PRO TV MOLDOVA
JURNAL TV
STIREA UNIMEDIA
Dniester.ru
OMEGA GRUP
Un grup de aproximativ o sută de enoriaşi ortodocşi din cadrul Mitropoliei Moldovei (subordonată canonic Patriarhiei Ortodoxe Ruse) au răsturnat duminică, 13 decembrie, instalaţia pe care evreii din Chişinău aprind, în perioada 11-18 decembrie, cele 8 făclii cu prilejul sărbătorii Hanukka.
„Unimedia” relatează (video - la acest link) că instalaţia a fost dezbătută de la locul ei şi dusă lângă soclul Monumentului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu participarea preotului Anatolie Cibric, de la Biserica „Sfânta Paraschiva”. Acesta s-a declarat indignat de faptul că autorităţile statului au permis instalarea menorei evreieşti în centrul oraşului.
Grupul de enoriaşi purta drapele ale R. Moldova, cruci şi scanda lozinci împotriva evreilor. În locul menorei (instalaţiei), ei au înfipt o cruce din lemn.
Şeful Poliţiei Municipale, Silviu Muşuc, susţine că poliţiştii aflaţi la faţa locului au încercat să-i oprească pe protestatari, dar nu au reuşit.
Ministrul Justiţiei, Alexandru Tănase, a declarat că „incidentul de astăzi reprezintă instigare la ură religioasă. De asemenea, protestatarii se fac vinovaţi şi de profanarea obiectelor de cult”. “În momentul în care Comunitatea Evreilor va depune plângere, vom aplica cele mai dure sancţiuni, pentru a descuraja pe oricine încearcă acţiuni similare”,
a anunţat ministrul Justiţiei.
Codul Penal prevede o amendă de 5.000 de lei sau închisoare până la 3 ani pentru acţiunile de instigare la ură rasială şi religioasă (Art. 346).
Incidentul de astăzi este unul fără precedent şi poate fi calificat ca o încercare de a discredita pe plan extern actuala guvernare democratică a Republicii Moldova.
Alexandru Pincevschi, preşedintele Comunităţii Evreilor din R. Moldova, a condamnat acţiunea, calificând-o drept una antisemită.
Purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Moldovei a declarat că protestul nu a fost coordonat cu conducerea acestei structuri.
Menora a fost transportată la Memorialul Victimelor Holocaustului, în prezenţa a 20 de poliţişti.
Potrivit “Unimedia”, Comunitatea evreiască din Republica Moldova are acum 30.000 de membri. În 1900, număra peste 300 de mii.
Într-un comunicat oficial difuzat la 10 decembrie, în care critica Guvernul pentru faptul că a declarat nelucrătoare ziua de 25 decembrie (Crăciunul pe stil nou), Mitropolia Moldovei anunţa, între altele: “Noi aşteptăm Naşterea Mântuitorului la data de 7 ianuarie, pregătindu-ne 40 de zile cu post şi deosebită rugăciune”.
Astăzi, 13 decembrie, creştinii ortodocşi care se conduc de calendarul iulian (vechi), inclusiv cei din Mitropolia Moldovei, îl cinstesc pe Sfântul Apostol Andrei.
Foto Europalibera.org: La 11 decembrie, evreii din R. Moldova au început să sărbătorească Hanukka (Sărbătoarea Luminii). Sărbătoarea aminteşte de revolta evreilor împotriva persecuției religioase pornite de sirienii elenizați, sub Antioh al IV-lea, în secolul al II-lea î.e.n.Câteva sute de oameni au venit la aprinderea primei făclii de Hanukka, la intrarea în Grădina Publică “Ştefan cel Mare şi Sfânt” dinspre Aleea Clasicilor.
(UPDATE: 15:55) În acest moment, poliţia adună probe ca să vadă dacă îi sancţionează penal sau administrativ pe protestatari, a declarat pentru Publika TV, şeful poliţiei municipale, Silviu Muşuc.
(UPDATE: 15:31) Au fost adăugate imagini video în interiorul ştirii.
Menora evreiască instalată la 11 decembrie în parcul Ştefan cel Mare din Chişinău a fost doborâtă la pământ de către un grup de enoriaşi ortodocşi.
Circa o sută de oameni, înarmaţi cu drapelele Republicii Moldova, cruci şi lozinci, au protestat în centrul Capitalei împotriva simbolului evreiesc instalat cu prilejul sărbătorii Hanuca. După ce au scandat lozinci antievreieşti, ei au smuls menora şi au înfipt în locul acesteia o cruce din lemn.
Protoiereul Anatolie Cibric de la Biserica „Sfânta Paraschiva”, împreună cu ceilalţi protestatari, au răsturnat-o lângă soclul lui Ştefan cel Mare.
„Noi suntem în ţară ortodoxă şi Ştefan cel Mare a apărat-o de tot soiul de jidovi, dar ei au venit şi au pus menora. Este o fărădelege, o îngăduinţă a puterii de stat de astăzi, care a permis aşa ceva într-o ţară ortodoxă. Eu fac apel, dacă sunteţi ortodocşi, sculaţi-vă şi spuneţi cuvântul vostru”, susţine protoiereul Anatolie Cibric.
Reprezentanţii minorităţii ebraice au sosit la faţa locului la puţin timp după incident. Directorul Congresului Evreilor din Republica Moldova, Ilia Şaţ a declarat pentru Publika TV că acţiunea a fost una legală şi că au toate aprobările necesare. Reprezentanţii comunităţii evreieşti se vor întâlni astăzi într-un Congres Extraordinar pentru a decide ce măsuri trebuie să ia ca urmare a acţiunilor unui grup de enoriaşi ortodocşi.
La rândul său Preşedintele Comunităţii Evreieşti. Alexandru Pincevschi, a declarat pentru Publika TV că protestul din faţa statuii lui Ştefan cel Mare este antisemit. Potrivit acestuia, reprezentanţii comunităţii vor discuta chestiunea cu conducerea Mitropoliei Moldovei.
Purtătorul de cuvânt al Mitropoliei afirmă că gestul enoriaşilor nu a fost aprobat de conducere. “Este vorba de o actiune necoordonată cu conducerea Mitropoliei Moldovei. Vom investiga acest caz şi vom lua măsurile care se impun. Este o acţiune regretabilă.”
15-20 poliţişti s-au aflat la faţa locului pentru a asigura ordinea şi liniştea publică. Şeful Poliţiei Municipale, Silviu Muşuc, a mers şi el acolo. Muşuc a declarat pentru Publika TV că poliţiştii că au încercat să-i oprească pe protestatari să nu doboare menora, dar nu i-au convins.
Menora a fost transportată la Memorialul Victimelor Holocaustului, în prezenţa a 20 de poliţişti.
Comunitatea evreiască din Republica Moldova are acum 30.000 de membri. În 1900 numărul lor trecea de 300 de mii. Dar această minoritate, a cărei prezenţă e atestată aici de pe vremea Imperiului Roman, a fost decimată întâi de pogromurile ţariste. Primul a fost cel de la Chişinău, din 1903. Holocaustul şi apoi acţiunile antisemite din perioada stalinistă au dus aproape la dispariţia acestei minorităţi de pe teritoriul Moldovei.
Несколько десятков человек приняли участие в антисемитской манифестации в центре Кишинева в воскресенье. В акции принимали участие и несколько человек в одеяниях священников. Полиция в действия манифестантов не вмешивалась, хотя несколько патрулей следили за порядком.
Дополнительно: Видеорепортаж с места инцидента.
Группа фанатично настроенных верующих-христиан надругалась на установленной в центре города на площади Европы ханукией, разбив её и заменив православным деревянным крестом.
Еврейский праздник Ханука, который отмечают в эти дни евреи всего мира, был омрачен антисемитской выходкой.
Ханукия, установленная в пятницу с разрешения городских властей в центре столицы Молдавии, была вывернута из укрепления, перевернута и разбита толпой до ста человек, шедшей под хоругвями и крестами и выкрикивавшей антисемитские лозунги.
"Они требовали, чтобы евреи "убирались из Молдовы", выкрикивали оскорбительные антисемитские лозунги", - констатировали очевидцы события.
На место происшествия прибыла полиция, президент Еврейского конгресса Молдавии Эммануил Гриншпун, директор ЕКРМ Илья Шац, активисты общины, корреспонденты, телевидение, но было уже поздно.
Поверженная ханукия, разломанная в трех местах, теперь сложена у подножия памятника молдавскому господарю Штефану чел Маре. Деревянный крест, "заменивший" ханукию, полиция не тронула – до расследования всех обстоятельств дела.
Первые комментарии от членов Еврейского конгресса РМ, инициировавшего установку ханукие и зажжение первой свечи, были просто шоковыми: "Как же так могло случиться?! Во всех столицах Европы горят свечи на ханукиях, и подобное варварство там и не снилось!"
ЕК РМ намерен добиваться расследования этого происшествия правоохранительными органами, чтобы найти и наказать виновных.
По неофициальным пока данным варварский акт совершила группа фанатично настроенных христиан-ортодоксов, членов христианской ассоциации Блаженной старицы Матроны ("Asociaţia creştinilor ortodocşi. Fericita maică Matrona"), которая уже была замечена в антисемитских выпадах.
Во главе "Блаженной старицы Матроны" - весьма активный протоиерей Анатолий Чибрик, у которого далеко не однозначная репутация в местном православном сообществе.
По материалам "Интерфакс", "АЕН"
Праздник Ханука в Кишиневе омрачен антисемитской выходкой
Праздник Ханука в Кишиневе омрачен антисемитской выходкой
КИШИНЕВ, 13 декабря / ИА "Новости - Молдова"/. Еврейский праздник Ханука, который отмечают в эти дни евреи по всему миру, был омрачен в воскресенье в столице Молдовы антисемитской выходкой.
Ханукия (подсвечник) с горящими свечами, установленная в пятницу с разрешения городских властей в Европейском сквере центрального парка Кишинева, была перевернута и разбита толпой до ста человек, шедшей под хоругвиями и крестами и выкрикивавшей антисемитские лозунги.
«Эта хулиганствующая группа христиан-ортодоксов представляется как прихожане православного прихода церкви блаженной старицы Матроны в Кишиневе»,- сообщил ИА «НОВОСТИ-МОЛДОВА» генеральный директор Еврейского конгресса Молдовы, известный театральный режиссер Илья Шац.
Он пояснил, что эти люди «требовали, чтобы евреи убирались из Молдовы, выкрикивали оскорбительные антисемитские лозунги».
«Они заинтересованы в дестабилизации национальной обстановки в Молдове, их раздражает толерантность, которой многонациональная Молдова многие годы гордится», - подчеркнул Шац.
В центре Кишинева имело место антисемитское выступление
13 декабря 2009 г. 19:07
Просмотров: 532
В воскресенье в центральном кишиневском парке была перевернута и опрокинута Ханукия (подсвечник) с горящими свечами, которая была установлена в пятницу. Органы правопорядка не пытались противостоять антисемитской выходке.
Ханукия была разгромлена прихожанами одного их кишиневских православных приходов, при участии священника прихода. Церковнослужитель заявил журналистам, что акция не была скоординирована Митрополией Кишиневской и всея Молдовы.
Генеральный директор Еврейского конгресса Молдовы, известный театральный режиссер Илья Шац заявил прессе, что эти люди «требовали, чтобы евреи убирались из Молдовы, выкрикивали оскорбительные антисемитские лозунги».
«Они заинтересованы в дестабилизации национальной обстановки в Молдове, их раздражает толерантность, которой многонациональная Молдова многие годы гордится», - подчеркнул Шац.
Еврейский праздник Ханука традиционно отмечается и в Кишиневе. Подобная акция была отмечена впервые за последние годы. Официальные власти пока никак не отреагировали на проявление антисемитизма в центре молдавской столицы.
Shattered!
50 Years of Silence
History and Voices
of the Tragedy in Romania and Transnistria
Personal Testimony:
Samuel Aroni
Samuel Cervinschi was born in 1927, in the city of Kishinev, in the county of Bessarabia, Romania. As a child, Samuel was in the Kishinev Ghetto and, later, he went into hiding with friends and relatives in Romania. His parents, David and Clara Cervinschi, survived the deportations to Transnistria. After the war, Samuel changed his family name to Aroni in memory of his grandfather, who died on the forced march to Transnistria.
After the war, in Australia, where he studied and graduated with honours from the Faculty of Engineering in Melbourne, Professor Aroni married Malca Kornfeld, and their two daughters were born there. In 1962, the family moved to California, where Proessor. Aroni took his Ph. D. in Structural Engineering, at the University of California, in Berkeley.
In 1994, 53 years after having left his native city, Professor Aroni returned to Kishinev, now the capital of the independent Republic of Moldova, where he participated in organizing the first post- war International Symposium on Jewish History, Language and Literature. The symposium was cosponsored by UCLA, The Moldavian Academy of Science, The State University of Moldova, and The American Joint Distribution Committee. It was attended by academics from Tel Aviv, Moscow, St. Petersburg, Kiev, Zhitomir, Rostov-on-the Don, New York, and Los Angeles.
Deeds of kindness are equal in weight to all the commandments.
The Talmud
Twists Of Fate
By Samuel Aroni
Kishinev was the capital of the county of Bessarabia, a territory situated between the River Prut, in the east, and the River Dniester, in the west. The province has been for centuries a battlefield between the Latin and Slavic political control and cultures. Kishinev had a heterogeneous Jewish community: there were religious and secular Jewish organizations, Zionist and cultural centres; there were upper class, middle class, as well as poor Jewish people. The city became internationally "famous" following the 1903 pogrom, which took place during the Easter Holiday, and lasted for 3 days. While only 49 Jews were murdered in that pogrom, the savagery of the killing made waves around the world. Media reports in the national and international press created an upheaval among the American Jewish community, to the point that a petition was sent to the Czar. In the years preceding World War II, the total population of Kishinev was about 100,000. Of this number, 45% to 50% were Jews.
My Childhood
My father, David Cervinschi, was a traditional Jew, who held strong Zionist ideals. Intending to emigrate to Palestine, he had travelled to Prague, where he studied agricultural sciences. However, his plans did not materialize, since my grandfather encountered difficulties with his business, and David returned to Kishinev, to help in his father's business.
My mother, Clara, was the daughter of Leib Apotecher [Apoteker], one of the richest merchants/manufacturers in Kishinev. He dealt in leather, skin and woollen goods, locally, as well as abroad. My parents married in 1925, and my father became a partner in his father-in-law's business.
I had a happy childhood, in the midst of an upper middle-class family. Until the age of seven, I even had a governess. Being the first grandchild, I was thoroughly spoiled and pampered. My knowledge about Judaism came mainly from my paternal grandfather, Aron-Josef Cervinschi, who was a Hasid of the reknowned Skverer Rebe. My younger brother, Shraga, was born in 1935. In the summertime, we used to take vacations at the Black Sea, in Budaki; and in the Carpathian Mountains, in Vatra-Dornei or Gura Humorului.
At the time of my birth, Bessarabia was under Romanian control. However, my mother tongue was Russian. I also took private Hebrew lessons. As for Romanian, I learned it only in grade one. When my parents didn't want me eavesdropping, they would speak Yiddish. In time, however, I began to understand and speak Yiddish too.
My grandfather, Leib Apotecher, owned a Ford automobile, one of the few cars in the city. The rest of our family travelled by horse-drawn carriages, and during the winter we used sleighs. When I was a young boy, we owned a wet-battery radio. During the 1930s, we would listen to Hitler's raging speeches; thus, a certain sense of insecurity began to permeate our peaceful lives. We started to ponder whether sooner or later the Soviets would take back Bessarabia, and how that might impact on our family. Since the Soviets considered wealthy people as enemies of the Communist regime, we feared that our family would be targeted. As the political climate became increasingly more threatening, we prepared a number of contingency plans. Grandpa Leib sent his son to western Europe with the task of purchasing two more cars, just in case we would have to flee the Soviets. When the new cars arrived in Kishinev, they were locked in a garage, ready to be used when needed.
In the meantime, I entered high school, but, due to an infection in my left eye, I lost one year of schooling. The dark clouds of political conflict seemed to be looming more and more threateningly. Eventually, on September 3, 1939, we heard about the outbreak of World War II.
I celebrated my Bar Mitzvah in June 1940. I actually had three different parties. The first one took place in our house; it was meant only for close family and friends. The second one was at the court of the Skverer Rebe. This ceremony left me with very vivid memories. My grandfather had told me about a custom that forbade people from turning their backs to the Rebe; thus, upon departing, I had to walk backwards. The Rebe was a rather thin, soft- spoken, and friendly man. His wife was a large woman, who seemed to be the leading figure at the court. A large number of disciples actually lived on the premises, while studying with the Rebe. My third celebration took place at the Jewish orphanage. Since my father was one of its main benefactors, he wanted to use the opportunity to throw a big party for the children. I still have many fun memories from this last event.
During that time, many anti-Semitic laws were enacted by the new Fascist government in Romania. In addition, there was the signing of an economic and military treaty with Germany. In June 1940, the Soviets issued an ultimatum, demanding the return of Bessarabia within three days. The Soviets also claimed northern Bucovina as interest for the twenty years of Romania's occupation of Bessarabia, although this territory had never been under the Soviet or Russian regime. These events resulted in large migrations of people in search of safety. About 10,000 Jews fled from Fascist Romania, seeking refuge in Bessarabia. Most of them would die within one year. Other Jewish people fled from Bessarabia to Romania, from where they were hoping to find a way to emigrate to Palestine.
Risky Decisions
Our family was in constant turmoil about a most fateful decision: should we leave, or should we stay? My grandfather Apotecher -- who was very wealthy and had assets in western European and in overseas banks -- was, at the same time, a rather provincial man and, thus, very anxious about becoming a refugee. Had they asked my opinion, I would definitely have suggested leaving, if only due to a child's longing for adventure. However, my grandfather's opinion prevailed. If need be, he was willing to become a simple clerk under the Soviets, rather than become a refugee. He felt his home would provide him with the security he needed, despite the rapidly changing circumstances.
At the time, his son, Monia, happened to be in Bucharest for some business. He was advised not to return to Kishinev. Eventually, Monia settled in Bucharest, where he obtained residency status.
On June 28, 1940, the Soviets marched into Kishinev. Shortly after this "change of masters," grandfather Apotecher was arrested and sent to Siberia as a "capitalist". He was interned in one of the Gulag camps in the Uhta region, near the Arctic Circle. In 1948, we heard that he had died there.
The threat of an impending arrest, resulted in my father suffering a heart attack at the age of forty-two. Meanwhile, grandmother Apotecher and some of my uncles had to move out of Kishinev, as they had been declared "undesirable elements".
I found my schooling under the Soviet regime rather exciting. All our activities were permeated by and geared to the Communist brainwashing campaign. Students, with their young, impressionable mind-set, were the prime targets of this campaign. I was too young to realize the programming that was taking place. My only concern was that my family was constantly being persecuted.
On June 22, 1941, Germany had attacked the Soviet Union. There was a lot of turmoil in the city, particularly since we were not too far from the front line. During air raids, we would take shelter in the wine cellar. My father had to be carried down on a stretcher due to his heart condition.
As they prepared to withdraw, the Soviets set most of the city on fire. For about three nights, the sky was a brilliant red. During those three days, about 10,000 Jews fled the city. Unfortunately, they were overrun by the rapidly advancing German and Romanian armies, who murdered most of them. Another group of about 5,000 fleeing Bessarabian Jews were trapped by the Romanian and German troops in southern Ukraine. Most of them were also killed. Thousands of others managed to flee with the withdrawing Soviet armies. Many of them died on their way to the interior of the Soviet Union; others survived the war years in the Far Eastern Soviet Republics.
On July 17, 1941, Kishinev fell to the German and Romanian armies.
First Encounters With NAZI Soldiers
The first Germans we saw had come right into the wine cellar where we were hiding. They swore at us, called us "dirty Jews" and left in disgust.
Following a series of rapes, murders, and robberies committed by Romanian soldiers, on July 24, the new military authorities ordered all remaining Jews in Kishinev to move to the ghetto, which had been set up in the old part of the city. My grandfather Cervinschi and his wife (grandfather had re-married after the death of my grandmother), lived near that area, and we decided to move to their house. This was the first time since his heart attack that my father ventured out of the house. As we walked down the streets, we saw Gentile neighbours robbing the houses left by Jewish refugees. We saw many bodies of murdered Jews laying on the streets. We walked with fear in our hearts, fully aware that out lives were in danger at every step of the way. We were stopped several times. Luckily, we faced only verbal abuse.
It was Friday. A few hours after we reached grandfather's house, several Romanian soldiers came in. After stuffing their pockets with whatever they could lay their hands on, they left, warning us not to leave the house as they will be back. We heard shooting all around us. Under the circumstances, we thought that it might be safer for us to actually move into the ghetto. We picked up some of our belongings and started to walk. We had barely turned the corner, when we saw seven of my mother's cousins, the Kellermans, lying shot in their courtyard. Later, we found out from neighbours that the Kellermans' young daughter had been raped in front of her family before they were all shot.
That Friday evening, the soldiers did come back looking for us. My grandfather refused to tell them of our whereabouts, fearing that this might put us in danger. Consequently, the soldiers took my grandfather out of the house and literally dragged him along the streets for about a mile, while pulling his beard and beating him. He was a sixty-nine-year-old man. After he recuperated from that ordeal, grandpa and his wife also moved into the ghetto.
The Kishinev Ghetto
Although there were also Gentiles living in the older part of the city, that neighbourhood was designated as the Jewish ghetto. The area was separated from the rest of the city by tall walls with gates at the entrances of each main street. The crowding was extreme. About four to five persons were assigned to one room. The day when we arrived, the large courtyard of the house was swarming with people. Soon Romanian soldiers arrived and lined us all up against a wall; we thought that our lives had come to an end. We were ordered to put our hands up. One soldier raised my little brother on a table, while the others chambered their rifles. In this position, we had to stand by and watch the soldiers raping and beating whomever they felt like. Then, they proceeded to rob people of their jewellery and money. Eventually, they left with the loot. I guess they really enjoyed terrorizing defenceless people. <1>
Terrified by the investigation, the ghetto commander, Dumitrescu, shot himself in order to avoid prosecution. We learned from that report that the Kishinev Ghetto hosted 11,525 Jews. About 64% of them were women and children, 28% were elderly.
For about a week we had barely anything to eat. Later, we received some dry black bread, which we had to soak in water in order to make it edible. In this dilapidated part of the city, there was no running water and only one well. Due to the overcrowding, the ghetto experienced a constant shortage of water. I remember carrying heavy buckets from that well. According to the ghetto regulations, we were supposed to wear two yellow patches in the shape of the Star of David; one on the left side of our chest, and another on the right side of our back. We had to be very meticulous in sewing these "insignias", since they had to be made according to very specific requirements. In order to humiliate us, the authorities would change the requirements of the size and the shape of the stars every other week. Thus, we had to constantly redesign and sew new ones. The ghetto was like an overcrowded cage of mice, where gossip and rumours were teeming.
On August 1, 1941, the authorities requested a number of young people for work. "Those who will volunteer will get food", said the soldiers. Two German officers, aided by some Romanian soldiers, seated at a table in the main square, were registering the volunteers. I lined up for registration, since I was eager to get some food, although my uncle Misha advised against it. As I was watching the procedure, I noticed some German officers searching with binoculars for beautiful women. I don't know why, but this observation prompted me to sneak unobtrusively to the back of the line, and back to our room.
Eventually, 450 people, about half of them men and half of them women, had been selected and marched away under guard. (I identified these women on photographs, taken by Italian journalists, stored at the United States Holocaust Museum, in Washington.) The men were handed boxes, which, they were told, contained work tools. The group was taken to the edge of some antitank ditches, about three miles outside of Kishinev, where 411 people were executed with the very ammunition the men had unknowingly carried. Only thirty nine elderly men were spared. They were ordered to cover the bodies with dirt, return to the ghetto, and tell everybody what they saw! "This is a warning for those who might disobey orders; they will meet with a similar fate!"
Later that evening, there was an air raid. Just as we sought shelter in the cellar of the ghetto, the thirty-nine men returned from that gruesome burial. They were in a terrible state of mind. Several elders surrounded them and, after a short discussion, they decided not to spread the macabre news. However, thirty-nine people can hardly keep a secret! Many of the ghetto residents refused to believe the truth, as their minds would not accept such abominations. My father, however, broke down, crying like a little boy. He was overcome by guilt for not having left the city when there was still a chance.
During the second week of August, another "request" for 250 people, mostly men, came from the authorities. The few women selected were supposedly needed to do the cooking at a work- site. This time, however, there were no volunteers. Consequently, the ghetto leaders were ordered to prepare a list of names for "mobilization." About two weeks later, only 100 men from that group returned; the whereabouts of the other 150 are unknown to this day. Every few days, rumours would flare up: "The people are coming back at gate number 5!" etc. Everybody would run to meet them; but, they never came...
Just before the autumn Jewish holidays, we heard news that we will be deported to a territory called Transnistria, in the Ukraine. The threat of this impending deportation made many of us search frantically for ways of escaping. There was a ditch under one of the gates where very few soldiers stood on guard, but where could we have escaped to? We had no knowledge of any humanitarian non-Jews who might have been willing to help us.
The Hazards and Miracles of Bribes
Monia Apotecher, my uncle living in Bucharest, heard of a man who did escape from the Kishinev Ghetto. Upon further enquiries, Monia found out about a group of Romanian detectives whom that man had paid to help him flee. Monia managed to contact the detectives and they accepted the sum of 100,000 lei (an enormous amount of money) for each member of our family whom they would help escape. Monia also knew a colonel in Bucharest, who agreed to drive to the Kishinev Ghetto and smuggle out my grandmother, Sara Apotecher. The colonel took his girlfriend on this journey, to make it appear like a pleasure trip.
On October 14, 1941, the detectives arrived in Kishinev. They had been paid to smuggle seven people out of the ghetto: my parents, my brother and I, Monia's brother, Misha, his wife, Ida, and grandmother Sara. Since grandmother had already escaped, Ida's sister, Mania, took the seventh place. The plan was for us to crawl through the ditch under the gate, and walk in pairs to the train station. There, the detectives would wait with forged arrest warrants, so that our travelling by train would appear to be legitimate.
Afraid that his beard would betray him, grandfather Cervinschi and his wife refused to leave the ghetto. Another reason for his staying behind was his reluctance to part with his teacher and role model, the Skverer Rebe. Before we left, grandfather gave us his blessings.
We managed to crawl under the gate and met the detectives at the train station. The train from Odessa arrived at about 9 a. m., overcrowded with wounded soldiers coming from the front line, just about 100 miles east of Kishinev. We travelled the 250 mile journey to Bucharest in constant fear. My brother, Shraga had scarlet fever, a very dangerous disease, at a time when there were no antibiotics. We also had to be very careful because he spoke only Russian. The rest of us conversed in Romanian. Every so often, the detectives made us move between cars, in order to avoid becoming conspicuous. The most dangerous point of the trip was the crossing of the River Prut, into Romania proper. At one time, we heard some soldiers wondering whether there were any "dirty Jews on the train". We froze with fear. Nevertheless, luck was on our side and we arrived in Bucharest on October 16, 1941 at 5 a. m. Newspaper vendors were shouting on the barely awakened streets: "Odessa has fallen! Odessa has fallen!"
Deportations to Transnistria
During October 1941, Romanian troops started evacuating the Kishinev Ghetto and forced the people to march to Transnistria. It was an extremely cold fall. The soldiers had provided several horse-drawn carts for the sick, carts which quickly became overcrowded. The rest of the people were squeezed into a convoy and herded on the muddy roads toward Transnistria. The Romanian investigation reports of December 1941 state that the soldiers were ordered to dig ditches every 10 km. along the way, to bury those who were shot because they could not keep up with the pace of the march. My grandfather, Aron-Josef Cervinschi, and his wife, probably died during that trek. For the rest of my life, I will feel guilty for having left them behind. To my knowledge, there were only five survivors from that convoy. One of them was my cousin. However, during that deadly march, he lost his two children, his wife, and his in-laws.
Thirty-seven of the ghetto detainees succeeded in escaping, but most of them were later caught. Some people managed to stay behind in the ghetto. Others were set up by Romanians, who pretended to be willing to help, only to rob them of their valuables.
The ghetto, set up at the end of July 1941, lasted to the end of October. By December 1941, there were only 86 Jews left in Kishinev.
Further Escapes
In Bucharest, we did not have legal status. Therefore, in the beginning, we lodged with different Jewish friends of uncle Monia, who risked their lives by hiding us. Due to the abnormal circumstances of our lives, I got a touch of tuberculosis. In order to provide us with a semblance of stability, my uncle, who was a legal resident of Bucharest, rented an apartment so grandmother Sara, my parents, my brother, my aunt, my uncle and I could live together.
The detectives who had helped us escape, went back to Kishinev to snatch another group from the ghetto, as this "occupation" became a rather lucrative business. However, this time, they were caught and arrested.
During the ensuing investigation, our names came up. On November 24, 1941, the detectives came to uncle Monia's apartment, under police escort, allegedly looking for us. They knew we were in Bucharest, but promised to stop searching for us in exchange for another large amount of money. Unfortunately, Monia believed their story and took them to our apartment. Once the money was on the table, he was arrested for bribery. The rest of my family was also arrested for having escaped from the Kishinev Ghetto. While that commotion was going on, my father whispered to me to take my brother and slip out the back door. We sneaked out and walked, hand in hand, terrified, to the some Jewish friends, the Sapersteins. Later, in order to avoid the risk of betrayal, it was decided that we would move around to different families, masquerading as visiting relatives.
Following the bribery charge, uncle Monia was imprisoned in Bucharest's Vacaresti jail, from where he was released after six months. Unfortunately, my parents and grandmother were kept in prison until April 1942, when they were sent back to Kishinev. From there, they were deported to Domanovca, a camp in western Transnistria.
Before his arrest, my father had been tipped off by his Zionist connections that a large ship was being prepared to sail to Palestine. He considered for our family to be put on the passenger list. That ship was the Struma, which sailed at the beginning of December 1941, from the Romanian port of Constantza to Istanbul, Turkey. Upon its arrival, the ship was held for months in the Istanbul harbour because of the British White Paper, which prohibited Jewish immigration to Palestine. Eventually, the Struma was taken out to sea, torpedoed and sunk. Of the 769 people on board, only one managed to survive. Thus, in a bizarre twist of fate, our lives were spared due to our arrest.
My brother, Shraga, was only six, and I was in danger of getting seriously ill with tuberculosis. Therefore, our friends looked for more stable living arrangements for us. My mother's sister, auntie Polia, and her husband, Josef Landau, lived in Galatz, in eastern Romania. At the beginning of 1942, Josef came by train to Bucharest, disguised as a Romanian officer, and he succeeded in bringing Shraga and me to Galatz. I stayed with the Landaus until 1943. During that year, uncle Josef managed to bribe some high-ranking officials who arranged for grandmother Sara to be brought back from the Domanovca camp to Galatz.
During that time, the Red Cross in Bucharest was organizing youth groups to travel by train through Bulgaria and Turkey to Palestine. Uncle Josef succeeded in putting my name on one of the passenger lists and procured forged documents enabling me to travel to Bucharest, but our departure was cancelled, and I remained in Bucharest. Shraga, too young to undertake such a voyage, stayed behind in Galatz.
In March 1944, Transnistria was liberated by the Soviets, and my parents were able to get onto a train in Tiraspol and return to Bucharest. My brother was brought from Galatz and our family was reunited.
Between March and July 1944, the Jewish Agency in Romania organized groups of refugees to sail to Turkey, from where they would continue their way to Palestine. Most of the rented ships were in very poor condition. On its return trip from Istanbul, one such vessel sank, luckily, without any passengers on board. By then, the tide of the war had reversed and the Romanians, eager to cover up their war crimes, started co-operating with those semi-legal emigrations. We decided to chance such a voyage and managed to get on a 250 ton vessel named Kasbek, onto which about 900 people were crammed.
Once out on the Black Sea, the Turkish captain -- although having been paid by the Jewish Agency before departure -- demanded an additional $2,000. He threatened to sail to Bulgaria and deliver us to the Germans, lest we gave him the money. This threat created terrible anxiety among us. Eventually, people collected the money he requested, but the captain got himself drunk, began ranting and raving, and attempted to throw some of us overboard. However, the ship sailed on, and, upon our arrival in Istanbul, every passenger on board managed to disembark. From Istanbul, we travelled by freight train through Turkey, Syria and Lebanon, before we finally reached Atlit, in Palestine.
After the war, my father and my brother changed their family name to Aharoni; I changed mine to Aroni. This was the most poignant way for us to honour the memory of my grandfather, Aron-Josef Cervinschi. My mother, Clara, is 96 years old now, and she lives in Israel. So does my younger brother, Shraga Aharoni, and his family.
Post-War Chronicle
In 1944, when we arrived in Palestine, it was out of the question to further my studies. I took a job, started saving money, and studied at night. Eventually, I managed to pass the London University Matriculation Exams, and decided to move to Australia, to continue with my education.
At the age of 23, I was accepted in an engineering program at Melbourne University. Upon graduation, I was offered a position on the faculty.
In 1956, I met and married Malca Kornfeld, a ninth generation Sabra. Our two daughters, Miriam and Ruth, were born in Australia. We are also the proud grandparents of Sarah and Hannah Krinsky.
At the end of 1962, we moved to California, where I was accepted for my Ph.D. in Structural Engineering at the University of California. In 1970, I became a professor at U.C.L.A., which, upon my retirement, granted me the title of Professor Emeritus. Subsequently, I became the Director of Academic Cooperative Projects, International Studies and Overseas Programs at U.C.L.A., where I am still active.
Postscript
In April 1994, after an absence of almost 53 years, I visited my native city of Kishinev (Chisinau), now the capital of the independent Republic of Moldova. As described above, when I left it in 1941, as a young teenager running for my life, I was escaping from the Kishinev Ghetto, that was being liquidated, with its prisoners being deported on a death march to Transnistria. Now, I came back, not just on a nostalgic trip to the past, but representing UCLA in newly established academic contacts with the Moldavian Academy of Sciences and the State University of Moldova. Indeed, in collaboration with the Academy and the University, as well as the crucial help from the American Jewish Joint Distribution Committee and a number of other cosponsors, we held one year later, in September 1995, a joint symposium on "Jewish History, Language and Literature". Such an international symposium, which brought together academics from Jerusalem, Tel Aviv, Moscow, St. Petersburg, Kiev, Zhitomir, Rostov- on-the Don, New York, and Los Angeles, has not occurred in Kishinev for many decades, if at all.
While in Kishinev, in 1994, I was given by Professor Izia Levit of the Moldavian Academy of Science a copy of two original reports, in the Romanian language, written by a high commission appointed by Marshal Antonescu, in December 1941. These are the most detailed available official documents on the Kishinev Ghetto, on other ghettoes and camps in Bessarabia and on the deportations from Kishinev to Transnistria. Since they had never been translated and published in the English language, I undertook this job. After adding some historical data, my eyewitness memoirs and a number of relevant documents I published it, in 1995, at UCLA, as "Memories of the Holocaust: Kishinev (Chisinau), 1941 - 1944". There are very few people who have survived the Kishinev Ghetto and, to my knowledge, none have written about it. The book has been deposited in many libraries and Holocaust Museums. It is also available on the web at http://www.aud.ucla.edu/~aroni/kishinev
It is chilling to read the conclusions of the second Romanian report, which dealt with the dramatic events of the killings and deportations. In the words of six hardened Romanian senior officers, the deportations were described as follows:"...the preparations and particularly the execution of the given orders resulted in such dramatic moments that those who participated will carry forever the memories of those events." (For more information on the subject see Samuel Aroni, Memories of the Holocaust: Kishinev (Chishinau), 1941-1944. UCLA, 1995.)
We will also never forget them!
Footnotes
1. Theft perpetrated by individual soldiers was an illegal act, as all the goods confiscated from Jews were considered "state property". However, the abuse perpetrated on us personally was not against the law, for the authorities had in fact declared open season on the Jews. The fact that the local authorities were robbing the Jews became known to the government in Bucharest. Consequently, a high commission was appointed to investigate the theft allegations. The commission started its work in November 1941, when most of the ghetto residents had already been force-marched to Transnistria. By December 1941, they had produced two reports for Marshal Antonescu.
The Jewish history of Moldova
•1 - 5 centuries - Jewish settlements appear in the Roman province of Dacia, of which the territory of modern Moldova was a part
•5 - 10 centuries - The territory of modern Moldova partly belongs to Hazar Kaganat professing Judaism
•10 - 13 centuries - Boundary territories of modern Moldova are included in the Kiev Rus and the Polish-Lithuanian Empire where Jews have lived since the 10th century CE
•14 century - The name of Moldova appears; the first official mention of the Jewish community of Moldova is made.
•18 century - On the left bank of the Dniester river there are Russian military stations/fortresses - Dubossary, Rybnitsa, Tiraspol, etc. where there are Jewish communities
•1812 - Bessarabia joins the Russian Empire; 5,000 Jewish families live on its territory
•the end of 19th century - 300 thousand Jews live in Bessarabia, 12% of the total population of province
•1903 - A bloody Jewish Pogrom takes place in Kishinev, which alarms and agitates the public of Russia, Europe and America
•1905 - Jewish pogroms on the territory of the province; mass emigration of Bessarabian Jews to America.
•1940 - 400 thousand Jews live in Moldova
•1940 - 1944 - About 300 thousand Jews become victims of the Holocaust on the territory of Moldova
•1944 - 1989 - Moldavian Soviet Socialist Republic is a part of the USSR. The processes of assimilation of Jews, anti-Zionist and anti-Israeli propaganda takes place. The first streams of emigration to Israel
•1989 - 1991 - Revival of the Jewish life, appearance of the first official local Jewish organizations, mass repatriation of Jews to Israel and emigration to America
•1991 - 1999 - Collapse of the USSR and formation of an independent Republic of Moldova. Opening of foreign Jewish organizations and representations, establishment and development of local Jewish structures.
•2000-2005 - Revival of the Jewish life in Moldova. Reducted emigration of the Jewish population. 23,000 Jews live in Moldova
Moldova
Jewish Community of Moldova
Association of Jewish Communities & Organizations of Moldova
PRESIDENT : Yakob TICHMAN
History
Jews have lived in Bessarabia, the territory that constitutes the bulk of what is present-day Moldova, since the 15th and 16th centuries. At that time, Bessarabia was an important transit stop for Jewish merchants from Constantinople and Poland.
On the eve of the German-Romanian invasion in WORLD WAR II, there were more than 250,000 Jews living in Bessarabia. Many of these were deported to camps in Transnistria, where tens of thousands perished at the hands of German and Romanian forces. In 1992, Moldova was torn apart by a civil war that resulted in a division of the country into the Republic of Moldova to the west of the Dniester and the secessionist Moldovan Soviet Socialist Republic of Transnistria to the east of the river. In response, the Moscow-based Federation of Jewish Organizations and Communities (Va’ad ) and Israeli organizations arranged for the evacuation of the Jewish population.
Chisinau (Chisinau) has been seared into the Jewish consciousness as the place where two of the worst pogroms in history took place. During the pogrom in 1903, 49 Jews lost their lives and 500 were injured. Seven hundred houses were looted and destroyed, as were 600 shops and businesses. In the second pogrom in 1905, 19 Jews were killed and 56 were injured. These events prompted Chaim Nachman Bialik to write his famous poem Be-Ir ha-Haregah (In the City of Slaughter), one of the classics of Hebrew literature.
The Community Today
The largest Jewish community is in Chisinau, the capital, where some 15,000 Jews reside. There are other communities in Tiraspol (2,500) and Beltsy (1,000). Smaller numbers live in Bendery, Rybnitza, Soroky, and elsewhere.
The Jewish Community of Moldova is represented by 20 organizations on different levels:
Jewish International organizations with branches in Moldova:
• The American Joint Distribution Committee;
• Sohnut, the Jewish Agency for Israel.
Religious organizations:
• Chabad Lubavitch, the Moldovan Federation of Jewish Communities;
• Agudath Israel Yeshiva.
National non-governmental organizations:
• Moldovan Jewish Congress;
• The Association of Jewish Communities and Organizations in Moldova;
• The Association of Former Prisoners of Ghettos and Concentration Camps;
• The Jewish War Veterans Organization;
• The Jewish Refugees Organization;
• Hava National Jewish Women’s Organization;
• JUHUR (a community of Jews living in the Caucasus, Bukhara and Georgia);
• Maccabi Jewish Sport Organization.
City non-governmental organizations:
• The KEDEM Jewish Cultural Centre (Chisinau United House of Jews in Moldova), which includes: the NES Jewish Family Service, the Hesed Yehuda Jewish Welfare Centre, the Centre for Training and Professional Development.
• The Jewish library and Jewish Community Centre named after Y. Manger.
Jewish formal and informal educational institutions:
• Tikvah Zion non-government organization;
• ORT T. Herzl Jewish Lyceum;
• Rambam Jewish Lyceum;
• Jewish kindergarten;
• Hillel Jewish Students’ Organization.
The Association of Jewish Organizations and Communities of Moldova (AJOCM) is the primary umbrella organization for the Jewish community. It runs programs such as the Moldova-Israel Friendship Association, the Moldova-Israel Foreign Trade Association, the Jewish Museum, and the monthly Nash Golos (Our Voice) Jewish newspaper.
SEVROK, the Union of Jewish Organizations of Chisinau, is a local umbrella group in Chisinau that was created on the basis of the Moldovan Cultural Centre. The capital also has a Religious Jewish Community of Moldova. Chisinau’s Jewish Community Centre, an outgrowth of SEVROK, is housed in the Manger Children’s Jewish Library. The Centre and the Library are both supported by The American Jewish Joint Distribution Committee (JDC). There are five other JCCs in Moldova – in Beltsy, Bendery, Rybnitza, and Soroki, and a combined JCC/Hesed in Tiraspol. A Hillel chapter is based in Chisinau.
The Organization of Ghetto Survivors, 250 members strong, is headed by Shaps Roif, a Moldovan Holocaust survivor. The organization works to obtain pensions and compensation for Moldovan survivors equal to those received by Holocaust survivors in other countries.
Culture and Religious Life
There are synagogues in all major towns in Moldova. The Chabad movement plays a significant role in the religious life of Moldovan Jews. There are three Jewish day schools in Chisinau and Sunday schools in Beltsy, Bendery, and Tiraspol. Jewish themes are a frequent topic of conferences organized by Chisinau University together with the Republican Society for Jewish Culture, and some are attended by visitors from abroad. The proceedings are often published in book form, and several other Jewish books have also appeared. A Jewish music group is active, and plans are under way to organize a Jewish theatre. There are Jewish newspapers called Yistoky Zhizni and Jewish Shtetl, as well as a Jewish television program called On the Jewish Street.
Roş Haşana 5770 - Anul Nou evreesc
Adrian BOLDAN
Şabat, 1 Tişri 5770, sâmbătă 19 septembrie 2009. Anul Nou evreesc. 5770 de ani de la Creearea lumii. 1940 de ani de la distrugerea Templului de la Ierusalim. 62 de ani de la creearea statului Israel. 43 de ani de la eliberarea Ierusalimului.
De fapt, numele sărbătorii nu e Anul Nou, ci Capul Anului. O sa revin mai târziu, cu ajutorul D-nului, la ideea asta. Dar, cum în româneşte ne-am obişnuit să numim data când adaugăm încă o unitate la numărul anilor - An Nou, tot aşa îi spunem şi sărbătorii din calendarul evreiesc. Pentru a face confuzia şi mai completă, calendarul evreiesc are nu mai puţin de patru Ani Noi. Regulile după care calendarul evreiesc se conduce determină că prima zi de Roş ha Şana nu va cădea niciodata într-o duminică, miercuri sau vineri.
Spre deosebire de alte sărbatori evreieşti, care în Israel ţin câte o singură zi şi în Diaspora câte două, Roş ha Şana se serbează două zile şi in Israel, şi în Diaspora. Ca orice zi a calendarului evreiesc, sărbatoarea începe în seara zilei precedente. Amul ăsta începem Roş ha Şana vineri seara, la apusul soarelui.
Luna Tişri este a şaptea luna a calendarului evreiesc. Atunci de ce spunem că e începutul anului? Cum poate anul să înceapă în a şaptea lună a calendarului, şi nu în prima? Evreii au inceput să ţină calendarul din momentul Exodului din Egipt. Prima luna a calendarului evreiesc este deci luna Nisan, luna Exodului, luna Primaverii. Biblia (Leviticus 23:24) ne spune: În a şaptea lună, în prima zi a lunii, să aveţi o sărbătoare solemnă, o comemorare proclamată cu sunete de şofar, a adunare sfântă. Tradiţia evreiască spune că în ziua de Roş ha Şana D-zeu ne înscrie în Cartea Vieţii, urmând ca în următoarele zece zile, până la Yom Kipur, când Cartea se sigilează, să ne lepădăm de păcatele săvârşite în anul care tocmai s-a terminat. Ca să fim siguri că ne-am aruncat păcatele, în după amiaza primei zile de Roş ha Şana lumea merge la Taşlih, o procesiune pe malul unei ape, unde „ne aruncăm păcatele în apă, la peşti”. Roş ha Şana este numita Ziua Judecăţii. D-zeu deschide trei cărţi, în care sunt înscrise faptele păcătoşilor, ale celor cuminţi şi înţelepţi, şi a treia pentru toţi ceilalţi. Numele celor drepţi sunt înscrise direct în Cartea Vieţii şi sunt sigilate pentru „viaţă”, pe când cei din clasa de mijloc au încă zece zile, până la Yom Kipur să se căiască şi să devina „drepţi”. Cei „răi” sunt şterşi pe loc din Cartea Vieţii.
Roş ha Şana aniversează Creearea Lumii. Conform tradiţiei, lumea a fost creata în şase zile, iar în a şaptea D-zeu s-a „odihnit”. Roş ha Şana serbeaza ziua a şasea.
Deşi tema lui Roş ha Şana este legată de viaţă şi moarte, acesta e o sarbătoare plină de speranţe pentru noul an. Evreii cred că D-zeu e milostiv şi drept şi că o să le asculte rugăciunile pentru iertare.
Cu ocazia lui Roş ha Şana, evreii îşi urează „Un an nou” (Şana tova), „Un an Nou şi dulce” (Şana tova u’metuka) sau „Înscriere şi sigilare bună *în Cartea Vieţii+” (Ktiva ve Hatima tova).
La masa din fiecare din cele două seri se obişnuieşte să se pună pe masă şi să se mănânce câteva „semne” simbolice. Se incepe cu o bucata de hală (pâine)înmuiată în miere, apoi se continuă cu o bucată de măr înmuiat şi el tot în miere. Apoi vin cele 8 „semne”, nu neapărat în ordinea asta: morcovi, de obicei gătiţi în ţimes, varză, sfeclă, curmale, dovleac, rimon (rodie), peşte şi cap de peşte sau de miel. Inainte de a se mânca din fiecare din ele, se spune câte o binecuvântare legata de „semnul” respectiv. „Semnele” sunt importante, şi de aceea fiecare le mănâncă cu gândul la viitor. Capul de peşte sau de miel simbolizează şi sărbătoarea care-i poartă numele: Roş ha Şana - Capul Anului.
Binecuvântarea care se spune în legătura cu aceasta face aluzie şi la faptul ca vrem să fim în cap, şi nu în coadă.
In prima zi de Rosh ha Shana in sinagogi se citeste un fragment din Tora, Genesis (21:1-34) în care ni se reaminteşte naşterea lui Iţhak, fiul lui Abraham si al Sarei, iar în a doua zi se citeste un alt paragraf din Genesis (22:1-24), în care amintim „sacrificarea” lui Iţhak. Tora ne spune că D-zeu i-a adus lui Avraham un berbec, pe care să-l sacrifice în locul lui Iţhak. În amintirea momentului ăsta, când Abraham găseşte berbecul cu coarnele agăţate într-un tufiş, sunăm şofarul, un instrument făcut dintr-un corn de berbec. Există opinii, în Midraş, care spun că de fapt Avraham chiar l-a sacrificat pe Iţhak. Iţhak a fost mort si reînviat imediat, sau a fost înghiţit de flăcări si apoi a fost reînviat, după care a stat in Ceruri timp de doi ani. Aceasta intăreşte credinţa evreiască în reînvierea morţilor. Totuşi, această versiune e mai putin circulată, poate şi pentru a nu se compara sau face vreo legătură cu cazul altui evreu, care, conform legendei, a fost reînviat dupa câteva zile. Am în lucru un articol pe tema asta pe care, cu ajutorul D-lui, îl vom putea citi în viitorul apropiat.
Serviciul religios al primei zile de Roş ha Şana începe anul ăsta în seara de vineri şi continuă sâmbătă dimineaţa, şi mai apoi sâmbătă dupa amiază. Sâmbătă seara începe a doua zi, care continuă până duminică seara. Vor fi două zile lungi, zile de odihnă, fără muncile cotidiene, zile în care evreii din toată lumea se vor gândi mai mult la viitor, şi mai puţin la trecut. Vom încerca să ne aducem aminte păcatele pe care le-am făcut, ne vom cere iertare pentru ele şi vom spera şi ne vom ruga sa fim înscrişi în Cartea Vieţii, cu sănătate, viaţă lungă şi cu belşug. Sâmbătă nu, pentru că de Şabat nu se suflă şofarul, dar duminică vom asculta cele o sută de sunete emoţionante de şofar, în tăcerea completă şi deplină a participanţilor.
Fie ca anul 5770 să fie un an care să ne aducă numai bucurii, sănătate si fericire si fie ca să ne bucurăm cu toţii de venirea lui Maşiah imediat, in zilele noastre.
Sursa: "Acum"
Semnificaţia sărbătorii de Sucot
Poporul evreu celebreaza începând de vineri seara, timp de 10 zile, sărbătoarea de Sucot.
Deşi exista tendinţa de a simplifica si a identifica Sucot cu sărbătoarea corturilor nu trebuie pierdut din vedere că semnificaţia acestei sărbători este mult mai largă, ea grupându-se in special în jurul a patru teme majore
a) exprimarea gratitudinii pentru recolta din anul trecut
b) rugaciunea pentru ploaie
c) sfârşitul perioadei Marilor Sărbători
d) semnificaţia suca în istoria evreilor
a) Exprimarea gratitudinii pentru recolta de anul trecut
Aspectul agricol al acestei sarbatori, reflectat in special in denumirea sa ca Hag ha-Asif (sarbatoarea strangerii recoltei), se exprima in timpurile vechi prin pelerinaje pline de bucurie la Templu unde se aduceau prinoase din recolta adunata. De aici imporanta si semnificatia celor patru specii de plante - de altfel specifice pentru fauna Israelului - care se mai folosesc si azi in sarbatoarea de Sucot. Veselia familiilor din antichitate la strangerea recoltei si la aducerea de ofrande la templu din aceasta recolta se exprima prin faptul ca in vechime Sucotul era denumit ca "HAG" - Sarbatoarea prin excelenta.
Odata cu daramamarea Templului ideea de pelerinaj si-a pierdut din semnificatie (desi a ramas prezenta in ceremoniile literugice de hakafot), dar celebrarea recoltei, bucuria abundentei fructelor si plantelor de toamna s-a pastrat simbolic in deocrarea corturilor si a sinagogilor cu fructe si plante.
b) Rugaciunile pentru ploaie
Ploaia apare ca o tema majora in tot timpul Sucot-ului, fie sub forma rugaciunilor pentru ploaie, fie sub forma unor ritualuri elaborate care au luat nastere din ceremonii de ploaie din vechime. Din punct de vedere calendaristic, Sucot coincide cu inceperea anotimpului ploios in Israel, asa incat este firesc ca dupa o vara caniculara si uscata, agricultorul din vechime, ca si locuitorul de azi sa fie preocupat de venirea ploilor. De altfel trei sunt ceremoniile legate de ritualul apei care s-au evidentiat in timpul existentei Templului si care sunt legate direct sau indirect si de Sucot:
1.Simhat Bet Hasoeva Din descrierile din Talmud ne putem face o impresie asupra bucuriei si veseliei care insotea libatiunile pentru apa. Ceremoniile incepeau la sfarsitul primei zile de Sucot si erau repetate in fiecare zi, cu exceptia Sabatului. Ceremonia incepea cu aprinderea unor lampi speciale, mari si aurite care aveau capacitatea de a cuprinde mult ulei si a da o lumina foarte mare. Aceasta lumina era atat de puternica, incat se spune ca ea lumina intreg Ierusalimul. De fiecare data cand preotii adaugau ulei pentru mentinerea liminii, flacari tasneau din lampi, amintind oamenilor de trasnetele si fulgerele din timpul ploilor. In timpul acesta, Levitii cantau la instrumente muzicale si recitau psalmi urcand cele 15 trepte de la curtea barbatilor spre cea a femeilor. La incheierea fiecarui psalm, doi preoti, aflati la capatul scarilor suflau din sofar. Spiritul de sarbatoare si de bucurie era asa de mare, incat toata lumea participa, inclusiv rabini si oameni de seama. Aceasta festivitate dura toata noaptea si era un fel de preludiu la evenimentele zile urmatoare.
2.Ceremonia libatiilor pentru apa A doua zi de dimineata, un grup de Leviti, preoti si multi dintre participanti plecau la bazinul Siloah aflat in afara Ierusalimului. Pe drum ei cantau din intrumente si recitau versetul din Isaia care de altfel sta la baza acestui ritual: "Veti soate apa cu bucurie din acest izvor de izbavire" (Isaia 12,3). Intr-un vas special din aur, scotea apa din Siloah, pe care dupa aceea, in urale de bucurie si dans il aduceau inapoi la Templu trecand prin Poarta Apelor unde Marele Preot astepta in fata altarului. Apa era desertata intr-un vas cu gatul subtire si un altul era umplut cu vin. Marele Preot ridica vasele tinand vasul cu apa inspre apus - de unde vin norii de ploaie - iar vasul cu vin spre rasarit si picura din ele lichidul incet, incet, ca picaturi de ploaie in fata multimii adunate in fata Templului.
3.Scuturarea ramurii de salcie Al treilea obicei legat de existenta Templului si de rugaciunile pentru apa era scuturarea salciei. In fiecare zi de Sucot erau aduse la Templu ramuri proaspete de salcii si impodobit altarul cu ele, ca simbol al abundentei in apa, deoarece salcia creste in preajma apelor. Altarul era mai apoi inconjurat de oamenii care tineau in maini lulav si arava si intonau rugaciunile de Hoshana. In ultima zi de Sucot ei inconjurau de sapte ori altarul si la sfarsit, loveau cu salcia de podea pana se scuturau toate frunzele. Doua sunt interpretarile mai cunoscute ale acestui ritual. Una afirma ca scuturarea frunzelor era asemanata caderii picaturilor de ploaie. A doua sustine ca salcia - care are nevoie de foarte multa apa pentru a creste, neproducand fructe ar semnifica risipirea, irosirea de apa, iar scuturarea semnul dezaprobarii acestei risipe.
c) Sfarsitul perioadei solemne a Marilor Sarbatori
Sfarsitul perioadei solemne a Marilor Sarbatori este desemnata prin rugaciunea de saharit din ultima zi de Sucot, Sminei Azeret, cand se recita rugaciuni solemne pentru iertarea pacatelor. O legenda povesteste ca in noaptea dinainte de ultima zi de Sucot, numita si Hosana Raba (multe hosana) cerul se deschide si cad bucatele de hartie pe pamant. Pentru fiecare om o notita pe care este scris verdictul final pentru anul care tocmai a inceput, verdict care a fost decis de Iom Kipur si confirmat acum. De aceea unii evrei piosi stau trezi toata aceasta noapte petrecand-o in rugaciune si studiu.
d) Importanta istorica a construirii suca
Sucot - ca si marile sarbatori evreiesti in general - contine acea dimensiune istorica, de aducere aminte, de traire a timpului inaintasilor nostri. In acest context, cortul nu este numai un simbol al simplitatii si al modestiei, al expunerii fragilitatii omului in fata puternicei naturi si a vointei divine. Prin faptul ca sapte zile cel putin capul familiei mananca si doarme acolo, el este si o realitate, care cel putin pentru o saptamana vine sa stearga diferentele sociale si sa ne aminteasca ca in fata lui Dumnezeu nu aducem bogatii, nici case, nici mobila si doar pe noi insine si cantecele si rugaciunile de pe buze si din inima.
Elementele sarbatorii
Celebrarea sarbatorii implica obligatia de locui in suca - constructie provizorie ridicata special in acest scop in curte, pe balcon, terasa, etc.
Conform traditiei, constructia colibei - suca - este bine sa se inceapa imdiat dupa terminarea sarbatorii de Iom Kipur. Peretii ei - obligatoriu in numar de cel putin trei - pot fi din piatra, lemn, panza pe un schelet metalic, sau alt material. Acoperisul in schimb trebuie sa fie subtire, astfel incat sa se poata vedea cerul cu stelele prin el. In acest sens o suca nu este corecta daca este asezata sub un tavan sau alt acoperis. Sucaua este amplasata undeva in aer liber, iar tavanul - shah - se face de obicei din ramuri de copaci, trestie, prajini de bambus. De asemenea el nu trebuie sa se sprijine direct pe sol, de aceea creanga unui copac viu nu poate sluji ca acoperis.
Halaha precizeaza ca suca trebuie sa fie suficient de mare pentru a adaposti "capul si cea mai mare parte a corpului", precum si o masa pentru alimente. S-a dedus de aici ca suprafata optima este de "sapte palme pe sapte", fara insa a se indica insa o masura standard.
Obligativitatea de a manca si a dormi in suca revine barbatului, femeia putand sa opteze.
Un element central al sarbatorii il reprezinta cele patru specii de plante - arbaat ha-minim care sunt agitate in diferitele momente ale liturghiei, conform poruncii biblice de a veseli fata Domnului. Aceste patru plante speciale sunt: palmierul (lulav), fructul de chitra (etrog), salcia (arava) si mirtul (hadas). Manunchiul ritual este alcatuit in mijloc dintr-o frunza inchisa de palmier, doua ramuri de salcie in dreapta si trei ramuri de mirt in stanga palmierului - legate toate laolalta cu fasii de frunza de palmier. Acest manunchi se tine in mana dreapta, iar in mana stanga se tine chitra si se spune o binecuvantare. Dupa rostirea acestei binecuvantari se iau toate patru "minim" si se agita in 6 directii: in fata (est), la dreapta, catre spate, la stanga, in sus si in jos - simbolizand recunoasterea omniprezentei divine in intregul univers.
Initial ceremonia celor patru specii se desfasura la Templu, unde se relua in fiecare din cele 7 zile de Sucot, in timp ce in alte locuri ea avea loc numai in prima zi. La scurta vreme dupa distrugerea Templului, Raban Iochanan ben Zakai a stabilit ca, in amintirea acestuia, manunchiurile sa fie folosite pretutindeni si in toate zilele de Sucot. In Biblie nu exista o explicatie a acestui ritual, dar exista numeroase interpretari in alte surse. Cea mai cunoscuta este cea care sustine ca cele 4 specii reprezinta toate tipurile umane si anume: chitra - fruct care poseda gust si miros - ar simboliza omul perfect, inzestrat si cu fapte bune (mireasma) cat si cu cunoasterea Torei (gustul). Mirtul - inmiresmat dar insipid si palmierul - roditor dar fara mireasma ar simboliza oamenii care exceleaza fie in fapte bune fie in cunoasterea Torei fara a ajunge insa la profunzime si complexitate. Salcia lipsita si de gust si de parfum intregeste tipurile umane simbolizate de aceste specii si impreuna unitatea poporului evreu.
Celebrarea sarbatorii este legata si de un alt obicei - de origina cabalistica, si anume uspizin - care literal tradus inseamna oaspeti. Cuvantul uspizin provine din aramaica si inseamna "oaspeti". In contextul Sucotului el face trimiterea la cei sapte oaspeti secreti care, potrivit misticii iudaice viziteaza cortul in fiecare seara. Este vorba de Avraham, Ithac, iaacov, Iosif, Moise, Aaron si David. Originea acestei credinte se gaseste intr-un verset din Zohar, care afirma: "Atunci cand cineva sta intr-o suca, Avraham si sase drepai vin sa-i tina tovarasie. (Zohar 5,103b)
Conform obiceiului cei sapte oaspeti sunt invitati in suca, prezentandu-li-se in fiecare seara o cerere diferita intregita de rugaciunea "Faca-se voia Ta, Doamne, Dumnezeul nostru si Dumnezeul parintilor nostri, fie ca prezenta Divina sa stea prezenta printre noi .... Eu invit la masa pe acesti oaspeti scumpi, Avraham..."
Acest obicei, practicat initial de cabalisti, apoi de hasidimi, a fost adaptat de multi evrei ortodocsi. Inteleptii spuneau ca pentru a merita vizita acestor sapte oaspeti de seama, trebuie invitati si oaspeti saraci si nevoiasi, incusiv un invatacel lipsit de mijloace (bahur iesiva). Potrivit Cabalei, fiecare dintre "oaspeti" corespunde uneia dintre sefirot (emanatii divine). Se spune ca in fiecare zi, una din aceste emanatii domneste in atmosfera din suca.
Din punct de vedere al ritualului liturgic, primele sapte zile ale sarbatorii amintesc de ceremoniile din jurul altarului din Templu: in fiecare zi are loc o procesiune in jurul sinagogii, insitita de recitarea imnurilor si rugaciunilor de hosanot . Refrenul acestor rugaciuni este hosana , ceea ce insemana "mantuieste-ne te rugam". De sabat, se spun rugaciunile, dar nu se face nici o procesiune.
A saptea zi de Sucot, numita Hosana Raba (Marea Hosana) marcheaza incheierea sarbatorii de toamna, ceea ce se reflecta in anumite obiceiuri care vin sa sublinieze aspectul al acestei zi. Evreii askenazi de exemplu, poarta kitel (vesmant alb de sarbatoare) si canta melodii specifice marilor sarbatori, Ros Hasana si Iom Kipur. Sefarzii suna din sofar in timpul procesiunilor. La sfarsit cele patru specii de plante sunt inlocuite cu un buchet de ramuri de salcie (hosanaot) cu care se izbeste solul, pana cad frunzele. Sant cateva interpretari ale acestui obicei, legate de specificul ramurilor de salcie.
A opta zi Sminei Ateret este zi de sarbatoare separata in Diaspora, si sarabatorita impreuna cu Simhat Torah in Israel. Ea este caracterizata prin recitarea de rugaciuni pentru ploaie. Este pentru prima oara in an cand se introduce aceasta rugaciune si este citita zilnic pe toata perioada de iarna pana in prima zi de Pesah.
Descarca Download
http://rapidshare.com/files/292829008/4691221-Flavius-Josephus-Antichitati-iudaice-vol-1.pdf
- Comparaţii, analize şi interpretări -
LUCRARE DE SEMINAR
1. SECŢIUNE INTRODUCTIVĂ
2. 1. ARGUMENT
Motivaţia elaborării unei lucrări în care să privim comparativ şi analitic conceptele religioase de bază referitoare la Isihasm, Kabbala şi Yoga, o reprezintă ideea formulării unor judecăţi de valoare în ceea ce priveşte raportul dintre trei mari mişcări religioase de sorginte mistică şi modul în care se nasc diferenţele între acestea.
Elementele prezentate urmează îndeaproape ideea prezentării istorice a fiecărei mişcări în parte, pentru ca mai apoi să fie enunţate o serie de interpretări şi concluzii în ceea ce priveşte raportul dintre Isihasm şi Kabbala, respectiv Isihasm şi Yoga.
Finalitatea studiului o reprezintă, pe de-o parte, sondarea unui teren încă neabordat îndeajuns, referitor la relaţia dintre Isihasm şi Kabbala, iar pe de altă parte, ca răspuns la provocările contemporane, o contraofensivă îndreptată spre cei care consideră Isihasmul ca derivând din mişcarea Yoga sau împrumutând formule ori tehnici de concentrare specifice acestei spiritualităţi.
2. 2. ISIHASM, KABBALA, YOGA – PARCURS ISTORIC, CONCEPTE FUNDAMENTALE
A. ISIHASMUL
Cuvântul „isihasm” provine din termenul grecesc „hesychia” şi înseamnă „tăcere”, „linişte”, „concentrare interioară”. Isihasmul este o disciplină ascetică de origine monastică, ale cărei origini pot fi observate în jurul secolelor IV-V şi care s-a organizat în secolele XIII-XIV ca o adevărată mişcare de renaştere spirituală şi teologică, prin introducerea „rugăciunii lui Iisus” ca metodă de a produce o stare de concentrare şi de pace lăuntrică, în care sufletul ascultă şi se deschide lui Dumnezeu .
Isihia a fost practicată la început de către părinţii deşertului, care au avut ca sursă de inspiraţie „Filocalia” şi care şi-au însuşit, ca disciplină de dezvoltare a vieţii interioare, invocarea continuă a numelui lui Iisus .
„Rugăciunea inimii”, numită şi „rugăciunea lui Iisus” sau „rugăciunea pură”, constând din cuvintele „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, este bazată pe textul din Evanghelia după Luca 17, 21: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” şi pe îndemnul Sfântului Apostol Pavel din I Tesaloniceni 5, 17: „Rugaţi-vă neîncetat” şi „stăruiţi în rugăciune” .
Întemeietorul propriu-zis al isihasmului este Sfântul Ioan Scărarul († 649), autorul lucrării „Scara raiului”, în care recomandă rugăciunea „monodică”, adică redusă la un singur cuvânt, „Iisuse”.
Pentru părinţii isihaşti, teoria şi practica rugăciunii lui Iisus, meditaţia în tăcere asupra numelui lui Iisus şi starea de liniştire pe care o produce nu reprezintă un scop în sine. Isihia creează mai degrabă o stare în care se practică virtuţile, dintre care cele mai importante sunt curăţia inimii (apatheia), pocăinţa (metanoia), dar mai ales trezvia, sobrietatea sau atenţia inimii (nipsis).
Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre conştiinţa şi simţirea harului, iar Sfântul Grigorie Palama despre contemplarea nemijlocită a slavei lui Dumnezeu sub forma energiilor divine necreate, ca elemente esenţiale ale spiritualităţii isihaste .
Ca mişcare ce s-a organizat în Sfântul Munte Athos în secolele XII-XIV, isihasmul nu poate fi separat de teologia „caracterului necreat al luminii taborice” şi de experienţa nemijlocită a slavei lui Dumnezeu .
De la Athos, isihasmul s-a răspândit în secolele următoare în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia şi România, influenţând nu numai viaţa monastică, ci şi pe cea liturgică. De altfel, ca metodă a vieţii contemplative, isihasmul nu este separat de spiritualitatea liturgică sau sacramentală. Într-adevăr, textele isihaste au fost scrise pentru monahi şi ele se aplică cel mai bine în condiţiile de retragere şi de singurătate ale mănăstirii. Sfântul Nicodim Aghioritul, cel care a colecţionat scrierile filocalice, va spune însă că „rugăciunea inimii” aparţine tuturor, atât monahilor, cât şi mirenilor, fapt pentru care nu există două modele de spiritualitate ortodoxă. Una din ideile de bază ale isihasmului este aceea că viaţa spirituală, sub formă monastică sau liturgică, nu este arbitrară, ci are nevoie de călăuzirea unui „părinte spiritual” .
Dacă pentru isihasmul practicat de Evagrie Ponticul accentul cade pe contemplarea intelectuală şi rugăciunea minţii monologică, sau invocarea numelui lui Iisus, alte curente isihaste, de pildă cel propus de Macarie Egipteanul (sec. V), revin la o antropologie şi psihologie biblică, insistând asupra „păzirii inimii”.
De altfel, în spiritualitatea ortodoxă, inima (kardia) nu este organul fizic, ci centrul spiritual al omului, creat după chipul lui Dumnezeu, eu-ul cel mai adânc şi cel mai adevărat, altarul lăuntric în care se intră în stare de kenoză şi de jertfă şi în care are loc unirea cu Hristos. Inima dă unitatea persoanei umane, fapt pentru care „rugăciunea inimii” creează o stare existenţială de unitate şi de integritate a persoanei .
B. KABBALA, SINTEZĂ A MISTICII IUDAICE:
a. PRIMELE EXPRESII ALE MISTICII IUDAICE:
Morfologia experienţei mistice evreieşti este extrem de bogată şi de complexă. Prima fază a misticii evreieşti se caracterizează prin importanţa acordată ascensiunii extatice până la tronul divin, Merkaba. Această tradiţie ezoterică, atestată încă din secolul I î. Hr., se prelungeşte până în secolul X d. Hr. Lumea tronului, loc al manifestării slavei divine, corespunde pentru misticul evreu cu „pleroma” (plenitudinea) gnosticilor creştini. Textele, scurte şi adesea obscure, sunt numite „Cărţile despre Hekkaloth” (Cărţile despre Palatele Cereşti) şi descriu sălile şi palatele pe care le traversează vizionarul în călătoria sa, înainte de a ajunge în al şaptelea şi ultimul hekhal, unde se află tronul slavei. Călătoria extatică, numită la început „ascensiunea către Merkaba”, a fost desemnată, spre anul 500 d. Hr., din motive necunoscute, „coborârea în Merkaba” .
Ascensiunea sufletului la cer şi înfruntarea primejdiilor întâlnite în cale constituiau o temă comună în gnosticismul din secolele al II-lea şi al III-lea. Conform precizării oferite de Gershom Scholem, mistica Merkabei constituie una din ramurile evreieşti ale gnozei .
În cursul călătoriei sale extatice, sufletul primeşte revelaţii privind creaţia, ierarhia îngerilor şi practicile teurgice. În cerul cel mai de sus, stând în picioare în faţa Tronului, el contemplă „chipul mistic al divinităţii în simbolul înfăţişării cu chip de om”, care i s-a arătat proorocului Iezechiel , stând pe tronul Merkaba. Lui Iezechiel i s-a arătat „măsura trupului” , adică o reprezentare antropomorfică a divinităţii, înfăţişându-se ca Primul Om, identic cu imaginea Celui Iubit din cartea Cântarea Cântărilor.
În acest mod, avem de-a face cu o proiectare a Dumnezeului nevăzut iudaic într-o figură mistică în care se revelează „Marea Slavă” din apocaliptica şi apocrifele evreieşti. Această reprezentare în imagine a Creatorului se dezvoltă pornind de la o concepţie perfect monoteistă.
Alături de scrierile referitoare la Merkaba, se răspândeşte în Evul Mediu şi capătă celebritate în toate ţările din diaspora un text de câteva pagini, intitulat Sepher Yetzira sau „Cartea Creaţiei” . Textul conţine o expunere laconică a cosmogoniei şi cosmologiei, autorul străduindu-se să îşi pună în acord ideile sale, influenţate de izvoare greceşti, cu disciplinele talmudice referitoare la doctrina creaţiei şi cu cele privind Merkaba, în cursul expunerii sale fiind observabile pentru prima oară o serie de reinterpretări de tendinţă speculativă ale concepţiilor referitoare la Merkaba.
Prima parte reprezintă cele „32 de căi minunate ale Înţelepciunii” (Hakhma sau Sophia), prin care Dumnezeu a creat lumea: cele 22 de litere ale alfabetului sacru şi cele 10 numere primordiale sau Sephirot. Primul Sephira este pnevma (ruah) sau Duhul lui Dumnezeu Cel viu. Din ruah purcede Aerul Primordial, iar din acesta se nasc Apa şi Focul, adică Sephirot-urile al treilea şi al patrulea. Din Aerul primordial, Dumnezeu a creat cele 22 de litere; din Apă a creat Haosul Cosmic şi din Foc Tronul Slavei şi ierarhiile îngereşti, în timp ce următoarele şase Sephirot reprezintă cele şase direcţii spaţiale .
Speculaţia filosofică privind Sephirot-urile, diversificată prin mistica numerelor, are, cel mai probabil, o origine neopitagoreică, însă ideea „literelor prin care s-a făurit Cerul şi Pământul” îşi găseşte explicaţia cea mai clară în iudaism.
Sepher Yetsira a fost folosit şi în scopuri taumaturgice, devenind vademecum al kabbaliştilor, fiind comentat de cei mai mari gânditori evrei ai Evului Mediu.
Pietismul ebraic medieval este opera a trei „bărbaţi pioşi din Germania” : Samuel, Iuda Hasideul, fiul său şi Eleazar din Worms. Mişcarea a apărut în Germania la începutul secolului al XII-lea şi a cunoscut o perioadă de maximă creativitate între anii 1150 şi 1250. Deşi îşi are originea în mistica Merkabei şi a lui Sepher Yetsira, pietismul renan este o creaţie nouă şi originală. Se remarcă întoarcerea la o anumită mitologie populară, însă hasidiţii resping speculaţiile apocaliptice şi calculele privind venirea lui Mesia. În acelaşi fel, nici erudiţia rabinică şi nici teologia sistematică nu reprezintă una din preocupările lor, ci meditează mai ales la misterul unităţii divine şi încearcă să practice o nouă concepţie a pietăţii .
Opera principală a mişcării, intitulată Sepher Hassidim, utilizează mai ales anecdote, paradoxuri şi naraţiuni edificatoare. Astfel, viaţa religioasă se concentrează asupra ascezei, rugăciunii şi iubirii lui Dumnezeu, întrucât frica de Dumnezeu se identifică cu iubirea şi devoţiunea faţă de Dumnezeu .
Hasidiţii caută să dobândească o deplină seninătate a spiritului, acceptând cu calm injuriile şi ameninţările altor membri ai comunităţii. Penitenţele hasidiţilor trădează anumite influenţe creştine, însă nu şi pe acelea privind sexualitatea. Pe de altă parte, s-a observat o tendinţă panteistă în cazul hasidiţilor, Dumnezeu fiind mai aproape de lume şi de om decât este sufletul de om.
b. KABBALA MEDIEVALĂ:
O creaţie de excepţie a misticii ezoterice evreieşti o reprezintă Kabbala, termen care, cu aproximaţie, înseamnă „tradiţie” . Această nouă creaţie religioasă, deşi rămâne fidelă iudaismului, va reactualiza fie o moştenire gnostică, uneori cu nuanţă de erezie, fie structuri ale religiozităţii cosmice, ceea ce a dus la apariţia unei anumite tensiuni între adepţii unei anumite Kabbale şi autorităţile rabinice. În pofida acestei tensiuni, Kabbala a contribuit, direct sau indirect, la întărirea comunităţilor iudaice din diaspora .
Cea mai veche expunere a Kabbalei propriu-zise se află în cartea Bahir. Textul, transmis într-o stare fragmentară şi constituit din mai multe straturi, este obscur şi stângaci. Lucrarea Bahir a fost compilată în Provence, în secolul al XII-lea, pornind de la materiale mai vechi, dintre care poate fi amintită Raza Rabba („Marele Mister”), în care unii autori orientali au văzut o importantă scriere ezoterică. Originea gnostică a doctrinelor dezvoltate în Bahir este neîndoielnică, întrucât regăsim aici numeroase speculaţii ale vechilor autori gnostici, atestate în diferite surse evreieşti, precum: eonii masculini şi feminini, pleroma, Arborele Sufletelor, Shekhima, descrisă în termeni similari celor întrebuinţaţi pentru dubla Sophia a gnosticilor (fiică şi soţie).
Kabbaliştii din Provence îşi întemeiază doctrina în special pe Bahir, completând vechea tradiţie de origine gnostică de origine orientală cu elemente ale unui nou orizont spiritual, şi anume neoplatonismul medieval.
În ciuda prestigiului său de tehnică mistică, extazul nu joacă un rol important, iar în enorma literatură kabbalistică se găsesc puţine referiri la experienţe extatice personale şi foarte rar referiri la o anumită unire mistică. Unirea cu Dumnezeu este desemnată prin termenul devekuth, care înseamnă „lipire” sau „a fi unit cu Dumnezeu”, stare de graţie care depăşeşte extazul. Astfel se explică de ce autorul care a pus cel mai mult în valoare extazul a rămas cel mai puţin popular. Este vorba despre Abraham Abulafia, născut la Saragossa, în anul 1240 şi care a călătorit îndelung în Orientul Apropiat, în Grecia şi în Italia .
Abulafia dezvoltă o tehnică meditativă în jurul numelor lui Dumnezeu, aplicându-le ştiinţa combinatorie a literelor alfabetului ebraic. Pentru a explica efortul spiritual care conduce la eliberarea sufletului de lanţurile materiei, el foloseşte imaginea nodului, care trebuie dezlegat, nu tăiat. Abulafia face apel, de asemenea, la unele practici de tip yoga, precum: ritmul respiraţiei, posturile speciale sau diferitele forme de incantaţie. Prin asocieri şi permutări de litere, adeptul reuşeşte să dobândească contemplaţia mistică şi viziunea profetică, extazul său nefiind o transă, ci o răscumpărare anticipată, în timpul extazului adeptul fiind umplut de o lumină supranaturală.
Prestigiul şi influenţa postume ale lui Abulafia au fost radical limitate de apariţia în Spania, puţin după anul 1275, a lucrării Sepher Ha-Zohar („Cartea Splendorii”). Această lucrare uriaşă a avut un succes fără egal în istoria Kabbalei, fiind singurul text care a fost considerat carte canonică şi a fost pus timp de mai multe secole alături de scrierile Vechiului Testament şi de Talmud. Scris sub formă pseudoepigrafică, Zohar-ul prezintă conversaţiile teologice şi didactice ale faimosului Rabbi Simeon bar Yochai (secolul al II-lea) cu prietenii şi adepţii săi. Mult timp, cercetătorii au considerat „Cartea Splendorii” drept o compilaţie de origini diverse, însă Gershom Scholem a demonstrat că autorul lucrării este kabbalistul spaniol Moise de Leon .
Conform părerii lui Scholem, Zohar-ul reprezintă teosofia ebraică, o doctrină mistică al cărei scop principal este cunoaşterea şi descrierea lucrării misterioase a divinităţii. Dumnezeu Cel ascuns este lipsit de calităţi şi de atribute, fapt pentru care Zohar-ul şi kabbaliştii îl numesc En-Sof sau Infinitul. Însă, întrucât Dumnezeul ascuns este activ oriunde în Univers, El manifestă anumite atribute care, la rândul lor, reprezintă unele aspecte ale naturii divine. Conform kabbaliştilor, există zece niveluri prin care circulă viaţa dumnezeiască. Numele acestor zece Sephirot oglindesc diferitele moduri de manifestare divină. Împreună, Sephirot-urile constituie „universul unificat” al vieţii lui Dumnezeu şi sunt imaginate sub formă de arbore (arborele mistic al lui Dumnezeu) sau de om (Adam Kadmon, omul primordial). Alături de acest simbolism organic, Zohar-ul utilizează simbolismul Cuvântului, al numelor pe care Dumnezeu şi le-a acordat Sieşi .
Astfel, creaţia are loc în Dumnezeu: mişcarea lui En-Sof ascuns iese din repaus şi se desfăşoară în cosmogonie şi autorevelare. Acest act transformă En-Sof, plenitudinea inefabilă în „neant mistic” din care emană Sephirot-urile. În Zohar, transformarea Neantului în Fiinţă este exprimată prin simbolul punctului primordial.
Una dintre inovaţiile cele mai semnificative ale kabbaliştilor o reprezintă ideea unirii lui Dumnezeu cu Shekhina, un hieros gamos care împlineşte adevărata unitate în Dumnezeu. Conform Zoharului, la început unirea era permanentă şi neîntreruptă, însă păcatul lui Adam a provocat încetarea acestui hieros gamos şi, în consecinţă, „exilul Shekhin-ei”. Abia după restaurarea armoniei originare în actul răscumpărării, „Dumnezeu va fi unul şi numele Său Unu” .
Kabbala reintroduce în iudaism mai multe idei şi mituri în legătură cu religiozitatea de tip cosmic. Astfel, la actul sanctificării vieţii prin muncă şi prin riturile prescrise în Talmud, kabbaliştii adaugă valorizarea mitologică a Naturii şi a Omului, importanţa experienţei mistice şi chiar anumite teme de origine gnostică. Astfel, se poate observa în acest fenomen de „deschidere” şi în acest efort de revalorizare nostalgia unui univers religios în care Vechiul Testament şi Talmudul coexistă cu realitatea cosmică, în care gnosticismul coexistă cu mistica.
C. YOGA:
a. YOGA, CONCENTRAREA ASUPRA UNUI SINGUR OBIECT:
Termenul „yoga” înseamnă, în limba sanscrită, „unire”. Primele referinţe precise la tehnicile Yoga apar în Brāhmana şi, mai ales, în Upanişade. Totuşi, şi în Vede se vorbeşte despre anumiţi asceţi şi extatici, care stăpâneau numeroase tehnici yoghine şi dispuneau de o serie de aşa-numite „puteri miraculoase”. Practicile yoghine pot fi întâlnite aproape peste tot în India, precum şi în mediile brahmanice, buddiste sau jainiste. Paralel cu existenţa acestei Yoga presistematice şi pan-indiene, se constituie treptat o Yogā-darsana sau Yoga „clasică”, aşa cum a fost formulată mai târziu de către Patanjali în lucrarea Yoga-sūtra . Acest autor mărturiseşte că nu face nimic altceva, în fond, decât să culeagă şi să publice tradiţiile doctrinare şi tehnice ale Yogăi .
Yoga clasică începe acolo unde se sfârşeşte Sāmkhya, cu atât mai mult cu cât Patanjali nu crede că cunoaşterea metafizică ar putea să-l conducă pe om în mod autonom la eliberare. Cunoaşterea nu face decât să pregătească terenul în vederea cuceririi libertăţii, care se obţine prin intermediul unei tehnici ascetice şi a unei metode de meditaţie. În viziunea lui Patanjali, Yoga reprezintă „suprimarea stărilor de conştiinţă”. Aceste „stări de conştiinţă” (cittavrtti) sunt în număr nelimitat, însă ele intră toate în cele trei categorii, corespunzând celor trei posibilităţi ale experienţei:
- erorile şi iluziile (visuri, halucinaţii, erori de percepţie, confuzii etc.;
- totalitatea experienţelor psihologice normale, tot ceea ce simte, percepe sau gândeşte cel care nu practică Yoga;
- experienţele parapsihologice declanşate de tehnica yoghină şi accesibile numai iniţiaţilor ;
Scopul urmărit de Yoga lui Patanjali îl reprezintă abolirea primelor două categorii de experienţe, izvorâte din eroarea logică şi din eroarea metafizică şi înlocuirea lor printr-o experienţă suprasenzorială şi extraraţională.
Yoga îşi propune să distrugă în mod treptat diversele serii, specii şi varietăţi ale „stărilor de conştiinţă”, distrugere ce nu poate fi obţinută dacă nu este precedată de cunoaşterea experimentală a structurii, originii şi intensităţii a tot ceea ce este menit distrugerii. Astfel, nu se poate obţine nimic fără acţiune şi practicarea ascezei, aspect ce va deveni caracteristica de bază a întregii literaturi yoghine.
Cărţile II şi III din Yoga-sūtra sunt consacrate mai ales acestei activităţi yoghine de purificare, prin abordarea diferitelor atitudini ale corpului sau prin tehnici respiratorii. Toate aceste cittavrtti nu pot fi controlate şi nici abolite dacă nu sunt mai întâi „experimentate”. Astfel, numai prin experienţe poate fi obţinută libertatea.
Cauza acestor vrtti care formează fluviul psihofenomenal o reprezintă ignoranţa. Pentru Yoga, însă, abolirea ignoranţei metafizice nu este îndeajuns pentru a aneantiza stările de conştiinţă, întrucât imediat ce „vârtejurile” actuale vor fi distruse, altele nu vor întârzia să apară şi să le înlocuiască, ţâşnind din imensele rezerve de „latenţe” (vāsanā), înmormântate în subconştient. Vāsanā este un concept de o importanţă capitală în psihologia Yoga. Piedicile pe care aceste forţe subliminale le ridică în calea eliberării sunt de două feluri: pe de-o parte, vāsanā alimentează fără încetare fluxul psihomental, seria infinită de cittavrtti; pe de altă parte, prin însăşi modalitatea lor specifică, vāsanā sunt greu de controlat şi de stăpânit. Prin urmare, yoghinul, chiar dacă are la activ o practică îndelungată, riscă să se vadă derutat de invazia unui fluviu de vârtejuri psihomentale provocate de vāsanā. Pentru ca distrugerea acestor cittavrtti să poată fi realizată, este indispensabilă întreruperea circuitului subconştient .
Punctul de plecare al meditaţiei Yoga îl reprezintă concentrarea asupra unui singur obiect, ekāgratā. Acest obiect poate fi, fără deosebire, un obiect fizic (punctul dintre sprâncene, vârful nasului, un obiect luminos etc.), un gând (un adevăr metafizic) sau Dumnezeu (Iśvara).
Exerciţiul ekāgratā caută să controleze cele două surse generatoare ale fluidităţii mentale, şi anume activitatea senzorială şi aceea a subconştientului. Această concentrare asupra unui singur obiect nu se poate realiza decât prin numeroase exerciţii şi tehnici, în care fiziologia joacă un rol important. Tehnica yoghină comportă mai multe categorii de practici psiho-fiziologice şi de exerciţii spirituale, numite anga („membru”). Aceste componente ale sistemului Yoga pot fi considerate atât ca formând un grup de tehnici, cât şi ca etape ale itinerariului ascetic şi spiritual al cărui termen final este eliberarea .
În acest sens, Yoga-sūtra prezintă o listă care a devenit clasică:
- înfrânările (yama);
- disciplinele (ni yama);
- poziţiile corpului (asana),
- controlul respiraţiei (prānāyāma);
- emanciparea activităţii senzoriale de contactul cu obiectele exterioare (prat yāhāra);
- concentrarea (dhāraşa);
- meditaţia yoghină (dh yāna);
- enstaza (sumādhi) ;
b. TEHNICILE YOGA :
Primele două grupe de practici, yama şi ni yama, constituie preliminarii indispensabile oricărei asceze. În acest sens, există cinci tipuri de „înfrânări” (yama), şi anume: ahimsā („a nu ucide”), satya („a nu minţi”), asteya („a nu fura”), brahmacaryā („abstinenţa sexuală”) şi aparigraha („a nu fi avar”). Înfrânările nu constituie o stare yoghină, ci numai o stare „purificată”, superioară celei profane. Paralel cu acestea, yoghinul trebuie să practice ni yama, adică o serie de disciplinări corporale şi fizice.
Însă abia când se practică āsana începe tehnica yoghină propriu-zisă. Āsana defineşte postura yoghină, pe care Yoga-sutrā o defineşte ca fiind „stabilă şi plăcută”. Este vorba, prin urmare, de una din practicile caracteristice ascezei indiene, atestată în Upanişade şi chiar în literatura vedică. Lucrul cel mai important este menţinerea corpului în aceeaşi poziţie, fără efort. Numai în acest fel āsana înlesneşte concentrarea, postura fiind perfectă atunci când efortul de a o realiza dispare.
Āsana este primul pas în vederea abolirii modalităţilor specifice fiinţei umane. La nivelul corpului, āsana devine o ekagratā, adică o concentrare într-un singur punct. Aşa cum ekagratā pune capăt fluctuaţiilor şi dispersării stărilor de conştiinţă, la fel āsana pune capăt mobilităţii şi disponibilităţii corpului, reducând multitudinea poziţiilor posibile la o singură postură, imobilă.
Dacă āsana ilustrează refuzul mişcării, prānāyāma, disciplina respiraţiei, reprezintă refuzul de a respira ca majoritatea oamenilor, adică în mod aritmic. Respiraţia omului obişnuit variază fie în funcţie de împrejurări, fie în funcţie de tensiunea psihomentală, neregularitate ce poate produce o fluiditate psihică periculoasă şi, prin urmare, instabilitate şi risipirea atenţiei. Astfel, prin intermediul prānāyāmei se încearcă suprimarea eforului respirator, o respiraţie ritmată trebuind să devină un lucru automat, tocmai pentru ca yoghinul să uite de respiraţie.
Āsana, prānāyāma şi ekagratā produc o suspendare a condiţiei umane fie şi numai pe durata exerciţiului. Imobil, ritmându-şi respiraţia, fixându-şi privirea şi atenţia într-un singur punct, yoghinul este „concentrat”, „unificat”. El poate verifica calitatea concentrării sale prin pratyāhāra, termen care se traduce la modul general prin „retragerea simţurilor” sau, conform explicaţiei oferite de Mircea Eliade, „facultatea de a elibera activitatea senzorială de legătura obiectelor exterioare”. Pratyāhāra poate fi considerată drept ultima etapă a ascensiunii psihofiziologice, de acum înainte yoghinul nemaifiind tulburat de activitatea simţurilor.
Autonomia faţă de stimulii lumii exterioare şi de dinamica subconştientului permite yoghinului să practice „concentrarea” şi „meditaţia”. Dhāranā este, în fond, o „fixare a gândului într-un singur punct”, având ca scop comprehensiunea.
În ceea ce priveşte meditaţia yoghină, numită dhyāna, Patanjali o defineşte drept „un curent de gândire unificată”. Dhyāna îi permite omului să „pătrundă” obiectele, într-o stare de luciditate proprie meditaţiei yoghine, în acest sens „continuum-ul mental” nescăpând niciodată de sub voinţa yoghinului.
c. YOGA ŞI SENSUL EXISTENŢEI LUI DUMNEZEU:
Yoga afirmă existenţa unui dumnezeu, Iśvara , care nu este autorul creaţiei, însă care poate grăbi, în cazul anumitor oameni, procesul eliberării. Iśvara poate veni numai în ajutorul unui om care s-a decis pentru Yoga, putând să-l facă pe yoghinul care l-a ales pe el drept obiect al concentrării sale să dobândescă samādhi. Acest ajutor divin nu este urmarea unei anumite „dorinţe” sau a unui „sentiment”, întrucât Iśvara nu poate avea nici dorinţe, nici emoţii, ci aceea a unei „simpatii metafizice” între Iśvara şi puruşa, simpatie care explică armonizarea structurilor lor. În acest sens, Iśvara este un puruşa liber dintotdeauna, neatins vreodată de „suferinţele” şi „necurăţiile” existenţei .
Prin urmare, alături de tradiţia unei Yoga „magice”, adică făcând apel numai la voinţa şi la forţele ascetului, există o altă tradiţie „mistică”, în care etapele finale ale practicii Yoga erau cel puţin înlesnite printr-o devoţiune faţă de un Dumnezeu.
2. SECŢIUNE EXPLICATIVĂ
- ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI -
A. ISIHASM ŞI KABBALA
a. GENERALITĂŢI:
O primă justificare pentru compararea Isihasmului cu Kabbala ţine de faptul că ele au fost mai mult sau mai puţin contemporane, nu contemporane în sens exact, însă destul de apropiate ca desfăşurare. În acest sens, Zoharul datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi este rezultatul unui proces de dezvoltare şi cristalizare care a durat mai mult de o sută de ani
Către sfârşitul secolului al XIII-lea, Isihasmul se afla deja pe calea dezvoltării sale. Acestei perioade îi aparţine Nichifor Isihastul, deşi controversele legate de marile nume ale isihasmului, precum Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Nicolae Cabasila, aparţin secolului XIV.
În ambele cazuri, atât Isihasmul, cât şi Kabbala, se bazează pe o tradiţie timpurie: Kabbala pe o tradiţie rabinică şi pe mistica „Merkavah”, iar isihasmul pe tradiţia marilor Părinţi creştini ai secolului IV, în special pe cea a Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom şi a teologilor bizantini târzii, precum Dionisie Areopagitul în secolul al VI-lea, Sfântul Maxim Mărturisitorul în secolul al VII-lea şi Sfântul Ioan Damaschin în secolul al VIII-lea, având ca fundament tradiţia ascetică a monahismului bizantin, ale cărui rădăcini pot fi descoperite în deşertul egiptean al celui de-al patrulea secol .
Ambele mişcări, în ciuda tradiţiei anterioare care le-a prefigurat, sunt originale, deşi numeroşi isihaşti şi kabbalişti vor nega acest fapt. Isihaştii bizantini au respins această idee cu siguranţă: pentru ei, originalitatea era sinonimă cu erezia. Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul lui Rabbi Moise de Leon şi a celorlalţi autori ai operelor Zohar-ului. Nu doar că sunt originale, însă în ambele cazuri originalitatea acestor mişcări are acelaşi scop: se axează pe înţelegerea lui Dumnezeu şi relaţia Sa cu universul creat. În ambele tradiţii, Dumnezeu în sinea Sa este privit ca element absolut incognoscibil, deşi se face cunoscut prin puterile care sunt distincte de esenţa Sa, cunoscute drept sefirot în Kabbala şi energii în isihasm .
b. ISIHASM ŞI KABALA - O LEGĂTURĂ ISTORICĂ:
Încă dintru început, trebuie făcute o serie de precizări. Mai întâi, trebuie spus faptul că nu există o legătură istorică între Isihasm şi Kabbala, cu toate că au fost aproape contemporane.
Singura legătură poate fi identificată pe direcţia mişcării creştine eretice din secolele XII-XIII din Provence, şi anume erezia catară. Astfel, Kabbala ar putea să îi datoreze acestei erezii anumite aspecte din doctrina sa, erezia catară, la rândul ei, putând să cunoască anumite influenţe din partea bogomilismului. Această precizare prezintă o oarecare semnificaţie dacă luăm în considerare faptul că isihaştii au fost acuzaţi de mesalianism, doctrină eretică ce a avut o influenţă importantă asupra bogomililor. Totuşi, nu poate fi identificat nici un punct de legătură între Isihasm şi Kabbala, iar orice similarităţi descoperite în învăţăturile acestor mişcări trebuie să fie explicate într-un cu totul alt mod decât cel al influenţei uneia asupra celeilalte.
c. ISIHASM ŞI KABALA - DIFERENŢE:
Există o diferenţa enormă de gen literar între scrierile isihaştilor şi Kabbala. Orice fel de similarităţi observăm în contextul literar, acestea se dovedesc în final a fi total diferite.
În continuare, un prim aspect al comparaţiei dintre Isihasm şi Kabbala trebuie să se refere la faptul că ambele mişcări resping posibilitatea raţiunii umane de a cuprinde în mod raţional fiinţa divină.
Totodată, ambele tradiţii consideră cunoaşterea lui Dumnezeu ca fiind un rezultat al unei reconstrucţii personale a omului, al unei regăsiri de sine a individului.
Relaţia puternică de interdependenţă dintre Dumnezeu şi făpturile Sale cunoaşte o abordare specială în cazul Isihasmului. Astfel, în Isihasm, persoana umană se transformă tocmai prin adâncirea în cunoaşterea lui Dumnezeu, literatura isihastă înţelegând îndumnezeirea ca pe un act al improprierii iubirii divine şi al răspândirii ei în lume.
Viaţa ascetică reprezintă însăşi inima isihasmului. Deşi demersul coborârii rugăciunii din minte în inimă nu poate fi înfăptuit fără harul divin, totuşi, în acest act o importanţă majoră o are şi lupta ascetică.
O serie de aspecte similare pot fi observate şi în ceea ce priveşte învăţăturile Kabbalei. Astfel, numeroase lucrări kabbalistice tratează tema sefirot-urilor şi a mitsvot-urilor (poruncile Torrei). Partea practică a Kabbalei, la fel de importantă ca şi cea teoretică sau vizionară, reprezintă îmbinarea dintre mitsvot şi kavvanah. Totodată, mitsvot-ul prezintă şi un aspect cosmic, având rolul de a menţine echilibrul existenţial în lume.
d. COGNOSCIBIL ŞI INCOGNOSCIBIL ÎN DUMNEZEU:
În privinţa acestui aspect, se cer a fi făcute o serie de precizări în ceea ce priveşte conceptele de En Sof şi sefirot în Kabbala şi cele de esenţă şi energii în isihasm. Totuşi, încă dintru început, pot fi observate diferenţe de substanţă între cele două tipuri de concepte prezentate. Într-o primă instanţă, sefirot-ul pare a fi mai degrabă un complex de „niveluri” de constituire a En Sof-ului decât simple atribute, în contrast direct cu energiile lui Dumnezeu, aşa cum sunt înţelese ele în isihasm.
Despre En Sof se vorbeşte în sensul că ar fi ascuns chiar şi de sefirot. Pe de altă parte, sefirot-ul pare a constitui un corp definit de „niveluri” (în număr de zece, în sens propriu). Pornind de la aceste aspecte, se pot face o serie de observaţii. Astfel, trebuie privit raportul dintre En Sof şi sefirot. Sefirot-ul consituie un grup de „niveluri” care mediază legătura dintre En Sof-ul incognoscibil şi lumea inferioară.
În acest sens, există zece sefirot-uri, şi anume: Keter Elyon, Hokhmah, Binah, Hesed, Gevurah, Tiferet, Netsah, Hod, Yesod, and Malkhut, sau coroana divină, înţelepciunea, înţelegerea sau inteligenţa, iubirea, puterea, frumuseţea, eternitatea, maiestatea, susţinerea şi suveranitatea, toate aceste aspecte constituind structura unică a sefirot-ului.
e. SHEKINAH ŞI SCHIMBAREA LA FAŢĂ A DOMNULUI:
Momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos are un rol fundamental în gândirea isihastă, prin aceea că în acest moment, în trupul lui Hristos, s-a arătat lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate.
Din această perspectivă, pot fi observate o serie de aspecte paralele între Isihasm şi Kabbala. Astfel, sefirot-ul cel mai de jos, Malkhut, se manifestă în lume şi în special în poporul lui Israel asemenea lui Shekhinah, prezenţa divină a Targumenelui şi a literaturii hagadice. Zoharul prezintă o doctrină complexă despre Shekhinah, acesta stând în legătură continuă cu cel mai înalt sefirot şi cu En Sof-ul, precum şi în relaţie cu lumea inferioară.
Atât în cazul Isihasmului, cât şi în cel al Kabbalei, ne interesează semnificaţia şi modul în care se realizează unirea cu Dumnezeu (numit sod ha-yihud în Kabbala).
Prin urmare, sensul unirii cu Dumnezeu în isihasm, îndumnezeirea, pare a trasa o paralelă în ceea ce priveşte gândirea kabbalistică, care deţine ca aspect fundamental ideea de mister al unirii cu Dumnezeu.
f. DOUĂ TRADIŢII PARALELE?:
Este adevărat faptul că, într-o oarecare măsură, putem observa anumite aspecte paralele ce ţin de relaţia dintre Isihasm şi Kabbala. Totuşi, trebuie să fim conştienţi de faptul că ambele tradiţii au luat naştere în condiţii istorice cu totul diferite şi că au avut un parcurs propriu, fără să fi cunoscut vreo influenţă din partea uneia sau a alteia.
Izvorât din practica vie a Bisericii şi din disciplina duhovnicească creştină, isihasmul nu are termeni de comparaţie atunci când vine vorba de asemări sau deosebiri în raport cu învăţătura Kabbalei, o doctrină mistică ce abordează şi acceptă numeroase concepte gnostice, pe care le adaptează învăţăturii tradiţionale evreieşti.
B. ISIHASM ŞI YOGA
a. GENERALITĂŢI:
Practicile yoga nu pot fi înţelese dacă nu se ţine cont de doctrina Samkhya-Yoga, care admite instaurarea unui nou univers construit prin propriile eforturi ale yoghinului, după o experienţă ultimă, ca rezultat al meditaţiei ce conduce la eliberarea de durerea existenţei.
Yoga admite posibilitatea a trei experienţe ce se deosebesc structural şi calitativ între ele: experienţa senzorială, considerată falsă şi iluzorie, experienţa cotidiană-umană, şi experienţa ultimă, obţinută prin samādhi.
Suprimarea experienţei umane nu reprezintă o sarcină facilă, chiar şi pentru tehnica yoga, întrucât obstacolul principal nu îl reprezintă trupul, cu funcţiile sale, ci subconştientul sau „setea de viaţă”, care este un receptacul al experienţelor rasei. Yoghinul are de luptat cu partea fluidă, subconştintă a minţii. Însă ascensiunea practică, prin purificări, renunţări şi meditaţii, nu poate începe înaintea unei cunoaşteri teoretice.
Din această perspectivă, trebuie observat faptul că asceza creştină, spre deosebire de tehnicile ascetice yoghine, nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care produce prin ea însăşi trăire mistică. Asceza orientală, prin faptul că utilizează procedee fizice, tinde să promoveze un anumit tip de egoism spiritual. Astfel, yoghinul este suficient sieşi, pentru că are în posesia sa toate mijloacele care îl pot conduce la samāndhi şi depinde numai de un anumit antrenament şi o anumită tehnică pentru a le scoate în evidenţă.
Creştinul isihast este conştient de faptul că la vederea nemijlocită a lui Dumnezeu nu se poate ajunge fără harul dumnezeiesc dăruit de El, iar pentru primirea acestui har e nevoie de o perfecţionare morală a întregului om prin ajutorul divin.
Dumnezeu nu are o natură asemănătoare unui obiect, pe care să îl putem cuceri printr-o incursiunea omenească, ci este o Persoană şi fără o iniţiativă din partea Lui, nu poate fi cunoscut. Iar pentru o asemenea descoperire a lui Dumnezeu într-o vedere mistică trebuie să ne facem vrednici.
În concluzie, asceza creştină este o cale luminată de raţiune, de credinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, o cale de-a lungul căreia firea umană se purifică de păcate şi se fortifică moral.
b. TAPAS ŞI ASCEZĂ:
Yoga a ajuns să se impună ca tehnică, bazându-se pe două tradiţii: prima, a asceţilor şi extaticilor, atestaţi începând cu Rig-Veda, iar a doua, aceea a simbolismului Brahmanelor, mai ales speculaţiile care justificau „interiorizarea sacrificiului”.
Tapas (căldură, ardoare) desemnează efortul ascetic în general. Ca prima dintre disciplinele ce formează kriya-yoga sau „yoga practică”, tapas-ul reprezintă un efort de autorestrîngere şi autodeterminare în oricare dintre aspectele vieţii, prin tapas practicantul cultivându-şi voinţa şi dezvoltându-şi capacitatea de a depăşi obstacolele.
În sens indian, asceza nu este penitenţă, ci unul din mijloacele cele mai elementare de a dobândi putere, astfel că prin tapas se dobândeşte conştiinţa neesenţialului.
Tapas apare şi ca atitudine mentală, ca atenţie îndreptată spre oprirea şi stăpânirea tendinţelor disperate, a pornirilor şi a scăpărilor de sub control a comportamentului şi a gândurilor. Tapas este un mijloc eficient de a realiza purificarea minţii de obişnuinţe, automatisme şi porniri necontrolate.
Pentru creştini, asceza reprezintă urcuşul care duce spre vârful vieţii religioase mistice. La starea de desăvârşire şi de unire mistică cu Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin eforturi ascetice, iar asceza ce nu tinde spre desăvârşire, apare ca un lucru fără scop .
Asceza înseamnă omorârea patimilor şi a tendinţelor spre păcat, din cauza slăbiciunii firii. Asceza nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care ar produce prin ea însăşi trăirea unirii tainice cu Dumnezeu. O asemenea asceză este falsă şi nu implică o condiţie morală, pentru că în ea se află concepţia că omul are în posesia sa toate mijloacele de ridicare spirituală care îl pot duce la starea supremă.
Asceza isihastă nu caută suferinţa şi întristarea, ci răbdarea prin abstinenţă, rezistenţa faţă de împrăştierea minţii şi îndreptarea inimii asupra a ceea ce este esenţial. Evanghelia afirmă că omul spiritual este, în întregimea sa, trup şi suflet, în acest sens tradiţia isihastă accentuând participarea trupului la exerciţiul sufletului.
c. ĀSANA, PRĀNAYĀMA ŞI METODA ISIHASTĂ:
Āsana reprezintă primul pas concret făcut în vederea abolirii modalităţilor existenţei umane şi marchează transcederea condiţiei umane, prin faptul că poziţia corpului imită o altă condiţie decât cea umană. Aflat în poziţia āsana, yoghinul poate fi asimilat unei statui, şi nu unui om, care este mobil, agitat şi aritmic. Astfel, după cum ekāgratā pune capăt fluctuaţiilor minţii, tot astfel āsana pune capăt mobilităţii şi disponibilităţilor corpului, reducând multiplele poziţii posibile la una singură.
Refuzul de a se lăsa purtat de fluviul stărilor de conşţiinţă va fi continuat de alte refuzuri, dintre care cel mai important este prānāyāma, disciplina respiraţiei, adică refuzul de a respira într-o manieră aritmică. Principiul şi motivaţia psihologică a tehnicii prānāyāma se poate rezuma prin faptul că inspiraţia şi expiraţia sunt variabile, după împrejurările externe sau variaţiile mentale. Această neregularitate produce trepidarea subconştientului şi instabilitatea atenţiei. Astfel, funcţiunile vitale trebuie ritmate, pentru a nu incomoda prin discontinuitatea lor. Ritmându-şi respiraţia şi încetinind-o progresiv, yoghinul poate verifica experimental şi în deplină luciditate anumite stări de conştiinţă care sunt inaccesibile în starea de veghe şi, în special, stările de conştiinţă ce caracteizează somnul .
Respiraţia trebuie să fie ritmată în aşa fel încât să fie uitată cu totul sau, cel puţin, să nu incomodeze prin discontinuitatea ei. Ritmarea respiraţiei trebuie să devină ceva automat, pentru ca yoghinul să o poată uita.
În schimb, dacă studiem cu atenţie metodele rugăciunii lui Iisus, vom observa că la rugăciunea curată nu se ajunge instantaneu, prin întrebuinţarea de către oricine şi oricând a unor metode fiziologice, ci ea este încoronarea unor eforturi îndelungate de purificare de patimi şi de gânduri. Astfel, numai după ce a fost obţinută o conştiinţă curată faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de lucrurile lumii, se poate folosi o anumită metodă pentru a dobândi rugăciunea curată .
În sens isihast, aceste metode nu sunt considerate de asceţi neapărat necesare, ci doar mijloace auxiliare pentru cei care nu sunt deprinşi să îşi adune „mintea în inimă” şi să rostească continuu cuvintele rugăciunii lui Iisus. Prin urmare, rolul respiraţiei este de a da o ritmicitate atenţiei şi rostirii rugăciunii. În timpul practicării acestei metode, nu este vorba despre rugăciunea minţii unită cu inima, ci doar rugăciunea de început în numele lui Iisus. Ea devine rugăciune curată când nu mai este nevoie de cuvinte şi de metode, ci mintea împreună cu inima sunt preocupate permanent de ea.
d. MANTRA, MANDALA ŞI RUGĂCIUNEA:
Mantra este o silabă scurtă, care se repetă neîncetat, ajutându-l pe yoghin în concentrare şi meditaţie. Mantra este un fenomen acustic care jalonează etapele meditaţiei yoga şi asupra căruia au insistat Upanişadele târzii. Supremaţia meditaţiei asupra mantrei se poate explica prin spiritul său de sinteză şi de sincretism, dar şi prin succesul practic al unei tehnici de meditaţie auditivă care era de mult timp cunoscută în India. Astfel, repetarea continuă a mantrei însemna trecerea în universul izolării şi al necondiţionalului.
Un ritual propriu practicilor tantra-yoga îl reprezintă construirea mandalei. Fiecare tantra are o mandala specifică. Mandala este un desen complex ce prezintă o centură exterioară şi unul sau mai multe cercuri concentrice care închid un pătrat împărţit în patru triunghiuri. În mijlocul fiecărui triunghi, precum şi în centrul de bază, se găsesc figuri de divinităţi sau emblemele lor. În momentul în care mandala este desenată pe un anumit material, ea serveşte ca „suport” pentru meditaţie, iar yoghinul o utilizează ca o apărare împotriva distrugerilor şi a tentaţiilor mentale. În acest mod, mandala îl face pe yoghin invulnerabil la stimulii externi. Pătrunzând mental în mandala, yoghinul se apropie de propriul său „centru”, regăsind mandala în propriul său trup .
În timp ce mantra sau mandala, în yoga, reprezintă un monolog impersonal în propria concentrare a yoghinului, în tradiţia isihastă rugăciunea este un dialog persoanal între om şi Dumnezeu, prin ridicarea omului spre Dumnezeu prin Hristos. Acest dialog divino-uman subliniază mai puţin stricăciunea naturii umane prin păcat, decât înnoirea sa în Hristos şi participarea la o viaţă duhovnicească. Astfel, ca exerciţiu de înduhovnicire a omului, rugăciunea este mai mult decât un ajutor, ea este mijlocul prin excelenţă al mîntuirii noastre .
3. CONCLUZII
În cuprinsul acestei lucrări am încercat să surprindem, în sens comparativ şi analitic, trei mişcări de maximă importanţă pentru istoria religioasă a omenirii, observând aspectele care le separă sau punctele în care par că se întâlnesc, din dorinţa de a preciza, cu mai multă fermitate şi precizie, sensul ascezei şi misticii creştine şi raportul acesteia cu sistemele mistice similare ale altor religii.
Astfel, am observat faptul că asceza creştină este o cale luminată de raţiune şi de cfredinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, o cale de-a lungul căreia firea umană se curăţă de păcate. În acest sens, îndrumătorii duhovniceşti acordă o mare importanţă pocăinţei, ca premergătoare a ascezei, rugăciunea lui Iisus fiind o rugăciune specifică pocăinţei.
Pocăinţa deţine un rol capital şi permanent în spiritualitatea creştină, ea înseamnă nu numai regretarea trecutului, ci şi transformare totală, înnoirea modului de a ne raporta la Dumnezeu. Prin urmare, pocăinţa nu este un acces de remuşcări şi autocompătimire, ci o convertire, o recentrare a întregii noastre vieţi pe Sfânta Treime
4. BIBLIOGRAFIA LUCRĂRII
1. BĂLĂCEANU-STOLNICI, CONSTANTIN, Kabbala, între gnoză şi magie, Bucureşti, Editura Vremea, 2004.
2. BERSANI, JACQUES, Enciclopedia religiilor, Bucureşti, Editura Pro, 2006.
3. BRIA, PREOT PROFESOR DR. ION, Dicţionar de Teologie Ortodoxă – A – Z, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
4. COHEN, ALBERT, Talmudul, Bucureşti, Editura Hassefer, 1999.
5. COSTA DE BEAUREGARD, MARC ANTOINE, Rugaţi-vă neîncetat, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999.
6. CULIANU, IOAN PETRU, Experienţe ale extazului: extaz, ascensiune şi povestire vizionară din elenism până în Evul Mediu, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
7. EISENBERG, JOSY, Iudaismul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.
8. ELIADE, MIRCEA, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II-III, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992.
9. ELIADE, MIRCEA, Tehnici Yoga, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1992.
10. HÂRLĂOANU, ALFRED, Istoria universală a poporului evreu, Bucureşti, Editura Zarkony, 1992.
11. LOUTH, ANDREW, Knowing the unknowable: Hesychasm and Kabbala, în rev. „Sobornost”, nr. 1/1995.
12. PATANJALI, Yoga-Sutra, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
13. POP, VASILE, Yoga şi Isihasmul, Bucureşti, Editura Lidia, 2003.
14. SCRIMA, ANDRE, Despre isihasm, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.
