prescription
discount viagra
gay viagra
mail order viagra
viagra inurl
generic viagra online paypal
generic viagra overnight
generic viagra online pharmacy
generic viagra uk
buy cheap viagra online uk
suppliers of viagra
how long does viagra last
viagra sex
generic viagra soft tabs
generic viagra 100mg
buy viagra onli
generic viagra online without prescription
viagra energy drink
cheapest uk supplier viagra
viagra cialis
generic viagra safe
viagra professional
viagra sales
viagra free trial pack
viagra lawyers
over the counter viagra
best price for generic viagra
viagra jokes
buying viagra
viagra samples
viagra sample
cialis
generic cialis
cheapest cialis
buy cialis online
buying generic cialis
cialis for order
what are the side effects of cialis
buy generic cialis
what is the generic name for cialis
cheap cialis
cialis online
buy cialis
cialis side effects
how long does cialis last
cialis forum
cialis lawyer ohio
cialis attorneys
cialis attorney columbus
cialis injury lawyer ohio
cialis injury attorney ohio
cialis injury lawyer columbus
prices cialis
cialis lawyers
viagra cialis levitra
cialis lawyer columbus
online generic cialis
daily cialis
cialis injury attorney columbus
cialis attorney ohio
cialis cost
cialis professional
cialis super active
how does cialis work
what does cialis look like
cialis drug
viagra cialis
cialis to buy new zealand
cialis without prescription
free cialis
cialis soft tabs
discount cialis
cialis generic
generic cialis from india
cheap cialis sale online
cialis daily
cialis reviews
cialis generico
how can i take cialis
cheap cialis si
cialis vs viagra
levitra
generic levitra
levitra attorneys
what is better viagra or levitra
viagra cialis levitra
levitra side effects
buy levitra
levitra online
levitra dangers
how does levitra work
levitra lawyers
what is the difference between levitra and viagra
levitra versus viagra
which works better viagra or levitra
buy levitra and overnight shipping
levitra vs viagra
canidan pharmacies levitra
how long does levitra last
viagra cialis levitra
levitra acheter
comprare levitra
levitra ohne rezept
levitra 20mg
levitra senza ricetta
cheapest generic levitra
levitra compra
cheap levitra
levitra overnight
levitra generika
levitra kaufen

Monumentul Holocaustului din Bucuresti

Ieri, 8 octombrie, s-a inaugurat Monumentul Holocaustului, in fostul parc din spatele fostei cladiri a Ministerului de Interne, in apropierea Dambovitei si a Primariei Capitalei, in spatiul delimitat de strazile Lipscani-Ion Brezoianu-Mihai Voda si ing. Anghel Saligny.
Pe o suprafata de 2.894 de mp din domeniul public al Capitalei (de pe care, in luna iunie, au fost taiati 32 de arbori grosi, starnind protestul unor asociatii civice ecologiste), au fost ridicate cinci constructii: un Memorial, Steaua lui David, Via Dolorosa, Roata Tiganilor si Coloana.

Initiativa realizarii monumentului a apartinut Ministerului Culturii si Cultelor, ca urmare a recomandarilor Comisiei internationale pentru studierea Holocaustului din Romania si a consultarilor cu reprezentanti ai Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, ai Comisiei Wiesel si ai supravietuitorilor Holocaustului.
Memorialul Holocaustului este realizat de sculptorul Peter Jacobi, care a castigat un concurs organizat in prima parte a anului 2006 de catre Ministerul Culturii. Elementul definitoriu pentru Memorial estei "miscarea", creata prin jocul de lumini si umbre, potrivit unei declaratii a sculptorului, de la momentul respectiv. Memorialul va fi partial sub nivelul solului, aspect menit sa sugereze faptul ca adesea evreii au trait si au muncit in spatii subterane. In afara de sculpturi, in exteriorul Memorialului este amplasat un zid de aproximativ 300 de metri patrati din placi de fibra, pe care sunt perforate mai multe texte, reprezentative pentru Holocaustul din România. Printre acestea se afla un text propus de Ministerul Culturii si numele localitatilor unde a avut loc pogromul.
Texte explicative pentru toate elementele memorialului vor fi gravate in peretii culoarului (incinta centrala), in trei limbi. Coloana are o inaltime de 20 de metri, poate fi vazuta de la distanta, are o compozitie complexa, schimbandu-si profilul cand vizitatorul o inconjoara, semnificatia amintirii e intentionata. Relieful Via Dolorosa, din granit, stilizeaza o cale ferata care aminteste de transporturile inumane ale victimelor. Roata Tiganilor este o sculptura de aproximativ 2,8 m in diametru, din fonta turnata, care aminteste de migratia rromilor din India catre Europa.
Proiectul Monumentul Holocaustului a fost aprobat de Consiliul General al Municipiului Bucuresti pe 29.10.2008.
Nascut la Ploiesti in 1935, sculptorul Peter Jacobi a emigrat in Germania in 1970, la noua ani dupa ce a absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucuresti. La scurt timp, a primit Premiul Bienalei de la Sao Paulo (1973), iar in 1974 a fost laureat cu premiul Fundatiei Lewis Comfort Tiffany, din New York. Jacobi a expus, in cadrul unor manifestari personale si de grup, in majoritatea tarilor europene, in Statele Unite, in Australia etc. Lucrarile sale se gasesc in muzee importante si in mari colectii private si publice din Europa, America si de pe alte continente.
Dupa anii '90, artistul a revenit in Romania cu diferite proiecte. Dintre acestea, cel mai important de pana acum a fost evenimentul din 2002, cand Muzeul National de Arta a Romaniei i-a gazuit o expozitie retrospectiva. Cu aceasta ocazie, Peter Jacobi a primit din partea Academiei Romane premiul Ion Andreescu. Recunoscut atat ca sculptor, cat si ca fotograf, Jacobi a organizat in noiembrie 2007, la Muzeul National de Istorie a Romaniei, o expozitie de fotografie intitulata "Peregrin prin Transilvania", ramasa deschisa publicului pana in ianuarie 2008. In cadrul interviului acordat agentiei de presa Mediafax in 2006, cand a castigat concursul, Jacobi a descris proiectul ca o vizualizare a trecerii timpului: "Podeaua (incintei centrale) va fi acoperita cu placi de granit negru polisat, iar peretii din jur cu placi de granit gri polisat. Pe podea se va afla o «oglinda de apa», astfel incat lumina soarelui sa deseneze modele complexe de linii si umbre", a adaugat artistul. Jocul de lumini si umbre va sublinia miscarea si implicit, ideea de "trecere a timpului. In mod automat, ne gandim la timpul vietii care trece - la viata cu un sfarsit prematur a evreilor incarcerati in timpul Holocaustului".

In imagine: 0. La Monumentul Holocaustului inca se lucra la inceputul acestei saptamani (Fotografie de Cristina Turlea); 1-9. Imagini din timpul inaugurarii oficiale a monumentului (foto Daniel Nicolescu)



-- Maine, 8 octombrie, in centrul Bucurestiului, se va desfasura ceremonia inaugurarii Monumentului Holocaustului. E un eveniment european si mondial notabil. Multi dintre participantii la ceremonie, evrei batrani, cu parul alb si aproape orbi, vor sta la picioarele monumentului Holocaustului, incercand sa perceapa ceea ce vor vedea cu aproximatie.











Ei au trait ororile Transnistriei, cea mai vizibila imagine a Holocaustului care a lovit comunitatea evreilor-romani. Acum, privind monumentul care se inscrie pe harta Capitalei romanesti, incearca sentimentul unei indatoriri implinite. Romanesti si evreiesti, deopotriva.
Autoritatea romaneasca si-a indeplinit promisiunea de a ridica un Monument inchinat suferintei evreiesti din anii celui de-Al Doilea Razboi Mondial, iar supravietuitorii, cei prezenti si cei din imprastiere, stiu ca monumentul va sta de paza intru invesnicirea suferintei de odinioara si a neuitarii. Monumentul este opera lui Peter Jacobi, un sculptor roman, nascut in 1935, scolit la Bucuresti, care din 1970 traieste in Germania. Partial, ansamblul Memorialului e sub nivelul solului, sugestie la faptul ca adesea evreii au fost siliti sa traiasca in umbra, prigoniti, si in spatii subterane.
M-am temut pe buna dreptate ca si acest eveniment, cu iz funerar, sa nu fie transformat intr-un prilej de infruntari politice, pentru ca stim cu totii, nu?, ceva e in neregula cu realitatea romaneasca. Raul care i-a lovit pe evrei, in Romania anilor 1940-1944, trebuia asumat cu
sobrietate. Si atat!
Este exact ce face acum acest Monument, isi asuma acea responsabilitate romaneasca pentru disparitia a zeci de mii de evrei, majoritari din Basarabia, Bucovina si zona transnistreana. Daca in mijlocul Bucurestilor se inalta acum Monumentul Holocaustului, traitorii de astazi si cei de maine, si din totdeauna, vor sti, fara putinta de tagada ca, in Romania, Holocaustul nu a fost o copie holografa a Holocaustului german, polonez, ucrainean sau francez, ci s-a intamplat aievea. Si vor putea intelege mai bine unde pot duce ura si intoleranta strecurate in sange ca o otrava letala.
Monumentul e menit sa puna capat si autoiluzionarii inabusitoare de adevar, care a prosperat atata vreme, precum ca in Romania nu a existat Holocaust si de fapt maresalul Ion Antonescu a fost salvatorul evreilor. Au existat legi rasiste care au ranit comunitatea evreiasca traitoare de multe secole pe pamanturile romanesti, s-au petrecut pogromuri sangeroase la Iasi, Bucuresti si Galati, au fost efectuate deportari in masa in Transnistria, viata intregii evreimiromane a fost la un moment dat in pericol. E adevarat ca maresalul Ion Antonescu a anulat deportarile spre Auschwitz la 13 octombrie 1942, astfel ca evreimea romana din Vechiul Regat a fost salvata, insa dimensiunea raului facut evreilor pana atunci si dupa aceea, a fost nespus de mare si intolerabila.
Unul din evreii batrani ingenunchiati la picioarele Monumentului Holocaustului, evocat la inceputul articolului, ar putea fi chiar autorul acestor randuri, traitor si el ai acelor ani de suferinta, acum simtind cum un cerc al vietii se inchide. Am fost, concomitent, si martor si victima. Holocaustul m-a atins si pe mine cu aripa lui devastatoare. Monumentul Holocaustului care va fi inaugurat maine vorbeste despre NEUITARE. "Istoria Holocaustului din Romania", cartea ce-am dat-o tiparului, acelasi lucru il urmareste.
A fost o asteptare indelungata, dar iata ca, dupa 20 de ani de la prabusirea comunismului, Monumentul Holocaustului e o realitate. Cine spune ca in Romania nimic nu se schimba?
Tesu SOLOMOVICI - tesu@ziua.ro

Memorialul holocaustului la Bucureşti
presa [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Marina Nicolaev [Marina ]

2009-06-14 | |


Referitor la modul în care câteva apariţii mediatice au reflectat proiectul construirii „Memorialului Holocaustului”, semnalând faptul că defrişarea parcului pe locul căruia va fi amplasat monumentul poate fi evitată prin schimbarea locaţiei în care va fi realizat acesta –, Compartimentul de Comunicare al Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional aduce următoarele precizări:


Construirea Memorialului Holocaustului este expresia datoriei de a recunoaşte şi de a asuma crimele comise în timpul celui de-al doilea război mondial împotriva comunităţii evreieşti şi împotriva comunităţii rroma. Aşa cum un gest restaurator autentic exclude echivocul şi parţialitatea, în acelaşi fel un astfel de monument nu poate fi realizat decât într-un loc central al spaţiului public şi nu într-unul aflat la periferia cotidianităţii. Acesta este motivul pentru care autorităţile germane au construit, în anul 2004, la Berlin, Memorialul Holocaustului chiar lângă Poarta Brandenburg, pe o suprafaţă de 19.000 de metri pătraţi.

În privinţa argumentului potrivit căruia defrişarea unui parc situat în centrul Bucureştiului va afecta confortul locuitorilor acestuia, trebuie spus, în primul rând, că în locul zonei verzi va fi amplasat un monument a cărui prezenţă nu poate decât să îmbogăţească – tocmai prin sensul memorialistic propus şi prin expresia artistică care mediază acest sens – conştiinţa celor care îl vor întâlni.

În al doilea rând, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, a autorizat, în conformitate cu adresa nr. 604/11.05.2009, defrişarea terenului pe care va fi amenajat Memorialul Holocaustului doar cu condiţia plantării, de către Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, a unui număr de patru ori mai mare de plante decât cele care au fost defrişate.


Istoricul realizării proiectului Memorialul Holocaustului:

Programul pentru realizarea unui Memorial al Holocaustului în România a fost iniţiat în anul 2006 ca urmare a recomandărilor Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocaustului din România (Comisia Wiesel) şi în urma consultărilor cu personalităţi ale vieţii publice, reprezentanţi ai Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, oameni de cultură şi artă şi supravieţuitori ai Holocaustului.

În anul 2006 Ministerul Culturii Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în baza Certificatului de Urbanism cu nr. 1949 – L/10.10.2005, emis de Primăria Sectorului 5, a demarat Concursul de creaţie plastică pentru realizarea Monumentului Holocaustului în Municipiul Bucureşti, proiectul câştigător fiind desemnat cel realizat de sculptorul Peter Jacobi.

La începutul anului 2007 a fost încheiat contractul de comandă (nr. 179/17.04.2007) cu sculptorul Peter Jacobi pentru realizarea acestui monument.

Până în prezent au fost realizate în cadrul contractului:

• documentaţiile Planului Urbanistic Zonal şi ale Proiectului de Autorizare a Construcţiei;
• studiul de fezabilitate;
• sculpturile „Coloana Memorială”, „Steaua lui David”, „Roata Rromilor” şi două compoziţii grafice cu texte gravate.

Pentru aceste toate aceste lucrări M.C.C.P.N. a alocat până în acest moment suma de 5.768.154 lei.

Prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti cu nr. 323/29.10.2008 şi în urma avizului eliberat de Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, prin adresa cu nr. 2288/243/3.06.2008, a fost aprobat Planul Urbanistic Zonal în vederea construirii Memorialului Holocaustului pe o suprafaţă de teren de 2.894 mp, aflată la intersecţia străzilor Anghel Saligny, Mihai Vodă, Ion Brezoianu şi Lipscani, domeniu public al Municipiului Bucureşti, sector 5.

În luna februarie a anului 2009 a fost eliberată de către Primăria Sectorului 5, Autorizaţia de Construire cu nr. 127-L/3.03.2009 pentru acest obiectiv.

Prin adresa nr. 604/11.05.2009, transmisă Ministerului Culturii Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti (A.L.P.A.B.), a autorizat defrişarea respectivului teren doar cu condiţia plantării, de către M.C.C.P.N., a echivalentului vegetaţiei defrişate înmulţit de patru ori.

Astfel, conform avizului eliberat de Primăria Municipiului Bucureşti, M.C.C.P.N. va planta în Parcul Izvor şi în alte spaţii verzi aflate în administrarea A.L.P.A.B. 124 de exemplare de arbori (tei, mesteceni şi platani), 200 de exemplare de tufe de trandafiri şi 20 de exemplare buxus.

Artistului plastic Peter Jacobi, un român de origine germană, născut la Ploieşti, îi revine sarcina să creeze „Memorialul Holocaustului“ în Bucureşti, un monument aflat în faza de proiect, a cărui construcţie a fost sistematic amânată. Primăria Bucureşti face acum ultimele demersuri pentru autorizarea construcţiei. Monumentul, care va fi dedicat tuturor victimelor Holocaustului, va ocupa o suprafaţă de peste 2.800 de metri pătraţi. În aceste locuri vor fi amplasate cinci sculpturi: o încăpere abstractizată, „Steaua lui David“, „Via Dolorosa“, „Roata Ţiganilor“ şi „Coloana“, piesa principala atingând înălţimea de şapte metri. Jacobi a câştigat un concurs organizat în prima parte a anului 2006 de MCC. Din cele 35 de proiecte înscrise iniţial în concursul lansat de MCC în luna ianuarie, după ce au ramas în competiţie, mai întâi cinci şi apoi trei, comisia alcatuită din 27 de specialişti a ales macheta prezentată de sculptorul Peter Jacobi.

surse:
Compartimentul de Comunicare,
Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional.
Revista Niram Art

Evenimente

Joi, 08 Octombrie 2009 21:32

Memorialul Victimelor Holocaustului, inaugurat la Bucureşti Memorialul Holocaustului din România - un ansamblu sculptural realizat de artistul Peter Jacobi, şi care cuprinde cinci sculpturi - "Coloana", "Via Dolorosa", "Roata Romilor", "Steaua lui David", "Epitaf" - si o incinta memorială centrală, a fost inaugurat joi, în Bucureşti, în prezenţa preşedintelui Traian Băsescu, dar şi a numeroşi reprezentanţi ai comunităţii evreieşti. De asemenea, la eveniment au participat, printre alţii, Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei, Theodor Paleologu, ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, rabinul Menahem Hacohen, rabinul şef al României, deputatul Aurel Vainer, preşedintele FCER, Roberta Anastase, Vasile Blaga, Emil Constantinescu, Roxana Theodorescu, Mihai Oroveanu. Din Israel, au fost prezenţi Zeev Schwartz, preşedintele Uniunii Evreilor Originari din România în Israel (H.O.R.) şi ing. Baruch Tercatin, din partea organizaţiei A.M.I.R, cu soţia. Ceremonia a început cu intonarea Imnului naţional, moment urmat de prezentarea celor care purtau pe braţe cele 12 Torah (n.r. - suluri sfinte din pergament ce cuprind învăţături iudaice). Aurel Vainer - preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (FCER), Paul Schwartz - vicepreşedintele FCER, Albert Kupferberg - secretar general FCER, Erwin Simsensohn - preşedintele Comunităţii Evreieşti din Bucureşti, Israel Sabag - directorul Joint Romania, Jose Blum - consilier FCER, David Iosif - preşedintele Comunităţii Evreieşti din Botoşani sau Hary Vigdar - preşedintele Comunităţii Evreieşti din Bacau, s-au numarat printre cei 12 purtatori de suluri Torah. La ceremonie, al cărei amfitrion a fost actriţa Maia Morgenstern, au vorbit Marele Rabin Menachen Hacohen, Primul Rabin Shlomo Sorin Rosen, Sarah Bloomfield, reprezentata laureatului premiului Nobel, Ellie Wiesel, doi supravieţuitori ai holocaustului, Liviu Beriş şi Dumitru Trancă, precum şi preşedintele Traian Băsescu. "Astăzi, cu prilejul inaugurării Memorialului victimelor holocaustului, statul român şi societatea românească îşi reafirmă hotărârea de a asuma trecutul şi de a recupera memoria istorică în spiritul adevărului. Memorialul este răspunsul matur al societăţii româneşti la urgenţa recuperării memoriei", a declarat Traian Băsescu. Traian Băsescu: Memorialul este expresia cinstirii memoriei membrilor comunităţilor evreieşti şi rome El a mai spus că Memorialul reprezintă expresia cinstirii memoriei membrilor comunităţilor evreieşti şi rome, "victime ale persecuţiilor sistematice şi ale ideologiei urii din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial". "Nimic nu poate fi mai absurd, mai inuman, mai iraţional decât suferinţa şi moartea celor care au fost prigoniţi, deportaţi şi ucişi pentru că erau evrei sau romi. Niciodată respectul nostru, al celor care trăim astăzi în societăţi libere şi democratice, nu se va putea ridica la înălţimea şi intensitatea suferinţei şi nevinovăţiei lor", a adăugat şeful statului. De asemenea, Sarah Bloomfield a prezentat mesajul transmis de Elie Wiesel, laureat al premiului Nobel pentru pace, născut cetăţean român, preşedinte al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România Acesta a spus că monumentul inaugurat reprezintă "un apel la demnitatea memoriei". "Dacă ar dispărea, inamicul, în ciuda înfrângerii sale militare, ar învinge în războiul său contra victimelor", a transmis Wiesel. Liviu Beriş: Holocaustul este parte din istoria României Liviu Beriş, supravieţuitor al holocaustului, preşedinte al Asociaţiilor Evreilor Români Victime ale Holocaustului, şi-a amintit de vremea de "răspântie a istoriei" pe care a trăit-o, "când antisemitismul, ura şi discriminările de tot felul au ajuns dominante, iar fărădelegea a ajuns lege". "Faptele, oricât ar fi de regretabile şi de reprobabile, rămân fapte. Holocaustul nu-i priveşte numai pe evrei, este parte din istoria României (...). În memoria puţinilor supravieţuitori care au mai rămas, holocaustul este încă aici. În cinstea victimelor acestei crude realităţi a fost realizat memorialul la a cărui inaugurare participăm astăzi", a spus el. În cadrul ceremoniei a luat cuvântul şi Dumitru Trancă, supravieţuitor al holocaustului, membru al comunităţii rome din România. La finalul ceremoniei, Traian Băsescu şi cei doi supravieţuitori ai holocaustului au dezvelit placa memorială a monumentului şi au depus în interiorul acestuia o urnă cu pământ luat din gropile comune din cimitirul Podul Iloaiei, unde se află victime ale pogromului din 1941, de la Iaşi. Ministrul Paleologu a prezentat Memorialul După încheierea ceremoniei solemne, ministrul Theodor Paleologu a prezentat participanţilor memorialul. Pe una dintre plăcile monumentului este scris textul: "În timpul holocaustului din România au fost utilizate vagoane de marfă pentru transportul evreilor şi romilor destinaţi morţii. Mulţi dintre evreii din Bucovina şi jumătate din romii din regat au fost deportaţi în Transnistria, cu trenul. La Iaşi, în 1941, în două trenuri ale morţii, cu destinaţia Călăraşi şi Podu Iloaiei, au fost transportaţi 4.432 evrei, din care au pierit 2.594. Toţi evreii din Transilvania de Nord au fost transportaţi la Auschwitz, cu trenul". Programul pentru realizarea unui Memorial al Holocaustului în România a fost iniţiat în anul 2006, ca urmare a recomandărilor Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România (Comisia Wiesel) şi în urma consultărilor cu personalităţi ale vieţii publice, reprezentanţi ai Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, oameni de cultură şi artă şi supravieţuitori ai holocaustului. În 2006, Ministerul Culturii a demarat Concursul de creaţie plastică pentru realizarea Monumentului Holocaustului în Municipiul Bucureşti, în baza certificatului de urbanism emis, pe 10 octombrie 2005, de Primăria Sectorului 5, proiectul câştigător fiind desemnat cel realizat de sculptorul Peter Jacobi. În aprilie 2007 a fost încheiat contractul de comandă pentru realizarea acestui monument cu sculptorul Peter Jacobi. Memorialul Holocaustului a fost construit pe o suprafaţă de teren de 2.894 de metri pătraţi, aflată la intersecţia străzilor Anghel Saligny, Mihai Vodă, Ion Brezoianu şi Lipscani, domeniu public al Municipiului Bucureşti. Potrivit proiectului, în afară de Memorialul central, complexul va cuprinde cinci sculpturi - Coloană, Via Dolorosa, Roata Romilor, Steaua lui David şi Epitaf. Piatra de temelie a Memorialului Holocaustului a fost pusă pe 9 octombrie 2006, de Ziua Holocaustului în România, în prezenţa preşedintelui Traian Băsescu şi a fostului ministru al Culturii, Adrian Iorgulescu. În luna mai 2004, Guvernul a emis o hotărâre prin care a desemnat 9 octombrie drept Ziua Holocaustului în România, la recomandarea Comisiei internaţionale pentru studierea consecinţelor Holocaustului în România şi a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România.

Shira U'tfila - Sephardic Songs From The Balkans

Shira U'tfila - Sephardic Songs From The Balkans
2008 | MP3 256 VBR | 78 MB
klezmer | Serbia

Tracklist:
01. Bayla, Bayla (3:48)
02. Ir Me Kero Madre (2:32)
03. Yaala, Yaala Boi Le Gani (4:27)
04. Donde Tiyenes Ojos? (3:35)
05. Mi Kamoha (3:07)
06. Oud Taqsim (1:45)
07. En Tiyera Ayena Soy Aki (3:45)
08. Ya Basha La Novya (2:57)
09. Anda Mi Amigo (4:48)
10. Poko Le Dash Lami Konsuegra (3:05)
11. Durme, Durme Mi Linda Donzeya (6:26)
12. Te Kero Biyen, Paloma (3:14)
13. S'akeya La Parida (4:01)
14. Taqsim Qanun (3:18)
15. Entre Las Guertas (3:27)


Descarca din

http://rapidshare.com/files/163397838/ShiraUtfila-SephardicSongs.rar

ZIUA HOLOCAUSTULUI, COMEMORATA IN ROMANIA

Ziua HolocaustuluiPe 9 octombrie in Romania se comemoreaza Ziua Holocaustului.


Potrivit concluziilor unei comisii internationale pentru studierea Holocaustului, conduse de laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, in Romania si in teritoriile aflate sub control romanesc au murit in cel de-al doilea razboi mondial intre 280.000 si 380.000 de evrei romani si ucraineni.


Romania comemoreaza Holocaustul in ziua de 9 octombrie pentru ca aceasta este data la care, in anul 1941, a inceput deportarea evreilor din Bucovina de Sud.

Ultimul evreu din Rădăuţi

Tabăra de vară pentru copii, Bender, 1936.

Jewish children at a summer camp. Bendery, Romania, ca. 1936.

Vaticanul, musulmanii si iudeii

Autor: Mihai BACIU
Data publicarii: 04/06/2009

Flacara Iasului


Vaticanul, musulmanii si iudeii (I)
Autor: Mihai BACIU
Data publicarii: 28/05/2009

In prima jumatate a lunii mai, Papa Benedict al XVI-lea a vizitat Turcia, Iordania si Israelul. A fost un turneu calificat, de multi, drept istoric. In fiecare zi, saptamana sau luna, sefi de state din cele patru colturi ale lumii viziteaza alte state, mai apropiate sau mai indepartate, se intalnesc, discuta, semneaza tot felul de comunicate, declaratii, dar putine dintre aceste evenimente sunt calificate drept istorice. Si iata ca vizita sefului celui mai mic stat din lume - are, ca suprafata, doar 0,44 km -, Vaticanul, vizita facuta in trei tari din Orient, primeste acest rar calificativ. De ce? Si care au fost rezultatele?

Papa stapaneste, absolut, un stat minuscul care n-are nici economie propriu-zisa, nici armata, nici politie, ci doar o garda elvetiana care il apara pe el, minusculul sau guvern si complexul de cladiri care alcatuiesc Vaticanul. Si, totusi, puterea Papei este imensa, depasind cu mult puterea multor sefi de stat care au si armata, si politie si economie. Este o putere eminamente spirituala, care vine dintr-o istorie de aproape 2.000 de ani, dar si de la cei aproximativ 1 miliard de catolici raspanditi pe intreg mapamondul. De aceea, asa mic cum este, Vaticanul intretine relatii diplomatice cu majoritatea statelor lumii, iar diplomatia sa este foarte eficienta, desi, de cele mai multe ori, nu lucreaza la lumina zilei. Nu cred ca exista in lume vreo scoala diplomatica mai veche decat cea a Vaticanului, iar eficienta acesteia s-a manifestat spectaculos de-a lungul secolelor. Asa incat, vocea Sanctitatii Sale Papa este ascultata, cu multa atentie, in toata lumea, iar gesturile, activitatea si vizitele sale constituie evenimente de prim ordin pentru mass-media cele mai influente. Iar daca aceste vizite au loc in tari in care populatia majoritara este de alta religie si in care, in plus, exista probleme politice si etnice explozive, cu atat mai mult evenimentul va atrage atentia tuturor. Si, cind spun "tuturor", ma refer la guverne, la presa, la mediile diplomatice, dar si la o mare parte a populatiei din lumea civilizata. Asa s-a intamplat si cu ocazia vizitei Papei, de luna aceasta, in Turcia, Iordania si Israel.

Asadar, Papa a vizitat doua tari majoritar musulmane si una de religie mozaica. In toate, Sfantul Parinte a fost nevoit sa faca o adevarata echilibristica teologica si politica - ale carei rezultate inca nu le putem masura cu exactitate.

Desigur, in Turcia si Iordania, chestiunile politice sunt mai putin sensibile, asa incat Papa, in mod firesc, si-a concentrat atentia pe relatia cu musulmanii. Problema nu este deloc simpla, ca, de altfel, orice problema care trimite la relatiile dintre religii. Istoria relatiilor dintre catolicism, si crestinism in general, cu Islamul este una deosebit de dramatica. Secole in sir, multimi de oameni s-au exterminat in numele celor doua religii. Cruciadele au fost o culme a acestui conflict. Multa vreme dupa Cruciade, razboaie deosebit de sangeroase au fost purtate sub semnul Crucii si al Semilunii, chiar daca adevaratele lor cauze erau economice sau politice. Si astazi, inca, musulmanii ii numesc Cruciati pe militarii americani si pe aliatii lor, care au intervenit in Irak si Afganistan. Asadar, o istorie incarcata, care inca ocupa un loc important in memoria colectiva - in special in cea a musulmanilor.

La acestea se mai adauga un factor agravant, produs al timpului nostru, si anume eternul conflict dintre arabi si evrei, sprijinul dat de americani Israelului, interventiile NATO in zona. Toate acestea au produs in unele medii arabe un curent radical care apeleaza inclusiv la metode teroriste si care au gasit in islamism un sprijin ideologic deosebit de puternic. Chiar daca in Coran nu gasim indemnuri explicite la violenta contra "ghiaurilor" (necredinciosilor), totusi, toate gruparile teroriste din zona invoca Islamul si, bineinteles, pe Allah, ca temei al actiunilor lor. Si fanatismul politic sau religios, fiecare in parte, sunt periculoase, dar, cand ele se combina, rezulta un amestec exploziv, care foarte greu poate fi dezamorsat. Iar cand cineva crede ca detine adevarul absolut, orice umbra de indoiala la adresa acestui adevar si al detinatorului sau apare, in ochii lui, ca o maxima jignire ce nu poate fi iertata. Sa ne amintim de reactia musulmanilor cu ocazia publicarii acelor caricaturi daneze in care aparea si Profetul.

S-a intamplat ca Papa Benedict, intr-un discurs din 2006, sa citeze un imparat bizantin care spusese ca Islamul a incurajat violenta si a adus in lume "lucruri rele si inumane". Tot felul de organizatii musulmane, inclusiv celebra "Fratii Musulmani", au declarat ca nu-l vor ierta nicicum pe Papa pentru aceste afirmatii.

Pe acest fond istorico-politic a facut Papa vizita in Turcia si Iordania. Nu se poate spune ca n-a depus eforturi ca sa impace lucrurile. Ba chiar a mers pana acolo incat a oficiat chiar si o Rugaciune in Moscheea Albastra - Suleymanie din Istanbul -, fapt imposibil de imaginat nu cu mult timp in urma. Si sa ne gandim ca inainte de a fi Papa, Cardinalul Ratzinger era Seful Congregatiei pentru Apararea Credintei catolice, adica un fel de ideolog sef al Vaticanului. Este stiut, insa, ca un sef de stat trebuie sa cam uite parerile pe care le avea inainte de a fi sef.

Este greu de aflat daca musulmanii si-au schimbat sau nu parerea despre Papa in urma acestor gesturi cu adevarat inedite. Eu cred ca mai degraba NU, cu toate eforturile facute de sefii politici din Turcia si Iordania, care l-au primit pe Papa cu cele mai mari onoruri.

In Israel a fost si mai greu. In fata Papei se aflau 3 mari probleme, grele ca pietrele de moara:

1. Razboiul vesnic dintre palestinieni si evrei.

2. Istoria lunga si tragica a relatiilor dintre crestinism si iudaism.

3. Unele gesturi ale Papei Benedict si un moment din tineretea neamtului Iosef Ratzinger - actualul Papa Benedict.

1. Patriarhul latin al Ierusalimului, monseniorul Fouad Twal, a sintetizat in mod magistral dilema unui Papa care trebuie sa tina un discurs in Orasul Sfant: "Un cuvant pentru musulmani, si am intrat in belea. Un cuvant pentru evrei, si am intrat in belea. Insa, Papa pleaca, iar eu raman aici, cu consecintele". Si inca... "fiecare zi, fiecare gest, fiecare intalnire si fiecare vizita vor avea o conotatie politica".

Si aici, asadar, Papa a fost nevoit sa joace pe sarma. Mesajul sau a fost unul al pacii si al concilierii intre evrei si palestinieni - si la Ierusalim, si la Betleem, si la Nazaret -, dar fiecare dintre parti a inteles ceea ce a vrut. Si, mai ales, fiecare a stat cu urechile ciulite de teama ca nu cumva Papa sa scape vreun cuvant care sa incurajeze sau sa avantajeze adversarul. Este adevarat ca Papa n-a scapat niciun asemenea cuvant, dar stiinta hermeneuticii (a interpretarii) are resurse inepuizabile - mai ales cand vine vorba de limbajul politic, diplomatic sau teologic. Oricum, Papa nu poate aduce pacea intre evrei si arabi, insa nu putem subestima eforturile pe care acesta le face, la varsta sa de peste 80 de ani si cu un trecut ca al sau.

2. Conflictul arabo-evreiesc este foarte tanar in raport cu cel dintre crestinism si iudaism. Acesta din urma a durat secole in sir si a adus mari suferinte, in special evreilor.

Conflictul nu a inceput chiar odata cu Iisus, asa cum au sustinut unii "talibani" de-a lungul timpului. O perioada, dupa Iisus, trecerea de la iudaism la crestinism a cunoscut faza intermediara a iudeo-crestinismului. Dupa legalizarea crestinismului de catre imparatul Constantin, acesta a invins, treptat, vechile culte, cu exceptia unuia singur, iudaismul. Si nici nu putea fi altfel din moment ce crestinismul se trage, totusi, din iudaism, iar Vechiul Testament este carte canonica pentru ambele religii.

Si, totusi, dusmania dintre cele doua confesiuni a crescut cu timpul, atingand apogeul in Evul Mediu, pe vremea Cruciadelor - cand multi evrei au fost omorati doar pentru ca erau evrei. Dar si ulterior, in multe tari crestine din Europa au avut loc, periodic, pogromuri impotriva evreilor, care, chiar daca aveau cauze economice, acuzatiile de suprafata erau de ordin confesional.

Desigur, cea mai importanta si cu cel mai mare impact la public era acuza ca evreii "l-au omorat pe Hristos", fiind asadar DEICIZI, adica ucigasi de Dumnezeu, dar la aceasta s-au adaugat si altele, care tineau de ignoranta, prejudecati sau superstitii. Multe dintre victimele Inchizitiei - mai ales in Spania - au fost evrei. Este, de asemenea, adevarat ca unii dintre marii persecutori ai evreilor au fost evrei botezati - trecuti, adica, la crestinism.

Asadar, istoria relatiilor celor doua religii este una dramatica si, uneori, tragica. Timpurile moderne au adus si primele incercari de conciliere dintre crestini si evrei. Cea mai importanta a fost Conciliul Vatican II si chiar acest Conciliu a fost invocat de Papa inaintea vizitei in Israel, spunand ca doreste sa continue eforturile initiate de acest conclav istoric. Si charismaticul Papa Ioan Paul al II-lea a avut acelasi scop atunci cand a vizitat Israelul.

Fara indoiala ca o istorie atat de incarcata ca cea a relatiilor dintre crestinism si iudaism nu poate fi modificata in cateva decenii, dar, totusi, unele rezultate deja exista. A disparut ura confesionala dintre crestini si iudei, la nivelul credinciosilor simpli, si numai unele grupari radicale si unii indivizi mai fanatici conserva aceasta relicva istorica.

Probleme mai complicate raman la nivelul de varf al celor doua confesiuni - Mari Rabini, Episcopi etc. - si, desigur, la nivel teologic.

Oricum, vizita Papei Benedict nu poate fi ignorata ca pas important in directia concilierii raporturilor dintre crestini si evrei.

3. Evreii radicali, si nu numai, sunt furiosi pe Papa Benedict din cateva considerente care nu mai tin de confesiune sau de istorie, ci doar de unele gesturi si evenimente legate de viata acestuia.

Intai, este vorba de intentia Vaticanului de a-l sanctifica pe Papa Pius al XII-lea, fapt ce a starnit furia evreilor care sustin ca Papa Pius n-a schitat niciun gest de aparare a evreilor, in timpul razboiului, ceea ce ar fi facilitat Holocaustul. Apoi, nu cu multa vreme in urma, Papa ar fi hotarat reprimirea in randul clerului a episcopului sud-american, de origine engleza, Richard Williamson, care a negat Holocaustul. In sfarsit, i se reproseaza Papei ca in 1945, cand era elevul Joseph Ratzinger la un seminar catolic, ar fi fost membru al Hitlerjugend (Organizatia Tineretului Hitlerist).

Se observa ca toate aceste "reprosuri" au legatura directa sau indirecta cu Holocaustul - eveniment care a marcat adanc constiinta evreilor si in legatura cu care ei nu admit, in nicio discutie, vreo indoiala sau nuantare.

Intreaga vizita a Papei in Israel a fost marcata de aceste 3 obstacole pe care le-am amintit, pe scurt, mai sus. Mai sunt si altele. Ele raman, si nici chiar o diplomatie atat de redutabila ca cea a Vaticanului, cu o traditie atat de solida, nu le poate evita cu usurinta.

Dincolo de toate acestea, nu putem sa nu apreciem eforturile Vaticanului, ale Papei Benedict al XVI-lea - om trecut de 80 de ani si fost ideolog-sef al Sfantului Scaun.

Caută fericirea in farfurie. (proverb evreiesc)

CAUTĂ FERICIREA ÎN CĂRŢI!



Children at Orthodox Jewish School
Original caption: Meah Sherim is a ghetto-like quarter of Jerusalem where time has stood still for more than a century. It is inhabited mainly by very pious Jews who live strictly according to the tenets of Jewish law.Over 300 years ago their forebears lived in Central Europe and adopted the quaint dress that the men still wear - fur-trimmed or stiff black hats, black caftans, knee-length hose. Their homes are filled with religious books and children.No radios, no television. The boys are sent to a Talmud Torah, a school of religious learning. Secular studies are almost non-existent.





Jewish Boy Studying
Original caption: Boy studying the Talmud, Piaseczna, Poland, ca. 1900.





USA - Religion - Orthodox Jewish Scholars - Children
Orthodox Jewish boys study the Torah at the Yeshiva Kol Yaakov in Monsey, New York.




Rabbi Reading the Talmud
Original caption: Rabbi reading the Talmud. Undated photograph.


Orthodox Jewish Father Teaching Children

Gripa porcina discutată în Talmud

Curios, dar gripa porcina este un subiect de discuţie pe paginile talmudului.

Shoah SAU Holocaust

Ioana Cosman

A. Soluţia finală şi Shoah-ul în Transilvania ' de Nord

C.1. Soluţia finală

„Quand nous voudrons crйer notre grande Reich allemand dans son ampleur dйfinitive, nous aurons le devoir d'йliminer ces peuples. Il n'y a aucune raison pour que nous ne le fassions pas"¹, afirma Hitler cândva înainte de deplina preluare a puterii de către NAZI (Nazional-socialistische Deutsche Arbeiter Partei), conform mărturiei lui Hermann Rauschning, unul dintre personajele de vază ale Germaniei din acea vreme².

Termenul de Endlфsung (soluţie finală) apare pentru prima dată în terminologia nazistă, fiind folosit pentru a desemna politica germană faţă de evrei. Politica Germaniei cu privire la evrei a cunoscut transformări de­a lungul timpului, anul 1938 marcând intensificarea persecuţiilor îndreptate împotriva acestora. Iniţial, soluţia propusă era emigrarea. În opinia lui Raul Hilberg, procesul de exterminare a cuprins două etape, între 1933-1940 cea a politicii de emigrare, iar între 1941-1945 cea a politicii de anihilare³. Până în 1938 evreii se bucurau de o anumită libertate de mişcare. După violenţele anti-evreieşti care au loc în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938, eveniment rămas în istorie sub numele de Noaptea de Cristal, Hermann Gфring⁴ reuneşte Consiliul de Miniştri pentru a transmite mesajul Fuhrer-ului, acela de a rezolva problema evreiască „de o manieră coordonată"⁵. Se dorea evitarea unor noi atacuri dezorganizate, Gфring arătând că violenţele care avuseseră loc cu 2 zile în urmă n-au făcut decât să aducă pierderi economiei germane. Pagubele cauzate de spargerea vitrinelor unor magazine, de jafurile care au avut loc au adus prejudicii în special proprietarilor germani şi nu comercianţilor evrei, care doar închiriaseră aceste magazine⁶.

Cu ocazia reuniunii Consiliului de Miniştri se va discuta şi despre limitarea libertăţii evreilor prin interdicţii de rezidenţă în anumite zone, de sejur şi a dreptului de circulaţie. Se pune problema unei emigrări organizate şi chiar a izolării în ghetouri şi a purtării unui semn distinctiv⁷.

După anexarea Austriei de către Germania, Heydrich⁸, şeful poliţiei secrete, merge la Viena pentru a organiza birourile Gestapo⁹. El îi va încredinţa lui Eichmann¹⁰ direcţia Biroului Central al Reich-ului pentru Emigrarea Evreiască, înfiinţat în ianuarie 1939. În martie 1939, Eichmann va fi trimis la Praga pentru a organiza un Birou Central de Emigrare, după modelul celui din Viena¹¹.

În 1940 apare conceptul de Territoriale Endlфsung (soluţie finală teritorială), legată de ideea emigrării forţate a evreilor în Madagascar¹². La 25 mai 1940 Himmler ¹³ îi trimite lui Hitler un memorandum secret intitulat Reflecţii asupra tratamentului popoarelor de rasă străină din Est. El sugerează că „aceşti suboameni" au nevoie doar de un minim de educaţie, respectiv să ştie să-şi scrie numele şi să slujească interesului german. O parte a copiilor polonezi (cei de rasă bună, blonzi cu ochi albaştri) ar putea fi trimişi în Reich pentru a fi educaţi în spirit arian. În ceea ce priveşte populaţia evreiască, Himmler respinge, în această fază, metoda considerată negermană, a exterminării fizice a unui popor întreg, fiind adeptul emigrării evreilor spre Africa¹⁴. La acea dată însă, Madagascarul era colonie franceză, prin urmare ideea va fi curând abandonată, pentru realizarea acestui plan fiind necesară încheierea războiului cu un deznodământ favorabil Germaniei, respectiv înfrângerea Marii Britanii şi soluţionarea problemelor cu Franţa.

În iulie 1941, Hermann Gцring îi trimite o telegramă lui Heydrich, prin care îi cerea să înceapă pregătirile pentru Gesamtlцsung (soluţie totală) în zonele controlate de germani¹⁵. Heydrich transmite mesajul mai departe, anunţând că Gцring îl însărcinase cu pregătirea „soluţiei finale la problema evreiască" şi că implementarea ei se va face prin intermediul Biroului lui Himmler,¹⁶ respectiv al SS-ului¹⁷. Astfel, decizia de anihilare a poporului evreu, se pare că a fost luată cândva între iunie 1940, când s-a încheiat campania militară în Vest şi iunie 1941, când a debutat atacul contra Uniunii Sovietice¹⁸. O mărturie privind planurile de exterminare a evreilor de către nazişti o constituie Protocoalele de la Wannsee¹⁹. Acestea conţin expunerea făcută de Reinhard Heydrich în faţa unor ofiţeri SS la 20 ianuarie 1942. Şeful poliţiei germane prezintă măsurile care s-au luat împotriva evreilor până în 1941, numărul de evrei rămaşi în Europa, ridicând problema acestora şi a măsurilor care urmau a fi luate pentru rezolvarea problemei evreieşti. A fost folosit termenul de evacuare pentru a desemna planul de exterminare a populaţiei evreieşti²⁰.

Faptul că Hitler nu a fost prezent la această reuniune, i-a determinat pe unii istorici să afirme că acest moment nu poate fi considerat ca unul hotărâtor în ceea ce priveşte decizia de ucidere în masă a evreilor europeni. Un argu­ment în favoarea acestei opinii este faptul că uciderea evreilor sovietici începuse o dată cu invazia germană a Rusiei, în urmă cu 6 luni de la momentul Wannsee, iar gazări avuseseră deja loc, la Chelmno, la începutul lui decembrie 1941²¹. Înscrierile confidenţiale realizate cu această ocazie sunt totuşi o mărturie în sprijinul afirmaţiei că a existat o intenţionalitate a liderilor nazişti de a duce la bun sfârşit planul de Endlцsung.

C.2. Shoah sau Holocaust, abordări terminologice şi istoriografice.

Holocaustul, analizat în dimensiunea sa temporală, evenimenţială, este considerat, de majoritatea istoricilor, ca fiind perioada cuprinsă între anii 1933 (ascensiunea lui Hitler şi a partidului Naţional-Socialist la putere) şi 1945 (sfârşitul celui de-al doilea război mondial). Celălalt sens al Holocaustului, privind semnificaţia sa istorică şi etimologică, se referă, în special, la genocidul comis de nazişti împotriva evreilor. Endlosung der Juden Fragen (soluţia finală la problema evreiască), după dezvăluirea întregului proces de exterminare al populaţiei evreişti europene de către Germania nazistă, se va încetăţeni sub numele de Holocaust, în majoritatea limbilor cu alfabet latin sau de Shoah, în limba ebraică, însemnând dezastru, catastrofă.

Termenul holocaust derivă din grecescul holokauston, traducere din ebraică în greacă a ceea ce semnifica iniţial sacrificiu, jertfă prin ardere. Acest termen apare în Biblie, în 1 Samuel 7:9, ca „ardere de tot" adusă lui Dumnezeu. În anii 1950 termenul a început să fie folosit, în primul rând, cu referire la crimele naziste asupra evreilor şi a altor grupuri, considerate inferioare sau duşmane statului german, din timpul celui de-al doilea război mondial. Programul de exterminare în masă a evreilor va fi considerat o formă unică de genocid, iar noţiunea de ho­locaust va fi legată de planul Germaniei naziste de a distruge evreimea europeană²².

Termenul a fost adoptat în relaţie cu modul de exterminare folosit de nazişti, respectiv arderea victimelor în cuptoare speciale, în urma uciderii lor prin gazare. Unii specialişti în problematica Holocaustului preferă însă utilizarea termenului ebraic de Shoah, punând în evidenţă tocmai faptul că holocaustul, „arderea de tot înaintea Domnului" este o jertfă voluntară, un animal sacrificat şi adus lui Dumnezeu ca ofrandă de mulţumire sau ispăşire a păcatelor, în timp ce „arderea" evreilor în perioada celei de-a doua conflagraţii mondiale a fost o crimă împotriva populaţiei evreieşti şi respectiv a umanităţii şi a lui Dumnezeu. De altfel, utilizarea termenului de Shoah, pentru a defeni procesul de distrugere a evreimii europene din perioada războiului, s-a produs cu mult înaintea utilizării celui de holocaust, prin publicarea în 1940, la Ierusalim, a lucrării Sho'at Yehudei Polin (Shoahul Evreilor din Polonia) de către Comitetul de Ajutor pentru Evreii Polonezi. Cu toate acestea, până în 1942, termenul va fi rar folosit, făcându-se uz mai degrabă de varianta sa în idiş, Hurban. O dată însă cu folosirea termenului ebraic Shoah de către liderii şi gânditorii sionişti din Palestina, pentru a desemna masacrul comis asupra evreilor din Europa, acesta a început să se impună. Shoah a fost de asemenea utilizat în declaraţia Agenţiei Evreieşti din Palestina, din noiembrie 1942, cu privire la cele ce se petreceau în Europa ocupată de germani. În acelaşi an apare menţionat în una dintre primele lucrări istorice, semnate de istoricul israelian Ben Zion Dinur, care situa experienţa evreiască între experienţele unice ale omenirii²³.

După încheierea războiului şi o dată cu debutul scrierilor referitoare la exterminarea evreilor europeni de către nazişti, termenul holocaust s-a impus treptat în literatura de specialitate, cunoscând o mai largă răspândire, atât în rândul cercetătorilor din domeniu, cât şi a indivizilor în general. Din acest motiv am ales, în lucrarea de faţă, utilizarea termenului de holocaust, alături de cel de Shoah, având în vedere însă dimensiunea sa istorică şi nu cea etimologică.

Studiul ştiinţific asupra Holocaustului este relativ re­cent. Până în 1961, când are loc capturarea, urmată apoi de judecarea lui Adolf Eichmann la Ierusalim, au existat puţine dezbateri cu privire la procesul de exterminare al evreilor. La Nuremberg, imediat după încheierea războiului, între noiembrie 1945 şi octombrie 1946, în timpul judecării a 20 dintre înalţii oficiali nazişti, în faţa Tribunalului Internaţional Militar, crimele împotriva evreilor nu au ocupat un loc proeminent²⁴. La acea dată, principalii iniţiatori ai programului de exterminare, respectiv Adolf Hitler, Reinhard Heydrich şi Heinrich Himmler, erau deja morţi. Arestarea lui Eichmann şi procesul care i-a urmat a declanşat un adevărat val de dezbateri şi lucrări în literatura de specialitate. Cu toate acestea, încercări de analiză a fenomenului Holocaustului au existat şi ante­rior momentului 1961.

Raphael Lemkin este cel care a înregimentat termenul de „genocid", în conexiune cu crimele îndreptate împotriva evreilor de către puterea nazistă în timpul celui de-al doilea război mondial. Avocat polonez, Lemkin propune, încă din 1933, cu ocazia Conferinţei Internaţionale pentru Unificarea Legii Penale, care a avut loc la Madrid, ca printr-un tratat internaţional, atacul asupra grupurilor naţionale, religioase sau etnice să fie declarat crimă internaţională, iar propagatorii ei să fie pasibili de judecată atât în ţara de origine, cât şi, dacă este cazul, în cea de refugiu. Propunerea sa a fost respinsă, însă ea va fi readusă în discuţie în urma experienţei guvernării naziste²⁵.

Lucrarea lui Lemkin, publicată în 1944 la Washing­ton, se vrea a fi o analiză a guvernării impuse de ţările Axei statelor ocupate din Europa. Puterile Axei sunt identificate de Lemkin ca fiind Germania, Italia, Ungaria, Bulgaria şi România.

Pregătirile pentru realizarea volumului au debutat în 1940 în Suedia, au continuat pe parcursul anilor 1941­1942 în Statele Unite, la Duke University în Durham (North Carolina) şi s-au finalizat în noiembrie 1943 la Washing­ton²⁶. Studiul, împărţit în trei secţiuni importante, cuprinde, într-o primă parte, o analiză a regimului impus în fiecare dintre ţările ocupate de puterile Axei. Cea de-a doua parte a volumului prezintă o sinteză a tehnicilor de ocupaţie, urmată de o a treia parte în care sunt înfăţişate legile de ocupaţie. Un întreg capitol al primei părţi a cărţii este dedicat problematicii genocidului. Autorul vorbeşte despre practica invadatorului de a extermina anumite grupuri etnice. Această acţiune este denumită de Lemkin „genocid"²⁷. În viziunea sa, genocidul afectează o serie de aspecte ale vieţii: politic, distruge instituţiile guvernării proprii şi impune administraţia puterii ocupante; social, anihilează coeziunea naţională, îndepărtând sau chiar eliminând elitele (intelectualitatea); cultural, interzice activităţile şi instituţiile culturale locale; economic, promovează îmbogăţirea elementului german оn dauna celui autohton; religios, intervine în activităţile Bisericii; biologic, duce o politică de depopulare în zona ocupată, dar în acelaşi timp de creştere a natalităţii în rândul populaţiei germanice; moral, creează o atmosferă de decadenţă prin încurajarea consumului de alcool, a publicaţiilor şi filmelor pornografice, a jocurilor de noroc (spre exemplu, în Polonia, după invazia germană, preţul la alcool scade, este încurajată deschiderea de localuri cu jocuri de noroc, astfel de localuri fiind interzise înainte de 1939); din punct de vedere al existenţei fizice, aplică un program de exterminare în masă, în special a evreilor, polonezilor, slovenilor şi ruşilor²⁸.

Raphael Lemkin defineşte genocidul ca însemnând distrugerea unei naţiuni sau grup etnic ori, din moment ce el nu presupune anihilarea imediată a naţiunii sau grupului, un plan coordonat a diverse acţiuni, care vor distrugerea fundamentelor vieţii unui grup naţional, în vederea eliminării grupului în sine. Astfel, genocidul este direcţionat împotriva grupului naţional ca entitate, în timp ce acţiunile se îndreaptă împotriva indivizilor ca membri ai grupului²⁹. El cuprinde două faze: distrugerea elementului naţional al grupului dominat şi impunerea elementului naţional al ocupantului. Autorul respinge folosirea termenului de „desnaţionalizare", utilizat, în gen­eral, pentru a sublinia politica de anihilare a elementului naţional, socotindu-l, în cazul de faţă, ca fiind insuficient pentru că nu include şi ideea de distrugere a structurii biologice a celui oprimat şi a impunerii elementului naţional al opresorului. Acesta arată doar anumite aspecte funcţionale ale termenului generic de genocid³⁰. Tehnicile de genocid, dezvoltate de ocupantul german, sunt, în viziunea lui Lemkin, un atac concentrat şi coordonat asupra elementelor naţionale, în toate aspectele fundamentale ale vieţii.

În anii '50 au apărut două studii cu privire la programul nazist de exterminare a evreilor europeni: unul în Franţa, în 1951, semnat de Lйon Poliakov, cu titlul Brйvaire de la haine: La IlIe Reich et les Juifs, iar celălalt în Anglia, în 1953, realizat de Gerald Reitlinger şi intitulat The Final Solution: The Attempt to Exterminate the Jews of Eu­rope, 1939-1945. Lucrarea lui Poliakov, revizuită în 1979, fără a efectua însă modificări importante, foloseşte ca surse arhivele statului german, respectiv documentele înregistrate în perioada guvernării naziste. Autorul a putut studia aceste acte în calitate de expert al delegaţiei franceze în cadrul Tribunalului Internaţional de la Nuremberg³¹. La Nuremberg au participat judecători şi specialişti din partea celor patru mari puteri aliate: Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi URSS. Gerald Reitlinger va utiliza drept surse pentru studiul său presa germană, precum şi acte juridice expuse în cadrul proceselor care au loc după încheierea războiului. Asemeni lui Poliakov, va include documente şi transcrieri ale proceselor de la Nuremberg. Acestea i-au fost oferite de maiorul Elwyn Jones, membru al echipei de experţi engleze. La Paris îl cunoaşte, de altfel, pe Lйon Poliakov, care îi pune la dispoziţie documentele aflate în arhiva Centrului de Documentare Evreiască Contemporană, unde, la acea vreme, deţinea funcţia de arhivist. Reitlinger va mai folosi şi documente originale germane aflate în posesia Ambasadei Germaniei din Amsterdam şi a celei daneze din Londra³².

În 1961 apare la Chicago lucrarea lui Raul Hilberg, The Destruction of The European Jews, bazată pe un studiu amănunţit al documentelor germane. Sursele folosite de Hilberg sunt arhivele juridice din Dusseldorf şi Viena, precum şi dosarele proceselor de la Nuremberg aflate în arhivele SUA. În aceste documente va găsi informaţii cu privire la orarele trenurilor care transportau evrei, transmise, prin telegrame, de caile ferate germane. De asemenea, dări de seama din timpul războiului a responsabililor Comunităţii Evreieşti din Berlin, discuţii purtate cu ofiţeri Gestapo şi documente referitoare la Auschwitz, alcătuite de Biroul pentru Serviciul Strategic al Statelor Unite ale Americii. Raul Hilberg a început cercetările pentru realizarea studiului în 1948, publicând o nouă ediţie, revizuită, în 1984³³. Însă, primul studiu important, care încearcă o analiză istorică a fenomenului Holocaust, apare abia în 1967 la New York, prin lucrarea lui Arthur Morse, While Six Million Died. A Chronicle of American Apathy. Folosind lucrări publicate în perioada 1933-1945, în special documente guvernamentale care n-au putut fi consultate de marele public, Arthur Morse încearcă să analizeze comportamentul marilor puteri aliate, mai ales cel al SUA şi Marea Britanie, în raport cu problema evreiască din Europa: ce au ştiut referitor la programul de exterminare şi care a fost reacţia acestor state cu privire la crimele naziste³⁴. Începând cu anii '60 problematica Holocaustului va fi adusă serios în atenţia publicului, procesul lui Eichmann stârnind adevărate controverse pe această temă. Lucrarea semnată de Hannah Arendt, Eichmann in Jerusalem, iniţial un raport asupra procesului realizat pentru The New Yorker, va fi momentul care va declanşa acest interes general faţă de genocidul comis asupra populaţiei evreieşti europene în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Jurnalul The New Yorker este cel dintâi care a publicat relatări din timpul procesului lui Eichmann, în februarie-martie 1961. Mai târziu, în 1963, Hannah Arendt va publica varianta revizuită şi adăugită a evenimentelor prezentate în 1961³⁵.

Yad Vashem va organiza o serie de conferinţe cu privire la fenomenologia Holocaustului începând cu anul 1968, iar în Germania, seria de procese ale criminalilor nazişti, de asemenea declanşate sub impactul capturării şi condamnării lui Adolf Eichmann la Ierusalim, au adus problema evreilor în atenţia publicului german. În 1984 are loc la Stuttgart un simpozion internaţional cu privire la originile soluţiei finale³⁶.

În literatura de specialitate, în special după anii '80, s-a vorbit din ce în ce mai mult despre locul Holocaustului în istorie, despre unicitatea fenomenului şi centralitatea antisemitismului în programul ideologic nazist. În lucrarea sa, Holocaust in Contemporary History, Yehuda Bauer consideră că în Holocaust a fost unică totalitatea ideologiei şi traducerea gândului abstract în realitate³⁷. În opinia lui Steven Katz, întrebarea care se ridică este în ce măsură se poate vorbi de o intenţionalitate genocidală în atitudinea puterii naziste faţă de populaţia evreiască. Katz descoperă două sensuri ale conceptului de genocid şi două forme ale intenţiei genocidale: pe de o parte, genocidul semnifică intenţia de a distruge identitatea naţională, religioasă sau etnică a unui grup, pe de altă parte, el reprezintă intenţia de anihilare fizică a oricărei persoane care se identifică sau este identificată cu un anumit grup naţional, religios sau etnic. În primul caz, dorinţa de a distruge iudaismul nu este unică în istorie. Însă, intenţia programului nazist de eradicare a unui popor care îşi revendică aceeaşi apartenenţă naţională, etnică şi religioasă, oferă elementul de unicitate al politicii genocidale germane³⁸.

Note:

¹ Hermann Rauschning, Hitler m'a dit, Pluriel, 2005, p.80.

² Hermann Rauschning a fost şeful guvernului naţional-socialist de la Danzig, dar în 1935 se dezice de regim. În cartea sa, Hitler m'a dit, realizată sub forma unui jurnal, în paginile căruia sunt consemnate vorbele lui Hitler din cadrul întâlnirilor avute cu diverse ocazii, Rauschning pomeneşte de necesitatea existenţei unui element inamic îndreptat împotriva Reich-ului german, pentru ca naziştii să poată să se revendice drept apărători şi edificatori ai statului. În acelaşi timp, susţine el, Hitler dorea îndepărtarea de credinţa creştină şi consolidarea unei religii bazate pe destinul patriei şi al sângelui german. Astfel, evreul este identificat atât cu inamicul care pune în pericol siguranţa patriei, cât şi cu diavolul care pângăreşte noua religie. Petru detalii legate de afirmaţiile lui Rauschning cu privire la noua religie pe care Hitler dorea să o instaureze, vezi Lйon Poliakov, Breviarul Urii. AlIII-lea Reich şi evreii, Ed. Est, 2004, pp. 17-22.

³ Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, Hasefer, Bucureşti, 1997, p. 50.

⁴ Hermann Gфring, Reichmareschall, comandant al Luftwaffe, preşedinte al Reichstag-ului german, până în 1942 cel mai puternic personaj din Reich după Hitler. În 1946 este judecat la Nuremberg şi condamnat la moarte. Se va sinucide înainte de execuţie.

⁵ Poliakov, op. cit., p. 39.

⁶ Hilberg, op. cit., p. 43.

⁷ Poliakov, op. cit., pp. 45-46.

⁸ Reinhard Heydrich şi-a început cariera politică în 1931 când părăseşte marina şi postul de ofiţer-şef al Inteligenţei din Comandamentul Baltic. Câteva luni mai târziu, câştigând încrederea reprezentantului partidului pentru Prusia de Est, Erich Koch, va face cunoştinţa lui Heinrich Himmler. În scurtă vreme va deveni şeful Gestapo din Berlin. După înfrângerea foştilor duşmani politici ai lui Hitler, conduşi de Rфhm, în 1934, Heydrich devine şeful Serviciului de Securitate (SD) şi al Poliţiei Secrete (Gestapo). Pentru detalii vezi Gerald Reitlinger, The Final Solution. The Attempt to Exterminate The Jews of Europe 1939-1945, Mitchell, Londra, 1953, p. 13.

⁹ Poliţia Secretă de Stat (Gestapo) este creată prin ordinul lui Gфring la 10 februarie 1936. Rolul Gestapo-ului era acela de a investiga şi de a lupta împotriva mişcărilor considerate periculoase pentru securitatea statului. Iniţial Gestapo-ul a funcţionat doar în cadrul Prusiei. A fost mai apoi extins şi la celelalte state germane, acţionând în strânsă legătură cu SS-ul, datorită hotărârilor lui Himmler, al doilea om la conducerea Gestapo după Heydrich. Pentru detalii vezi Raphael Lemkin, Axis Rule in Occupied Europe. Laws of Occupation, Analysis of Government, Proposals for Redress, Rumford Press, Con­cord N.H., Washington, 1944, pp. 15-17.

¹⁰ Adolf Eichmann se înscrie în Partidul Naţional-Socialist
şi în SS în aprilie 1932, la propunerea lui Ernst Kaltenbrunner. şeful Biroului Central pentru Securitatea Reichului (RSHA) de mai târziu. Eichmann va începe să studieze mişcarea sionistă şi chiar ebraica, fiind numit responsabil al problemei evreieşti în ceea ce priveşte emigraţia. În 1944 este trimis în Ungaria pentru a organiza deportarea evreilor maghiari. Pentru mai multe detalii cu privire la viaţa şi acţiunile lui Adolf Eichmann vezi Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Un raport asupra banalităţii răului, Ed. All, Bucureşti, 1997.

¹¹ Ibidem, p. 48.

¹² Marrus, op. cit., p. 32.

¹³ Оncepвnd din 1929, Heinrich Himmler este şeful SS
(Reichsfьhrer SS). Ascensiunea sa se produce o dată cu
decizia lui Hitler de îndepărtare a căpitanului Rцhm, şeful SA
(Secţia de luptă a partidului) şi dezarmarea Secţiei оn 1934.
SS-ul, subordonat până la acea dată SA-ului, devine una
dintre organizaţiile principale ale statului. Pentru detalii vezi
şi Reitlinger, op. cit., pp. 5-6.

¹⁴ Robert S. Wistrich, Hitler, l'Europe et la Shoah, Albin
Michel, Paris, 2005, pp. 126-127.

¹⁵ Marrus, op. cit., p. 32.

¹⁶ Ibidem.

¹⁷ Schutzstaffeln (SS) reprezenta garda de elită a partidului
înainte de 1933. Membrii gărzii aveau misiunea, în general,
de a proteja liderii partidului de oponenţii acestora. După
venirea la putere a lui Hitler şi dezarmarea SA, SS-ul devine
cea mai puternică unitate din Reich. Cu toate că un membru
SS nu era nevoit să fie şi membru al poliţiei statului, fiecare
poliţist german, în special agent Gestapo, trebuia să facă
parte din SS. Pentru detalii despre importanţa SS, vezi
Lemkin, op. cit., pp. 15-17.

¹⁸ Poliakov, op. cit., p. 159.

¹⁹ Оn martie 1947 serviciile de procuratură americane
descoperă, оn timpul cercetării unor documente care urmau
a fi prezentate оn timpul procesului liderilor nazişti la
Nuremberg, procesul verbal al întâlnirii a 15 ofiţeri SS, în
data de 20 ianuarie 1942, la Berlin, lângă lacul Wannsee.
Însemnările, care se doreau a fi confidenţiale, realizate cu
această ocazie, vor fi denumite mai târziu Protocoalele de la
Wannsee.

²⁰ Mark Roseman, Ordre du jour Gйnocide le 20 janvier
1942, Louis Audibert, Paris, 2002, p. 13.

²¹ Ibidem, p. 14.

²² Israel Gutman, Encyclopedia of the Holocaust, vol. I,
Macmillan Publishing Company, New York, 1990, p. 681.

²³ Ibidem.

²⁴ Marrus, op. cit., p. 4.

²⁵ Lemkin, op. cit., p. XIII.

²⁶ Ibidem, p. XIV.

²⁷ Din genos (gr. trib, rasă) şi cide (lat. omucidere, fratricid)

²⁸ Lemkin, op. cit., pp. XI-XII.

²⁹ Ibidem, p. 79.

³⁰ Ibidem, p. 80.

³¹ Poliakov, op. cit., p. 11.

³² Reitlinger, op. cit., p. XI.

³³ Hilberg, op. cit., pp. 7-8.

³⁴ Arthur D. Morse, While Six Million Died. A Chronicle of
American Apathy, The Overlook Press, New York, 1998, pp.

2-3.

³⁵ Arendt, op. cit., p. 5.

³⁶ Marrus, op. cit., p. 5.

³⁷ Ibidem, (n.t.), p. 23.

³⁸ Steven T. Katz, Post-Holocaust Dialogues. Critical Stud-
ies in Modern Jewish Thought, New York University Press,

New York, 1983, pp. 287-290.

Alexandru Şafran

Născut pe data de 12 septembrie 1910, descendent dintr-o străveche familie rabinică, el este fiul şi discipolul lui Bezalel Zeev Şafran, prim-rabin al comunităţii evreilor din Bacău, care a fost până la moartea sa, în 1929, cea mai importantă autoritate din România în domeniul halahei (jurisprudenţa religioasă). Copilăria lui Alexandru Şafran a fost marcată de studii intensive sub îndrumarea părintelui său: la vârsta de 11 ani, devine „secretarul“ şi colaboratorul lui intim în opera sa ştiinţifică-rabinică, redactându-i lucrările. După studii strălucite la Liceul „Ferdinand I“ din Bacău şi obţinerea bacalaureatului, pleacă la Viena, unde studiază din 1930 până în 1934 la Institutul de Înalte Studii Rabinice (Seminarul rabinic) şi la Facultatea de Filozofie a Universităţii din capitala Austriei. La Seminarul rabinic atrage atenţia profesorilor, prin pregătirea sa temeinică şi vastele sale cunoştinţe iudaice. De asemenea, la universitate, unde a fost remarcat de personalităţi de seamă, printre care monseniorul Seipel, fost cancelar al Austriei, şi Sigmund Freud, cu care a avut numeroase convorbiri. În timpul vacanţelor, Alexandru Şafran a pronunţat conferinţe la invitaţia celor mai de seamă instituţii culturale evreieşti din Germania.

În 1934, încununat cu titlurile de rabin şi doctor în filozofie, deşi chemat la posturi înalte rabinice în străinătate (printre altele, mare-rabin al Bruxelles-lui), el preferă să se reîntoarcă în România, unde devine prim-rabin al comunităţii din oraşul său natal, succedând părintelui său, aşa cum acesta îşi exprimase dorinţa. La Bacău, păstrător al vechii tradiţii rabinice, Alexandru Şafran aduce un suflu modern în viaţa spirituală a obştei evreieşti, preocupându-se în special de educaţia tineretului şcolar. În 1936 se căsătoreşte cu Sarah Reinharz, fiica lui Iacob şi Estera din Iaşi, crescută într-o familie impregnată de o profundă credinţă. Dotată în materiile artistice, Sarah a studiat la Universitatea şi la Academia de Belearte din capitala Moldovei. Din această căsătorie fericită se vor naşte doi copii, Esther la Bacău, în 1938 (astăzi profesoară de filozofie la Universitatea din Geneva), şi Avinoam Bezalel, la Bucureşti, în 1945 (astăzi profesor de oftalmologie la Universitatea din Geneva). Dr. Alexandru Şafran a fost numit de către Ministerul Cultelor membru în comisia de examinare a rabinilor, în locul tatălui său, şi a funcţionat în această calitate alături de şef-rabinul dr. I. Niemirower. Alexandru Şafran se face cunoscut prin numeroase conferinţe şi prelegeri ţinute în diferite oraşe şi se distinge în mod deosebit la diferitele congrese ale comunităţilor evreieşti din ţară şi la congresele sioniste mondiale din Zürich (1937) şi Geneva (1939), unde a participat ca reprezentant al mişcării sioniste religioase Mizrahi. Înainte de anul 1940, a publicat zeci de articole în limba română în diferite reviste (Tribuna evreiască, Renaşterea noastră, Curierul israelit, Hasmonaea, Adam, Ştiri din lumea evreiască, Cultura). Printre subiectele abordate menţionăm: personaje biblice, semnificaţia sărbătorilor religioase, lideri ai mişcării sioniste, figuri de intelectuali, personalităţi creştine prieteni ai evreilor etc. De asemenea, a publicat studii de exegeză religioasă în periodicele de limbă ebraică Darkenu (Drumul nostru), care apărea la Cernăuţi, şi Ha-Hed (Ecoul), care apărea la Ierusalim.

La data de 4 februarie 1940, în urma decesului marelui-rabin Iacob Niemirower şi a alegerilor care au avut loc după dispariţia sa, Alexandru Şafran a fost numit şef-rabin al României. La numai 29 de ani, el devine şeful spiritual al celei care a fost atunci, din punct de vedere demografic, a treia din Europa şi a patra comunitate evreiască din lume. Tânărul mare-rabin a fost instalat la 3 martie 1940, de către ministrul cultelor şi înalţi demnitari ai statului, în prezenţa delegaţiilor comunităţilor evreieşti din ţară. După instalarea sa, şef-rabinul a fost numit, în virtutea legii, senator de drept, fiind singurul reprezentant al celor aproximativ 800.000 de evrei din ţară. Până la desfiinţarea Senatului, el a ştiut să apere cu mult curaj comunitatea sa, lovită de numeroase legi discriminatorii. Antisemitismul dezlănţuit de efemerul guvern Goga-Cuza (decembrie 1937 – ianuarie 1938) ajunge la paroxism odată cu instaurarea dictaturii lui Ion Antonescu (14 septembrie 1940 – 23 august 1944), al cărui guvern pronazist îşi împarte puterea în primele şase luni cu sinistra Gardă de Fier. Între septembrie 1940 şi ianuarie 1941 a fost instaurat un adevărat regim de teroare faţă de populaţia evreiască: măsurilor de excludere din toate sectoarele vieţii publice li s-au adăugat agresiunile şi molestările poliţiei legionare, care a efectuat sistematic spolierea magazinelor şi a proprietăţilor evreieşti. Alexandru Şafran intervine de nenumărate ori pentru a opri samavolniciile legionarilor, arestările arbitrare, cel mai adesea fără a obţine rezultate, uneori însă intervenţiile sale reuşeau. Astfel, el a împiedicat închiderea tuturor sinagogilor şi a cimitirelor evreieşti, ordonată de ministrul legionar Radu Budişteanu. În 1942, după ce Uniunea Comunităţilor Evreieşti a fost interzisă prin lege, Alexandru Şafran a creat un consiliu evreiesc clandestin, care îşi avea sediul chiar în locuinţa sa. Şafran a reuşit să-l convingă pe mareşalul Ion Antonescu să nu-şi pună în aplicare planul „soluţiei finale“ de lichidare a întregii populaţii evreieşti din România. Datorită lui Alexandru Şafran, procesul de nimicire a evreilor din România, început mai devreme ca în alte ţări, s-a oprit mai devreme. Într-adevăr, el a debutat încă din vara anului 1941, cu primul mare pogrom din al Doilea Război Mondial, care a avut loc la Iaşi, unde jumătate din populaţie era evreiască, şi a continuat cu masacre gigantice în Basarabia, Bucovina şi Transnistria, locul de deportare şi cimitirul fără pietre funerare al unui sfert de milion de evrei români şi ucraineni. El a fost întrerupt în toamna anului 1942, când Alexandru Şafran a obţinut de la Antonescu anularea deportării evreilor din Transilvania de Sud şi din Regat, prevăzută în lagărul morţii de la Belzec, în Polonia. Din nenorocire, evreii din Transilvania de Nord, ocupată atunci de Ungaria, au fost în imensa lor majoritate deportaţi şi omorâţi la Auschwitz. Declarat primul ostatic al populaţiei evreieşti, Alexandru Şafran a reuşit totuşi să salveze viaţa unei jumătăţi a evreilor din România, obţinând ajutor din partea diverselor personalităţi, printre care regina-mamă Elena (căreia i s-a decernat post-mortem, în 1993, de către Institutul Yad Vashem din Ierusalim, titlul de „Dreaptă între Popoare“) şi regele Mihai. La cererea lui Alexandru Şafran, buna regină a obţinut în decembrie 1941 aprobarea lui Mihai Antonescu pentru a se trimite ajutoare coreligionarilor în obidă, deportaţi în Transnistria. Charismatic şi convingător, tânărul mare-rabin a reuşit prin puterea cuvântului să-i facă să intervină în favoarea evreilor din România pe cei mai înalţi demnitari ecleziastici creştini din ţară. Căzând în genunchi în faţa patriarhului Nicodim şi a mitropolitului Bălan, el nu s-a mulţumit să ceară mila pentru coreligionarii săi. El nu a ezitat să îi declare responsabili în faţa justiţiei divine ca potenţiali complici la asasinatul atâtor vieţi nevinovate. Dacă prin Tit Simedrea, „mitropolitul antisemit al Bucovinei“, el a reuşit oprirea „evacuărilor“ a aproape 20.000 de evrei din Cernăuţi în Transnistria (salvându-le astfel viaţa), cu ajutorul mitropolitului Bălan al Transilvaniei, el a împiedicat deportările în Polonia (au avut loc atunci şi alte demersuri pe lângă dictatorul Antonescu, din partea altor lideri evrei).

Printre personalităţile străine care au acordat sprijinul lor, trebuie amintit în primul rând nunţiul apostolic Andrea Cassulo, care, la cererea lui Alexandru Şafran, a plecat la Roma, de unde a revenit cu un mesaj destinat celor doi Antoneşti, iar apoi s-a deplasat în Transnistria, aducând ajutoare evreilor care au fost deportaţi acolo. De asemenea, au ajutat delegaţii Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, Charles Kolb şi Vladimir von Steiger, ambasadorii Elveţiei şi Suediei, René de Weck şi Rentersward, cât şi reprezentantul Turciei, Sefbrati Istinyel. În timpul pogromului din ianuarie 1941, efectuat de Garda de Fier, soţia marelui-rabin a fost arestată, dar şi ea a ştiut, tot prin puterea cuvântului, să se elibereze, apostrofându-i cu vehemenţă pe legionarii torţionari.

Alexandru Şafran, care a avut şansa să nu fie găsit de gardiştii pogromişti şi să scape de asemenea de câteva atentate, întruchipează rezistenţa opusă de evreii din România, care a permis unei jumătăţi a acestei comunităţi (peste 360.000 de suflete) să supravieţuiască. În fruntea sfatului evreiesc clandestin, el a ştiut să ia toate deciziile utile pentru a-i apăra pe fraţii săi persecutaţi, să suprime portul stelei galbene (menţinută totuşi în provinciile orientale), să organizeze şcoli şi licee şi chiar o universitate evreiască (Colegiul Onescu, Colegiul Abason şi Politehnica Bercovici) pentru elevii şi profesorii izgoniţi din învăţământul public, să facă să revină orfanii din Transnistria şi să faciliteze emigrarea lor în ţara Israelului. El a ştiut să reunească comunitatea sa devastată după război, înainte de a fi alungat din ţară de reprezentanţii noului regim comunist totalitar. Refuzând să colaboreze cu noul regim – printre altele, în ciuda ameninţărilor, el nu a acceptat să semneze documente privind renunţarea, în numele comunităţii, la bunurile acesteia, la fel şi o moţiune care cerea condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc –, el a fost împiedicat să-şi asume funcţia. Expulzarea a intervenit în momentul când se pregătea şi abdicarea regelui Mihai. Alexandru Şafran a fost obligat, împreună cu soţia şi cei doi copii, să părăsească România în 22 decembrie 1947, după ce a trebuit să semneze o scrisoare potrivit căreia declara că pleacă în voiaj în Eretz, Israel. Devenit mare-rabin al Genevei, el a jucat timp de peste cincizeci de ani un rol de prim-plan în reconcilierea dintre creştini şi evrei (a participat la celebra conferinţă de la Seelisberg, în 1947, şi s-a întâlnit cu papa Ioan Paul al II-lea, la Roma, în 1985), luptând pentru înapoierea orfanilor evrei ai Shoahului comunităţilor evreieşti, denunţând antisemitismul, reclamând dreptul la emigrare pentru evreii din urss şi intervenind pentru eliberarea prizonierilor israelieni după războiul de Yom Kippur din 1973.

După aproape o jumătate de secol, după Revoluţia din Decembrie 1989 a făcut o primă vizită în România, unde a fost invitat să ia cuvântul în Senat, pe data de 28 martie 1995. El şi-a exprimat ataşamentul pentru ţara sa natală într-o admirabilă limbă românească. Doi ani mai târziu, cu ocazia celei de-a doua vizite oficiale, a fost numit cetăţean de onoare al Bacăului (pe data de 17 iunie 1997, diploma fiindu-i remisă de domnul primar Dumitru Sechelariu), doctor honoris causa al Universităţii din Iaşi şi membru de onoare al Academiei Române (la 19 iunie 1997). În Senat, la televiziune şi în presă, el a evocat Shoahul în România, aducând omagiu „oamenilor de omenie, în vremuri de neomenie“ (printre care regina-mamă Elena şi Viorica Agarici, preşedinta Crucii Roşii din Roman), exprimându-şi imensa sa iubire pentru „frumoasa ţară românească“, pentru „bunul şi blândul popor român“.

Alexandru Şafran a încetat din viaţă la domiciliul său din Geneva, joi, 27 iulie 2006. Om de acţiune, el este (mai ales) şi un om de condei, participând la Întâlnirile Internaţionale de la Geneva (1949-1975), scriind peste 250 de articole publicate în diferite periodice şi volume colective. Profesor la Universitatea din Geneva, erudit cabalist, teolog riguros, filozof de talent, el este autorul unei opere impresionante, care constituie o comoară de o importanţă capitală pentru cunoaşterea spiritualităţii evreieşti. Studiile iudaice au contractat faţă de el o datorie care nu se va stinge. El rămâne un exemplu prin universalitatea cărţilor sale, dintre care unele au fost traduse în limba română: Cabala (în colaborare cu fiica sa Esther Starobinski-Safran, 1979), Israel în timp şi spaţiu (1980), Înţelepciunea cabalei (1986), Evrei şi creştini: Shoah în moştenire (1996), Vedere generală asupra eticii religioase evreieşti (1997), Etica evreiască şi modernitatea (1998), Israel şi rădăcinile sale (2002).

FINAL REPORT of the International Commission on the Holocaust in Romania

FINAL REPORT of the International Commission on the Holocaust in Romania

Presented to Romanian President Ion Iliescu

November 11, 2004 Bucharest, Romania

International Commission on the Holocaust in Romania. All rights reserved.

VIATA COMUNITĂŢILOR EVREIEŞTI ÎN TIMPUL LUI ION ANTONESCU ŞI RĂSPUNSUL LOR LA HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA

Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti (FUCE). Confruntarea ei cu teroarea legionară şi cu politica antievreiască

Rolul dr. W. Filderman (septembrie 1940 - decembrie 1941)

În organizarea luptei evreilor pentru supravieţuire în perioada guvernării lui Ion Antonescu rolul hotărâtor a revenit instituţiilor comunitare. O întreagă reţea instituţională de cult, cultură, învăţământ şi asistenţă socială a funcţionat pentru compensarea frustrărilor materiale, morale, sociale şi spirituale impuse evreilor de regimul Antonescu.^[1] În anii 1940­1941 organismul principal care a coordonat activitatea acestor instituţii a fost Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România. Preşedintele Federaţiei, dr. Wilhelm Filderman, a fost iniţiatorul şi conducătorul politic al vieţii evreieşti şi în acest moment istoric, când colectivitatea evreiască din România s-a confruntat cu probleme existenţiale dintre cele mai complicate din întreaga sa istorie. Deşi activitatea trebuia axată pe rezolvarea problemelor legate de existenţa cotidiană, căci ansamblul măsurilor antievreieşti afectau aspectele vieţii de zi cu zi, totuşi ea nu avea doar o dimensiune îngust pragmatică. Soluţionarea problemelor cerea tact, orizont, elasticitate politică şi capacitate de adaptare la condiţia concret istorică. În acest context Wilhelm Filderman a adoptat tactica luptei legale, calea petiţiilor, a audienţelor şi a stabilirii contactelor cu personalităţile vieţii politice şi clericale româneşti cu influenţă în cercurile guvernamentale care au acceptat să intervină în favoarea evreilor, activitate pe care a continuat-o şi după desfiinţarea Federaţiei.

"Patentul petiţiilor îl deţinea Filderman" - scria dr. Theodor Lavy, fruntaş sionist. "Sioniştii au combătut sistemul jalbelor. Şi totuşi, nu numai că petiţionarea era aproape singurul mijloc pentru exprimarea doleanţelor sau protestului, dar era un succes faptul că jalbele erau primite"^[2].

Prin petiţiile înaintate Conducătorului statului, autorităţilor în general, în perioada septembrie 1940 - 16 decembrie 1941, Federaţia urmărea soluţionarea problemelor care derivau din măsurile antievreieşti şi care afectau evreimea în general sau anumite categorii ale acestei populaţii.

Tehnica alcătuirii petiţiilor a purtat amprenta concepţiei lui W. Filderman. Riposta a fost întotdeauna promptă şi la obiect. Se aduceau argumente statistice, istorice şi politice pentru a demonstra consecinţele negative ale măsurilor antievreieşti, nu doar pentru existenţa populaţiei evreieşti, ci pentru societatea românească în ansamblul ei, de multe ori fiind mai dure decât în celelalte ţări ale Axei.

În intervalul septembrie 1940 - ianuarie 1941, până la desfiinţare, Federaţia avea să se confrunte cu consecinţele terorii legionare (septembrie 1940 - ianuarie 1941), ale accelerării procesului de românizare (februarie - 22 iunie 1941), ale regimului de teroare impus după intrarea României în războiul antisovietic (evacuările; pogromul de la Iaşi; propaganda axată pe tema iudeo-comunismului; psihoza antievreiască; regimul de ostatici; purtarea stelei galbene; deportările în Transnistria; obţinerea dreptului la acordarea de ajutoare celor internaţi în lagăre şi a celor deportaţi în Transnistria; munca obligatorie ş.a.) (iunie - decembrie 1941).

Împotriva terorii legionare şi a măsurilor legislative (septembrie 1940 - ianuarie 1941)

După primele măsuri antievreieşti adoptate odată cu proclamarea Statului Naţional Legionar, conducerea Federaţiei a apreciat că principala ameninţare pentru populaţia evreiască, pentru România în general, vine din partea mişcării legionare şi a miniştrilor legionari aflaţi în guvern. În contextul dat, s-a încercat stabilirea unui contact personal cu Conducătorul statului. În ziua de 11 septembrie 1940 conducerea Federaţiei a înaintat unul dintre primele memorii de protest contra deciziei Ministerului Cultelor şi Artelor nr. 42.354 din 9 septembrie pentru reglementarea Cultului Mozaic care stipula desfiinţarea a numeroase sinagogi şi interzicerea activităţilor cultural-religioase ale populaţiei evreieşti. "Copiii evrei ce se nasc nu mai pot primi binecuvântarea religioasă" - se scria în memoriu; "evreii nu se mai pot căsători religios; iar morţii noştri, pentru a fi înmormântaţi trebuie să aştepte aprobarea cererilor de autorizaţie depuse la Prefectură, la Ministerul de Interne şi la Ministerul Cultelor". Semnatarii memoriului respectiv, dr. W. Filderman (preşedintele Federaţiei), şef rabinul dr. Al. Şafran (reprezentantul Cultului mozaic în fostul Senat), Josef M. Pincas (preşedintele Uniunii Comunităţilor de rit spaniol), Sabetay I. Djaen (şef-rabinul Uniunii Comunităţilor de rit spaniol), au atras atenţia Conducătorului statului că, prin măsurile preconizate, "se suprimă ordinea şi se provoacă anarhia, căci religia a fost întotdeauna garanţia ordinei şi suprimând lăcaşurile de rugăciune, se instaurează anarhia în suflete, şi nu se respectă dreptul cel mai natural al omului, acela de a crede şi a se închina Domnului"^[3].

Concomitent cu înaintarea memoriului, dr. W. Filderman a obţinut şi o audienţă la Conducătorul statului la17 septembrie 1940, ceea ce a reprezentat un succes răsunător. El a expus pe larg urmările noilor reglementări privind statutul Cultului Mozaic, demonstrând că măsurile adoptate violează legile în vigoare, generează nesiguranţă şi neîncredere printre comercianţi şi industriaşi, mai ales că toate legile ţării i-au obligat să nu oprească producţia şi aprovizionarea. Cererile lui se bazau pe lege şi dreptate şi porneau din dorinţa de a evita perturbări sociale şi economice pe plan naţional.

Conducătorul statului a răspuns în scris, rugându-l pe preşedintele Federaţiei "să fie înţelegător şi să facă şi pe coreligionarii săi, din toată ţara, să înţeleagă că generalul Antonescu nu poate într-o săptămână de guvernare să facă minuni (...). Asigur pe dl. Filderman că dacă coreligionarii D-sale nu vor sabota pe faţă şi din culise regimul, nici pe plan politic, nici pe planul economic, populaţia evreiască nu va avea de suferit. Cuvântul generalului Antonescu este cuvânt"^[4].

La 19 septembrie, s-a dat publicităţii o nouă decizie a Ministerului Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor privitoare la Cultul Mozaic şi celelalte comunităţi religioase, prin care a fost suspendată aplicarea deciziilor ministeriale din 9 septembrie cu privire la funcţionarea caselor de rugăciuni (temple şi sinagogi) până la reglementarea definitivă a poziţiei regimului faţă de asociaţiile şi comunităţile religioase din ţară. Ceea ce nu a însemnat că legionarii au renunţat la închiderea sinagogilor şi la diferite forme de vexaţiuni împotriva populaţiei evreieşti.

În ciuda speranţelor lui Filderman şi a celorlalţi membri din conducerea Federaţiei promisiunile Conducătorului nu au fost respectate. Cascada legilor antievreieşti nu a putut fi oprită şi nici acţiunile teroriste ale legionarilor nu au fost curmate, motiv pentru care conducerea FUCE a continuat să adreseze memorii, în primul rând Conducătorului statului, prezentând date şi fapte privind abuzurile şi actele de violenţă ale legionarilor împotriva locuitorilor evrei de pe întreg teritoriul României.

Pe unul dintre memoriile cele mai concludente în acest sens, înaintat la 9 decembrie 1940, Conducătorul statului a pus următoarea rezoluţie: "Ministerul de Interne împreună cu un legionar din forul legionar, desemnat de dl. Sima, vor cerceta urgent toate aceste cazuri. Constatările vor fi consemnate într-un articol care îmi va fi prezentat în cel mai scurt timp cu putinţă, în măsura în care se va constata exactitatea plângerilor, voi lua dispoziţiuni direct şi pe propria răspundere că tot ce m-am angajat faţă de cetăţenii acestei ţări voi respecta şi tot ces-a angajat Legiunea faţă de mine este o realitate, iar nu simple vorbe"^[5]. În cursul lunii decembrie au mai fost trimise zeci de memorii de protest.

La 2 ianuarie 1941, dr. W. Filderman a înaintat un nou memoriu, făcând o comparaţie între situaţia evreilor din Germania, Italia şi Ungaria şi situaţia lor în România. În final Filderman conchidea:

România în trei luni de guvernare a dat legi cari depăşesc nu numai legile italiene şi ungare, şi pe cele germane din perioada anterioară şi posterioară Nurnbergului [...]

Atunci, sau Hitler şi doctrinarii germani, Mussolini şi Horthy se înşeală, sau România merge către un dezastru social şi economic fără precedent, şi fără egal, cu toate urmările pe care un asemenea dezastru nu poate să nu-l aibe şi în alte domenii. [... ]

La noianul de legi şi Decizii care în trei luni au răpit evreilor români mai multe drepturi decât a răpit evreilor germani naţional socialismul în opt ani şi chiar prin legile aduse după 1938, cu titlul de pedeapsă sau de apărare a Statului; evreilor italieni fascismul în 18 ani, şi evreilor unguri în trei ani, se adaogă schinguiri şi sustrageri de averi de sute de milioane.

V-am prezentat asupra acestora din urmă un memoriu. Aţi binevoit a ordona o anchetă. [... ]

De altfel ancheta ce aţi ordonat nu se face de Parchet ci chiar de către cei acuzaţi sau de către cei cari n-au ştiut nici să oprească răul nici să-l repare după ce s-a produs, aşa că în numeroase localităţi evreii - cari mi-au trimis reclamaţiile - convocaţi în faţa unei mese pe care se aflau revolverele, au fost siliţi să semneze că nimeni nu s-a atins de ei. Ancheta este viciată, întrucât nu este făcută cu obiectivitate şi, ceea ce este mai grav, teroarea nu numai că nu a încetat, dar s-a şi intensificat.

În încheiere dr. Filderman a recapitulat toate promisiunile făcute de Conducătorul statului privind modul de soluţionare a problemei evreieşti, arătând că ele nu au fost respectate. Căci "dacă conducătorul a promis că mai întâi vor fi eliminaţi din societate evreii care au venit în România după 1913, în realitate eliminările se fac fără nici o deosebire; dacăconducătorul s-a angajat că evreii vor fi înlocuiţi «încetul cu încetul», în realitate sunt înlocuiţi într-un ritm necunoscut celorlalte ţări, iar evreii nu doar în viitor nu vor putea beneficia de resursele ţării, aşa cum a declarat Conducătorul statului, dar nici în prezent nu mai pot trăi, fiind condamnaţi la moarte de foame tocmai când numărul lor s-a redus proporţional cu românii la jumătate, încât chestia românizării era deja pe jumătate rezolvată"^[6].

În petiţiile sale dr. Filderman nu l-a acuzat pe Antonescu ci în primul rând pe legionari, subliniind deosebirea dintre atitudinea lui Antonescu şi cea legionară în tratarea problemei evreieşti, faptul că legionarii s-au ridicat împotriva concepţiilor Conducătorului statului în soluţionarea problemei evreieşti. În acelaşi timp, el a considerat "o datorie de conştiinţă românească", dar şi o datorie "de conducător al evreilor" să supună atenţiei lui Ion Antonescu gravitatea situaţiei în care a fost împinsă România de către legionari.

Memoriile înaintate de FUCE împotriva terorii legionare reflectă drama vieţii cotidiene a evreilor în epocă, cât şi convingerea lui Filderman că apărând interesele evreieşti apără interesele României în general. Memoriile Federaţiei conţin, de asemenea, numeroase date elocvente despre pierderile provocate evreilor de jaful legionar. Numai distrugerile din timpul pogromului din ianuarie 1941 au fost evaluate la 382.901.800 de lei^[7].

Principalele cereri ale Federaţiei în condiţiile intensificării procesului de românizare (1 februarie - 22 iunie 1941)

După excluderea legionarilor din guvern şi reorganizarea Cabinetului Antonescu, populaţia evreiască s-a confruntat cu noi forme ale politicii antievreieşti.

În acest context conducerea Federaţiei, în contactele cu autorităţile, a intervenit pentru:

- restituirea bunurilor jefuite de legionari;

- sistarea anulării samavolnice a firmelor evreieşti;

- încetinirea ritmului "operei" de românizare;

- modificarea legii de expropriere a bunurilor urbane;

- renunţarea la proiectul de înfiinţare de ghetouri;

- autorizarea reîntoarcerii evreilor alungaţi din Panciu;

- încetarea acţiunii de izgonire a evreilor din locuinţe la Sibiu;

- eliminarea din actele publice a limbajului jignitor la adresa evreilor şi acuzaţia că ei ar sabota viaţa economică.

S-a cerut dreptul la muncă pentru meseriaşi şi ucenici, avertizându-se că românizarea forţată a angajaţilor în instituţii şi întreprinderi va provoca „un dezastru pentru economia

ţării".

Protestul Federaţiei împotriva măsurilor excepţionale după intrarea României în războiului antisovietic (22 iunie - 16 decembrie 1941)

În condiţiile regimului de teroare instituit împotriva populaţiei evreieşti în momentul intrării României în război alături de Germania nazistă, când se ţineau lanţ măsurile care ameninţau însăşi existenţa fizică a evreilor, Federaţia şi-a concentrat toate forţele pentru salvarea vieţilor evreieşti. Masacrul din Iaşi, pogromurile din Basarabia şi Bucovina, apoi deportările în Transnistria, erau tot atâtea evenimente grave care au pus conducerea FUCE la grea încercare.

În acea vreme - se scria în ziarul „Curierul Israelit" din februarie 1945 - era necesară multă prudenţă, nu pentru a înlătura pericolele la care personal se expuneau conducătorii evrei, dar pentru a evita eventualele consecinţe grele şi dureroase pentru întreaga populaţie. De aceea nu s-a putut protesta, bunăoară, împotriva crimelor din Basarabia şi Bucovina căci s-ar fi considerat insultată Armata; nu s-a putut protesta nici măcar împotriva comunicatului prin care Consiliul de Miniştri, anunţând ţării măcelul de la Iaşi, spunea că au fost executaţi 500 iudeo-comunişti (...). Nu s-a putut protesta şi nici nu s-a putut interveni făţiş şi în scris împotriva atmosferei de suspiciune extrem de periculoasă din timpul primelor bombardamente aeriene în Bucureşti, când jocurile de lumini colorate ce însoţeau canonada antiaeriană, au fost puse de autorităţile poliţieneşti în sarcina evreilor^[8].

Totuşi, activitatea Federaţiei a continuat cu aceeaşi intensitate. Ce-i drept, s-a recurs la un alt ton şi la un alt limbaj în alcătuirea memoriilor.

Accentul s-a pus pe demonstrarea sentimentelor patriotice ale evreimii din Vechiul Regat asupra faptului participării lor la Războiul de Independenţă din 1877-1878 şi la

Războiul de Reîntregire a României (1916-1919), s-a insistat pentru reprimirea evreilor în Armată şi trimiterea lor pe front; s-a respins acuzaţia de "iudeo-comunism", arătându-se că în URSS religia şi burghezia evreiască sunt la fel de persecutate ca şi religia creştină şi burghezia de alte neamuri; s-a cerut ca evreii descoperiţi ca duşmani ai ţării să fie pedepsiţi în virtutea legilor în vigoare, dar să nu fie culpabilizată etnia evreiască; s-a cerut să nu fie pedepsiţi oameni nevinovaţi pentru unicul motiv de a fi evrei; s-a protestat contra evacuărilor în masă, a internărilor în lagăre şi a regimului de ostatici, argumentându-se că toate aceste măsuri nu au bază legală.

Masacrul din Iaşi (29 iunie - 6 iulie) a fost un subiect tabu. În schimb, conducătorii Federaţiei au acţionat prompt pentru ajutorarea supravieţuitorilor din trenurile morţii debarcaţi la Călăraşi - Ialomiţa şi la Podu Iloaiei, cerând trimiterea lor acasă.

După evenimentele sângeroase de la Iaşi, conducerea Federaţiei a lansat un apel către evrei semnat de dr. W. Filderman, şef-rabinul Alexandru Safran şi secretarul general Matatias Carp. Evreii au fost îndemnaţi la adoptarea unei atitudini de maximă disciplină şi supunere în faţa legii. Li s-a cerut să camufleze luminile, să nu asculte şi să nu răspândească zvonuri, să nu discute chestiuni militare şi politice, să nu acumuleze şi să nu risipească alimentele; să respecte armata "scutul ţării şi al nostru al tuturor".

O luptă dârză a dus dr. Filderman împreună cu colaboratorii săi, împotriva ordinelor privind purtarea unui semn distinctiv de către evrei. Primul protest a fost înaintat la 15 iulie 1941. S-a arătat că "măsura va împiedica populaţia evreiască de a circula, de a se alimenta sau de a se prezenta la autorităţi": şi s-a cerut abrogarea ei^[9].

La 5 septembrie, dr. Filderman a adresat mareşalului Antonescu un memoriu în care scria: "Eu nu pot transmite spre executare populaţiei evreieşti un ordin lipsit de bază legală Nu-mi rămâne - dacă ordinul este menţinut - decât să trag consecinţele şi să mă retrag de la conducerea Comunităţii Evreieşti din ţară, lăsând altuia sarcina pe care eu nu mi-o pot asuma" .

La 6 septembrie, s-a înaintat un memoriu şi Patriarhului României, Nicodim, în care dr. W. Filderman şi dr. Al. Şafran cereau ocrotire pentru respectul religiei şi respectul omului^[10].

0 Loc.cit., vol.III, p.123.

La 8 septembrie, dr. W. Filderman a obţinut o audienţă la mareşalul Antonescu, la care a venit împreună cu arhitectul H. Clejan. Obiectul audienţei a fost, în primul rând, problema semnului distinctiv. După o scurtă discuţie, Mareşalul, adresându-i-se lui Mihai Antonescu, i­a spus: "Bine, dă te rog un ordin să se suprime semnul în toată ţara"^[11]. În Consiliul de Miniştri din 9 septembrie 1941, Ion Antonescu a declarat: "... măsura aceasta are consecinţe mari şi pentru liniştea publică, şi pentru alte puncte de vedere. Au fost la mine reprezentanţii Comunităţii Evreieşti şi faţă de ei m-am angajat să ridic această măsură"^[12]. Apreciind rezultatele acestei acţiuni, istoricul israelian Theodor Lavy sublinia: „A fost o bătălie în care au învins victimele".

Acţiunile împotriva terorii n-au împiedicat conducerea Federaţiei să răspundă cu promptitudine la sarcinile impuse de regim.

Comunitatea a mobilizat evreii să subscrie cu sume cât mai mari pentru "Împrumutul Reîntregirii". "Datoria noastră - se scria într-un apel - este să dăm ţării tot ce putem chiar mai mult decât putem, fără tăgadă pentru binele ei, pentru binele nostru, pentru binele tuturor. Împrumutul trebuie deci să aibă caracterul celei mai înalte manifestări patriotice". Deşi nu s­au putut strânge zece miliarde de lei, cât s-a cerut evreilor, totuşi populaţia evreiască a subscris cu o sumă de patru ori mai mare decât ceilalţi cetăţeni ai ţării. Până la 20 mai 1942 s­au subscris şi s-au plătit 1.994.209.141 de lei^[13]. După 20 mai, împrumutul a fost transformat în impozit.

Acţiunile disperate ale Federaţiei pentru oprirea deportărilor în Transnistria, pentru salvarea de la moarte a evreilor din Basarabia şi Bucovina Federaţia Uniunilor de Comunităţi a mobilizat evreimea din întreaga ţară la acţiuni de solidaritate cu cei din Basarabia, Nordul şi Sudul Bucovinei, judeţul Dorohoi şi Ţinutul Herţei şi cu cei deportaţi în Transnistria de pe întreg teritoriul României. (Mulţi dintre evreii români aveau rude printre cei deportaţi).

Sub influenţa ştirilor sosite din Basarabia şi Bucovina, dr. Filderman a adresat, în ziua de 9 octombrie 1941, două memorii către mareşalul Antonescu şi către Maria Antonescu, arătând că deportările echivalează cu moartea celor deportaţi. "Dacă cumva este posibil şi dacă nu s-au făcut vinovaţi cu nimic" - implora dr. Filderman - atunci să fie oprit "acest exod"^[14]. La 11 octombrie dr. Filderman, s-a adresat pentru a doua oară Mareşalului: "Este moartea, moartea fără vină, fără altă vină decât aceea de a fi evrei. Vă implor să nu lăsaţi ca o asemenea zguduitoare tragedie să se săvârşească"^[15].

În ziua de 14 octombrie, la ora 7 dimineaţa, dr. W. Filderman a fost anunţat că, la cererea sa, va fi primit de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. Audienţa a durat 45 de minute. Mihai Antonescu a promis că va ordona ca intelectualii, meseriaşii, industriaşii, comercianţii şi toţi proprietarii urbani şi rurali din Cernăuţi să nu fie deportaţi.

La plecare, dr. Filderman a depus şi un memoriu, în care l-a rugat pe Mihai Antonescu să intervină pentru readucerea deportaţilor, menţionând că printre ei sunt şi evrei din Vechiul Regat, veterani din războaiele României, decoraţi, invalizi sau orfani de război.

La 19 octombrie, dr. Filderman revine cu o nouă scrisoare către mareşalul Antonescu, în care îl informează despre aprobarea lui Mihai Antonescu ca în Cernăuţi să fie reţinuţi intelectualii, meseriaşii şi industriaşii - măsură care nu s-a aplicat şi în Chişinău, de unde au plecat toţi, iar cadavrele "zac între Orhei şi Rezina". Se sublinia natura ilegală a acestor deportări, care s-au extins şi în Bucovina de sud şi în judeţul Dorohoi. "Eu nu am apărat şi nu apăr pe cei vinovaţi - scria dr. Filderman - vinovaţii să-şi ia pedeapsa. Eu apăr numai pe cei nevinovaţi şi pe cei pe care o măsură administrativă îi despoaie şi de drepturile cetăţeanului şi de ale omului, pe care i le conferă un text expres de lege". Dr. Filderman solicita aprobarea Mareşalului ca decizia lui Mihai Antonescu referitoare la reţinerea unor categorii de profesionişti evrei în Bucovina să fie extinsă şi asupra evreilor din Basarabia. "Căci intelectualii, comercianţii, industriaşii, proprietarii au suferit - fie ei creştini, fie evrei - sub regimul bolşevic, şi nu numai românii, dar şi mii de evrei din Bucovina şi Basarabia au fost deportaţi în Siberia"^[16].

Cu toate presiunile, Conducătorul statului nu a acceptat să-şi revizuiască decizia în privinţa deportărilor generale, mai ales din Basarabia. Reacţia sa la memoriile lui Filderman a fost foarte dură. Pe scrisoarea din 19 octombrie a pus o rezoluţie în care îi făcea vinovaţi în special pe evreii din noile provincii, pentru „groaznica suferinţă a neamului românesc în anul 1940, când tot ce s-a întâmplat a fost ca inspiraţie şi ca execuţie de esenţă evreiască"^[17].

La 26 octombrie, în mai toate ziarele de mare tiraj a apărut răspunsul mareşalului Antonescu la scrisorile lui Filderman din 9 şi 11 octombrie. Conducătorul statului îi reproşa lui Filderman că din acuzat s-a transformat în acuzator, că apără coreligionarii săi care au comis "acte de ură împotriva poporului român, tolerant şi ospitalier". Conducătorul conchidea chiar că "ura lor este a tuturor, este ura dumneavoastră"^[18]. În jurul scrisorii lui Antonesu s-a declanşat o campanie de presă pe plan intern şi internaţional. Ea a fost folosită pentru intensificarea campaniei antisemite.

Neintimidat, dr. Filderman şi-a continuat lupta. La 25 octombrie a adresat o scrisoare de răspuns Conducătorului statului în care şi-a reafirmat poziţia privind pedepsirea celor vinovaţi "dar că nu se pot pedepsi şi zeci de mii de oameni nevinovaţi pentru fapta celor vinovaţi"^[19]. Dr. Filderman a reafirmat că evreii nu pot fi identificaţi cu bolşevismul, aşa cum nici poporul român nu poate fi identificat cu legionarismul^[20].

După publicarea scrisorii Mareşalului, dr. Filderman a revenit cu un nou răspuns, la 3 noiembrie, şi s-a referit la exemple de devotament evreiesc faţă de România şi chiar faţă de regimul antonescian. El a reamintit că evreii au cerut reintrarea în Armată în vederea participării la recucerirea teritoriilor româneşti pentru care "au luptat părinţii, fraţii, copiii noştri şi noi înşine". Evreii, adaugă el, n-au acţionat nicicând "nici peste, nici împotriva intereselor statului şi poporului român"^[21].

La scrisoare a răspuns, în numele Mareşalului, Ovidiu Al. Vlădescu, secretar general la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, care a respins şi a ironizat chiar declaraţiile proromâneşti şi patriotice ale lui Filderman. Ele au fost apreciate ca fiind o „ieftină abilitate avocăţească, specific evreiască". Sunt recapitulate deciziile Conducătorului statului în problema evreiască: „vor pleca toţi evreii care au venit în România după 1914 şi toţi cei din provinciile dezrobite, fără excepţie; vor putea rămâne evreii din Vechiul Regat care au venit aici înainte de 1914 dacă se încadrează în legile statului naţional; vor pleca însă şi dintre aceştia cei care sunt comunişti, cei care fac propagandă subversivă, cei ce se asociază cu duşmanii ţării şi toţi cei care caută să saboteze într-un fel sau altul interesele statului şi neamului românesc; în acest pământ românesc sunt şi vor fi stăpâni românii. Ceilalţi pot fi toleraţi dacă nu caută să ne fure drepturile"^[22].

Activitatea FUCE în frunte cu Filderman nu era pe placul autorităţilor antonesciene şi nici al Consilierului german pentru probleme evreieşti în România Gustav Richter. La 16 decembrie 1941, prin Decretul-lege nr.3415, s-a decis dizolvarea acestui organism^[23].

Înfiinţarea Centralei Evreilor din România (CER). Atribuţiile ei de organizare a vieţii evreieşti pe baza principiilor dictate de regimul antonescian (1942-1944)

După dizolvarea Federaţiei, Centrala a devenit singura organizaţie autorizată să reprezinte interesele colectivităţii evreieşti în faţa oficialităţilor, să organizeze viaţa evreiascăîn conformitate cu dispoziţiile guvernului antonescian. A fost de fapt o variantă locală a Judenrat-ului german.

Atribuţiile politice şi organizatorice ale Centralei Evreilor din România, structura conducerii au fost stabilite în Regulamentul de funcţionare semnat de mareşalul Antonescu şi publicat în Monitorul Oficial din 30 ianuarie 1942. Conducerea a fost formată din: preşedinte, secretar general şi şefii sectoarelor de: reeducare profesională; emigrare; asistenţă; şcoli şi cultură; presă şi editură; financiar; cult.

În conformitate cu prevederile Regulamentului, Centrala avea următoarele atribuţiuni:

a) reprezentarea exclusivă a intereselor evreilor din România şi administrarea
bunurilor fostei Uniuni a Comunităţilor Evreieşti din ţară;

b) organizarea evreilor în conformitate cu dispoziţiunile guvernului român;

c) reeducarea şi organizarea evreilor pentru munci şi meserii;

d) pregătirea emigrării evreilor;

e) organizarea activităţii culturale şi a şcolilor evreilor;

f) organizarea asistenţei evreieşti;

g) organizarea participării evreilor la munci conform legii pentru organizarea
muncii naţionale;

h) organizarea exercitării profesiunilor evreilor în condiţiunile stabilite de guvern;

i) editarea unui ziar al Centralei Evreilor din România;

j) furnizarea tuturor datelor şi informaţiunilor cerute de autorităţi în legătură cu problemele de românizare;

k) înfiinţarea şi ţinerea la curent a fişierului şi a foilor matricole ale tuturor evreilor din România;

l) primirea cererilor pe care evreii le adresează diverselor autorităţi şi înaintarea lor cu referinţe autorităţilor competente;

m) editarea carnetelor de identitate speciale pentru evrei, fiecare evreu fiind obligat a avea un carnet de identitate prevăzut cu fotografie;

n) executarea tuturor dispoziţiunilor primite din partea guvernului, prin Împuternicitul Guvernului pentru reglementarea regimului evreilor^[24].

În activitatea pe plan local Centrala s-a folosit de oficiile judeţene şi de comunităţile

locale.

Preşedinte al Centralei a fost numit H. Streitman, el a fost înlocuit cu dr. N. Gingold, în decembrie 1942, care până atunci funcţionase ca secretar general.

În ciuda desfiinţării Federaţiei comunităţile locale şi-au continuat activitatea.

Conform Deciziei nr.48/1942 a CER, "Comunitatea evreilor dintr-o localitate cuprindea totalitatea evreilor aparţinând cultului mozaic din acea localitate; comunităţile în fiinţă, organizate pe baza legii cultelor se menţin"^[25]. Comunităţile se ocupau, în continuare, de organizarea cultului mozaic, a şcolilor şi a instituţiilor de cultură evreiască; asistenţa socială; şi statistica evreilor din localitatea respectivă ş.a.m.d. Pe baza Deciziei nr.189 din 25 iunie 1943 au fost dizolvate comitetele de conducere ale comunităţilor şi grupurilor evacuate. S-a hotărât constituirea unor comitete de reprezentare, care urmau să funcţioneze pe lângă comitetul comunităţilor gazdă, având următoarele atribuţii: administrarea patrimoniului comunităţii; evidenţa populaţiei evacuate; colaborarea cu comitetul comunităţii gazdă la luarea şi aplicarea măsurilor în legătură cu interesele populaţiei evacuate^[26].

Ca şi toate celelalte instituţii evreieşti şi comunităţile şi-au desfăşurat activitatea sub controlul Centralei. Conducerea Centralei pretindea din partea organizaţiilor subordonate obedienţă, sub ameninţarea aplicării de sancţiuni. În impunerea autorităţii sale, CER putea să recurgă prin intermediul Împuternicitului Guvernului pentru Reglementarea Regimului Evreilor la sprijinul administraţiei de stat. Conform Regulamentului de funcţionare, activitatea Conducerii Centralei s-a desfăşurat sub controlul nemijlocit al lui Radu Lecca, Împuternicitul Guvernului pentru Reglementarea Regimului Evreilor. Prin Decizia ministrului subsecretar de stat al Muncii din 8 septembrie 1943 el a fost numit Comisar General pentru problemele evreieşti având următoarele atribuţii:

a) organizează, împreună cu Marele Stat Major munca obligatorie a evreilor;

b) supraveghează şi controlează aplicarea dispoziţiunilor privitoare la reglementarea exercitării profesiunilor de către evrei;

c) exercită atribuţiunile avute până în prezent de către Împuternicitul Guvernului pentru reglementarea regimului evreilor, prevăzute de regulamentul de organizare şi funcţionare a CER;

d) fixează, de acord cu Ministerul Afacerilor Interne, măsurile de supraveghere a evreilor din punct de vedere al ordinii publice şi siguranţei statului;

e) reglementează şi autorizează - cu avizul Ministerului Afacerilor Interne deplasările temporare ale evreilor;

f) reglementează, autorizează şi organizează emigrarea evreilor;

g) rezolvă toate problemele economice, sociale şi culturale ale colectivităţii evreieşti, în acord cu departamentele interesate;

h) propune orice alte măsuri în legătură cu problema evreiască.

Numirile de funcţionari ai Centralei, ai instituţiilor anexe, ai reprezentanţilor în provincie, făcute de preşedintele Centralei, trebuiau să fie supuse confirmării lui Radu Lecca. Conducerea Centralei era obligată să înainteze Împuternicitului, de mai multe ori pe an, rapoarte amănunţite asupra activităţii desfăşurate. Bugetul şi bilanţul Centralei, întocmite de Secţia financiară, au fost, de asemenea, înaintate aceluiaşi for, care controla nemijlocit activitatea Secţiei financiare^[27].

Anunţându-şi înfiinţarea, Centrala s-a adresat cu următorul apel evreilor din toată ţara:

„Din ordinul domnului Mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului s-a înfiinţat Centrala Evreilor din România, încredinţându-se acesteia misiunea de a conduce treburile obştei evreieşti din România. Am fost chemaţi pentru a organiza viaţa evreiască în cadrul regimului nou ce s-a creat. În acest regim nou se cere tuturor evreilor: să execute cu sfinţenie toate ordonanţele şi deciziile autorităţilor de stat; să-şi impună o disciplină severă, la fel pentru toţi, fără deosebire, să fie cu permanentă luare aminte către năzuinţele ţării şi nici în vorbă, nici în atitudini, nici în faptă să nu indispuie populaţia autohtonă; să-şi impună o viaţă aleasă şi ordonată; să respecte hotărârile şi sfaturile Conducerii Centrale^[28].

Chemările la ordine lansate de CER către populaţia evreiască reflectau politica regimului Antonescu faţă de evrei. La câteva zile după constituirea noii conduceri, preşedintele Streitman şi secretarul general, dr. Gingold, au fost chemaţi la prefectul de Ilfov, generalul Emil Pălăngeanu, care a cerut noii conduceri să colaboreze la menţinerea ordinii şi disciplinei în rândurile evreimii; s-a cerut Centralei să vegheze ca elementele evreieşti extremiste să nu agite populaţia. Conducătorii Centralei au fost sfătuiţi să instituie o poliţie internă care să observe la aplicarea tuturor măsurilor luate de autorităţi. S-a anunţat alcătuirea unor liste de ostatici, care vor fi răspunzători pentru actele de sabotaj comise de evrei.

La 24 februarie 1942, H. Streitman şi dr. N. Gingold au fost convocaţi la Ministerul de Interne, la generalul Vasiliu, care a cerut ca populaţia evreiască să înţeleagă că asupra ei planează o suspiciune generală, din cauza atitudinii evreilor din Basarabia şi Bucovina cu ocazia retragerii trupelor româneşti, în anul 1940, fapt care determină luarea unei serii de măsuri preventive de siguranţă.

Generalul Vasiliu a dispus desfiinţarea lagărelor de ostatici, ceea ce nu a însemnat desfiinţarea regimului de ostatici. Ca dovadă, conducerea Centralei a întocmit în aprilie 1943, o nouă listă de ostatici, care cuprindea fruntaşii evrei domiciliaţi în Capitală. Bineînţeles, printre ei nu a figurat nici un membru din conducerea Centralei^[29].

Organizarea recensământului de "sânge evreiesc"

Prima sarcină oficială încredinţată Centralei din partea autorităţilor a fost organizarea recensământului de "sânge evreiesc"^[30]. În toate ţările ocupate de nazişti, <