Shoah SAU Holocaust

Ioana Cosman

A. Soluţia finală şi Shoah-ul în Transilvania ' de Nord

C.1. Soluţia finală

„Quand nous voudrons crйer notre grande Reich allemand dans son ampleur dйfinitive, nous aurons le devoir d'йliminer ces peuples. Il n'y a aucune raison pour que nous ne le fassions pas"¹, afirma Hitler cândva înainte de deplina preluare a puterii de către NAZI (Nazional-socialistische Deutsche Arbeiter Partei), conform mărturiei lui Hermann Rauschning, unul dintre personajele de vază ale Germaniei din acea vreme².

Termenul de Endlфsung (soluţie finală) apare pentru prima dată în terminologia nazistă, fiind folosit pentru a desemna politica germană faţă de evrei. Politica Germaniei cu privire la evrei a cunoscut transformări de­a lungul timpului, anul 1938 marcând intensificarea persecuţiilor îndreptate împotriva acestora. Iniţial, soluţia propusă era emigrarea. În opinia lui Raul Hilberg, procesul de exterminare a cuprins două etape, între 1933-1940 cea a politicii de emigrare, iar între 1941-1945 cea a politicii de anihilare³. Până în 1938 evreii se bucurau de o anumită libertate de mişcare. După violenţele anti-evreieşti care au loc în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938, eveniment rămas în istorie sub numele de Noaptea de Cristal, Hermann Gфring⁴ reuneşte Consiliul de Miniştri pentru a transmite mesajul Fuhrer-ului, acela de a rezolva problema evreiască „de o manieră coordonată"⁵. Se dorea evitarea unor noi atacuri dezorganizate, Gфring arătând că violenţele care avuseseră loc cu 2 zile în urmă n-au făcut decât să aducă pierderi economiei germane. Pagubele cauzate de spargerea vitrinelor unor magazine, de jafurile care au avut loc au adus prejudicii în special proprietarilor germani şi nu comercianţilor evrei, care doar închiriaseră aceste magazine⁶.

Cu ocazia reuniunii Consiliului de Miniştri se va discuta şi despre limitarea libertăţii evreilor prin interdicţii de rezidenţă în anumite zone, de sejur şi a dreptului de circulaţie. Se pune problema unei emigrări organizate şi chiar a izolării în ghetouri şi a purtării unui semn distinctiv⁷.

După anexarea Austriei de către Germania, Heydrich⁸, şeful poliţiei secrete, merge la Viena pentru a organiza birourile Gestapo⁹. El îi va încredinţa lui Eichmann¹⁰ direcţia Biroului Central al Reich-ului pentru Emigrarea Evreiască, înfiinţat în ianuarie 1939. În martie 1939, Eichmann va fi trimis la Praga pentru a organiza un Birou Central de Emigrare, după modelul celui din Viena¹¹.

În 1940 apare conceptul de Territoriale Endlфsung (soluţie finală teritorială), legată de ideea emigrării forţate a evreilor în Madagascar¹². La 25 mai 1940 Himmler ¹³ îi trimite lui Hitler un memorandum secret intitulat Reflecţii asupra tratamentului popoarelor de rasă străină din Est. El sugerează că „aceşti suboameni" au nevoie doar de un minim de educaţie, respectiv să ştie să-şi scrie numele şi să slujească interesului german. O parte a copiilor polonezi (cei de rasă bună, blonzi cu ochi albaştri) ar putea fi trimişi în Reich pentru a fi educaţi în spirit arian. În ceea ce priveşte populaţia evreiască, Himmler respinge, în această fază, metoda considerată negermană, a exterminării fizice a unui popor întreg, fiind adeptul emigrării evreilor spre Africa¹⁴. La acea dată însă, Madagascarul era colonie franceză, prin urmare ideea va fi curând abandonată, pentru realizarea acestui plan fiind necesară încheierea războiului cu un deznodământ favorabil Germaniei, respectiv înfrângerea Marii Britanii şi soluţionarea problemelor cu Franţa.

În iulie 1941, Hermann Gцring îi trimite o telegramă lui Heydrich, prin care îi cerea să înceapă pregătirile pentru Gesamtlцsung (soluţie totală) în zonele controlate de germani¹⁵. Heydrich transmite mesajul mai departe, anunţând că Gцring îl însărcinase cu pregătirea „soluţiei finale la problema evreiască" şi că implementarea ei se va face prin intermediul Biroului lui Himmler,¹⁶ respectiv al SS-ului¹⁷. Astfel, decizia de anihilare a poporului evreu, se pare că a fost luată cândva între iunie 1940, când s-a încheiat campania militară în Vest şi iunie 1941, când a debutat atacul contra Uniunii Sovietice¹⁸. O mărturie privind planurile de exterminare a evreilor de către nazişti o constituie Protocoalele de la Wannsee¹⁹. Acestea conţin expunerea făcută de Reinhard Heydrich în faţa unor ofiţeri SS la 20 ianuarie 1942. Şeful poliţiei germane prezintă măsurile care s-au luat împotriva evreilor până în 1941, numărul de evrei rămaşi în Europa, ridicând problema acestora şi a măsurilor care urmau a fi luate pentru rezolvarea problemei evreieşti. A fost folosit termenul de evacuare pentru a desemna planul de exterminare a populaţiei evreieşti²⁰.

Faptul că Hitler nu a fost prezent la această reuniune, i-a determinat pe unii istorici să afirme că acest moment nu poate fi considerat ca unul hotărâtor în ceea ce priveşte decizia de ucidere în masă a evreilor europeni. Un argu­ment în favoarea acestei opinii este faptul că uciderea evreilor sovietici începuse o dată cu invazia germană a Rusiei, în urmă cu 6 luni de la momentul Wannsee, iar gazări avuseseră deja loc, la Chelmno, la începutul lui decembrie 1941²¹. Înscrierile confidenţiale realizate cu această ocazie sunt totuşi o mărturie în sprijinul afirmaţiei că a existat o intenţionalitate a liderilor nazişti de a duce la bun sfârşit planul de Endlцsung.

C.2. Shoah sau Holocaust, abordări terminologice şi istoriografice.

Holocaustul, analizat în dimensiunea sa temporală, evenimenţială, este considerat, de majoritatea istoricilor, ca fiind perioada cuprinsă între anii 1933 (ascensiunea lui Hitler şi a partidului Naţional-Socialist la putere) şi 1945 (sfârşitul celui de-al doilea război mondial). Celălalt sens al Holocaustului, privind semnificaţia sa istorică şi etimologică, se referă, în special, la genocidul comis de nazişti împotriva evreilor. Endlosung der Juden Fragen (soluţia finală la problema evreiască), după dezvăluirea întregului proces de exterminare al populaţiei evreişti europene de către Germania nazistă, se va încetăţeni sub numele de Holocaust, în majoritatea limbilor cu alfabet latin sau de Shoah, în limba ebraică, însemnând dezastru, catastrofă.

Termenul holocaust derivă din grecescul holokauston, traducere din ebraică în greacă a ceea ce semnifica iniţial sacrificiu, jertfă prin ardere. Acest termen apare în Biblie, în 1 Samuel 7:9, ca „ardere de tot" adusă lui Dumnezeu. În anii 1950 termenul a început să fie folosit, în primul rând, cu referire la crimele naziste asupra evreilor şi a altor grupuri, considerate inferioare sau duşmane statului german, din timpul celui de-al doilea război mondial. Programul de exterminare în masă a evreilor va fi considerat o formă unică de genocid, iar noţiunea de ho­locaust va fi legată de planul Germaniei naziste de a distruge evreimea europeană²².

Termenul a fost adoptat în relaţie cu modul de exterminare folosit de nazişti, respectiv arderea victimelor în cuptoare speciale, în urma uciderii lor prin gazare. Unii specialişti în problematica Holocaustului preferă însă utilizarea termenului ebraic de Shoah, punând în evidenţă tocmai faptul că holocaustul, „arderea de tot înaintea Domnului" este o jertfă voluntară, un animal sacrificat şi adus lui Dumnezeu ca ofrandă de mulţumire sau ispăşire a păcatelor, în timp ce „arderea" evreilor în perioada celei de-a doua conflagraţii mondiale a fost o crimă împotriva populaţiei evreieşti şi respectiv a umanităţii şi a lui Dumnezeu. De altfel, utilizarea termenului de Shoah, pentru a defeni procesul de distrugere a evreimii europene din perioada războiului, s-a produs cu mult înaintea utilizării celui de holocaust, prin publicarea în 1940, la Ierusalim, a lucrării Sho'at Yehudei Polin (Shoahul Evreilor din Polonia) de către Comitetul de Ajutor pentru Evreii Polonezi. Cu toate acestea, până în 1942, termenul va fi rar folosit, făcându-se uz mai degrabă de varianta sa în idiş, Hurban. O dată însă cu folosirea termenului ebraic Shoah de către liderii şi gânditorii sionişti din Palestina, pentru a desemna masacrul comis asupra evreilor din Europa, acesta a început să se impună. Shoah a fost de asemenea utilizat în declaraţia Agenţiei Evreieşti din Palestina, din noiembrie 1942, cu privire la cele ce se petreceau în Europa ocupată de germani. În acelaşi an apare menţionat în una dintre primele lucrări istorice, semnate de istoricul israelian Ben Zion Dinur, care situa experienţa evreiască între experienţele unice ale omenirii²³.

După încheierea războiului şi o dată cu debutul scrierilor referitoare la exterminarea evreilor europeni de către nazişti, termenul holocaust s-a impus treptat în literatura de specialitate, cunoscând o mai largă răspândire, atât în rândul cercetătorilor din domeniu, cât şi a indivizilor în general. Din acest motiv am ales, în lucrarea de faţă, utilizarea termenului de holocaust, alături de cel de Shoah, având în vedere însă dimensiunea sa istorică şi nu cea etimologică.

Studiul ştiinţific asupra Holocaustului este relativ re­cent. Până în 1961, când are loc capturarea, urmată apoi de judecarea lui Adolf Eichmann la Ierusalim, au existat puţine dezbateri cu privire la procesul de exterminare al evreilor. La Nuremberg, imediat după încheierea războiului, între noiembrie 1945 şi octombrie 1946, în timpul judecării a 20 dintre înalţii oficiali nazişti, în faţa Tribunalului Internaţional Militar, crimele împotriva evreilor nu au ocupat un loc proeminent²⁴. La acea dată, principalii iniţiatori ai programului de exterminare, respectiv Adolf Hitler, Reinhard Heydrich şi Heinrich Himmler, erau deja morţi. Arestarea lui Eichmann şi procesul care i-a urmat a declanşat un adevărat val de dezbateri şi lucrări în literatura de specialitate. Cu toate acestea, încercări de analiză a fenomenului Holocaustului au existat şi ante­rior momentului 1961.

Raphael Lemkin este cel care a înregimentat termenul de „genocid", în conexiune cu crimele îndreptate împotriva evreilor de către puterea nazistă în timpul celui de-al doilea război mondial. Avocat polonez, Lemkin propune, încă din 1933, cu ocazia Conferinţei Internaţionale pentru Unificarea Legii Penale, care a avut loc la Madrid, ca printr-un tratat internaţional, atacul asupra grupurilor naţionale, religioase sau etnice să fie declarat crimă internaţională, iar propagatorii ei să fie pasibili de judecată atât în ţara de origine, cât şi, dacă este cazul, în cea de refugiu. Propunerea sa a fost respinsă, însă ea va fi readusă în discuţie în urma experienţei guvernării naziste²⁵.

Lucrarea lui Lemkin, publicată în 1944 la Washing­ton, se vrea a fi o analiză a guvernării impuse de ţările Axei statelor ocupate din Europa. Puterile Axei sunt identificate de Lemkin ca fiind Germania, Italia, Ungaria, Bulgaria şi România.

Pregătirile pentru realizarea volumului au debutat în 1940 în Suedia, au continuat pe parcursul anilor 1941­1942 în Statele Unite, la Duke University în Durham (North Carolina) şi s-au finalizat în noiembrie 1943 la Washing­ton²⁶. Studiul, împărţit în trei secţiuni importante, cuprinde, într-o primă parte, o analiză a regimului impus în fiecare dintre ţările ocupate de puterile Axei. Cea de-a doua parte a volumului prezintă o sinteză a tehnicilor de ocupaţie, urmată de o a treia parte în care sunt înfăţişate legile de ocupaţie. Un întreg capitol al primei părţi a cărţii este dedicat problematicii genocidului. Autorul vorbeşte despre practica invadatorului de a extermina anumite grupuri etnice. Această acţiune este denumită de Lemkin „genocid"²⁷. În viziunea sa, genocidul afectează o serie de aspecte ale vieţii: politic, distruge instituţiile guvernării proprii şi impune administraţia puterii ocupante; social, anihilează coeziunea naţională, îndepărtând sau chiar eliminând elitele (intelectualitatea); cultural, interzice activităţile şi instituţiile culturale locale; economic, promovează îmbogăţirea elementului german оn dauna celui autohton; religios, intervine în activităţile Bisericii; biologic, duce o politică de depopulare în zona ocupată, dar în acelaşi timp de creştere a natalităţii în rândul populaţiei germanice; moral, creează o atmosferă de decadenţă prin încurajarea consumului de alcool, a publicaţiilor şi filmelor pornografice, a jocurilor de noroc (spre exemplu, în Polonia, după invazia germană, preţul la alcool scade, este încurajată deschiderea de localuri cu jocuri de noroc, astfel de localuri fiind interzise înainte de 1939); din punct de vedere al existenţei fizice, aplică un program de exterminare în masă, în special a evreilor, polonezilor, slovenilor şi ruşilor²⁸.

Raphael Lemkin defineşte genocidul ca însemnând distrugerea unei naţiuni sau grup etnic ori, din moment ce el nu presupune anihilarea imediată a naţiunii sau grupului, un plan coordonat a diverse acţiuni, care vor distrugerea fundamentelor vieţii unui grup naţional, în vederea eliminării grupului în sine. Astfel, genocidul este direcţionat împotriva grupului naţional ca entitate, în timp ce acţiunile se îndreaptă împotriva indivizilor ca membri ai grupului²⁹. El cuprinde două faze: distrugerea elementului naţional al grupului dominat şi impunerea elementului naţional al ocupantului. Autorul respinge folosirea termenului de „desnaţionalizare", utilizat, în gen­eral, pentru a sublinia politica de anihilare a elementului naţional, socotindu-l, în cazul de faţă, ca fiind insuficient pentru că nu include şi ideea de distrugere a structurii biologice a celui oprimat şi a impunerii elementului naţional al opresorului. Acesta arată doar anumite aspecte funcţionale ale termenului generic de genocid³⁰. Tehnicile de genocid, dezvoltate de ocupantul german, sunt, în viziunea lui Lemkin, un atac concentrat şi coordonat asupra elementelor naţionale, în toate aspectele fundamentale ale vieţii.

În anii '50 au apărut două studii cu privire la programul nazist de exterminare a evreilor europeni: unul în Franţa, în 1951, semnat de Lйon Poliakov, cu titlul Brйvaire de la haine: La IlIe Reich et les Juifs, iar celălalt în Anglia, în 1953, realizat de Gerald Reitlinger şi intitulat The Final Solution: The Attempt to Exterminate the Jews of Eu­rope, 1939-1945. Lucrarea lui Poliakov, revizuită în 1979, fără a efectua însă modificări importante, foloseşte ca surse arhivele statului german, respectiv documentele înregistrate în perioada guvernării naziste. Autorul a putut studia aceste acte în calitate de expert al delegaţiei franceze în cadrul Tribunalului Internaţional de la Nuremberg³¹. La Nuremberg au participat judecători şi specialişti din partea celor patru mari puteri aliate: Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi URSS. Gerald Reitlinger va utiliza drept surse pentru studiul său presa germană, precum şi acte juridice expuse în cadrul proceselor care au loc după încheierea războiului. Asemeni lui Poliakov, va include documente şi transcrieri ale proceselor de la Nuremberg. Acestea i-au fost oferite de maiorul Elwyn Jones, membru al echipei de experţi engleze. La Paris îl cunoaşte, de altfel, pe Lйon Poliakov, care îi pune la dispoziţie documentele aflate în arhiva Centrului de Documentare Evreiască Contemporană, unde, la acea vreme, deţinea funcţia de arhivist. Reitlinger va mai folosi şi documente originale germane aflate în posesia Ambasadei Germaniei din Amsterdam şi a celei daneze din Londra³².

În 1961 apare la Chicago lucrarea lui Raul Hilberg, The Destruction of The European Jews, bazată pe un studiu amănunţit al documentelor germane. Sursele folosite de Hilberg sunt arhivele juridice din Dusseldorf şi Viena, precum şi dosarele proceselor de la Nuremberg aflate în arhivele SUA. În aceste documente va găsi informaţii cu privire la orarele trenurilor care transportau evrei, transmise, prin telegrame, de caile ferate germane. De asemenea, dări de seama din timpul războiului a responsabililor Comunităţii Evreieşti din Berlin, discuţii purtate cu ofiţeri Gestapo şi documente referitoare la Auschwitz, alcătuite de Biroul pentru Serviciul Strategic al Statelor Unite ale Americii. Raul Hilberg a început cercetările pentru realizarea studiului în 1948, publicând o nouă ediţie, revizuită, în 1984³³. Însă, primul studiu important, care încearcă o analiză istorică a fenomenului Holocaust, apare abia în 1967 la New York, prin lucrarea lui Arthur Morse, While Six Million Died. A Chronicle of American Apathy. Folosind lucrări publicate în perioada 1933-1945, în special documente guvernamentale care n-au putut fi consultate de marele public, Arthur Morse încearcă să analizeze comportamentul marilor puteri aliate, mai ales cel al SUA şi Marea Britanie, în raport cu problema evreiască din Europa: ce au ştiut referitor la programul de exterminare şi care a fost reacţia acestor state cu privire la crimele naziste³⁴. Începând cu anii '60 problematica Holocaustului va fi adusă serios în atenţia publicului, procesul lui Eichmann stârnind adevărate controverse pe această temă. Lucrarea semnată de Hannah Arendt, Eichmann in Jerusalem, iniţial un raport asupra procesului realizat pentru The New Yorker, va fi momentul care va declanşa acest interes general faţă de genocidul comis asupra populaţiei evreieşti europene în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Jurnalul The New Yorker este cel dintâi care a publicat relatări din timpul procesului lui Eichmann, în februarie-martie 1961. Mai târziu, în 1963, Hannah Arendt va publica varianta revizuită şi adăugită a evenimentelor prezentate în 1961³⁵.

Yad Vashem va organiza o serie de conferinţe cu privire la fenomenologia Holocaustului începând cu anul 1968, iar în Germania, seria de procese ale criminalilor nazişti, de asemenea declanşate sub impactul capturării şi condamnării lui Adolf Eichmann la Ierusalim, au adus problema evreilor în atenţia publicului german. În 1984 are loc la Stuttgart un simpozion internaţional cu privire la originile soluţiei finale³⁶.

În literatura de specialitate, în special după anii '80, s-a vorbit din ce în ce mai mult despre locul Holocaustului în istorie, despre unicitatea fenomenului şi centralitatea antisemitismului în programul ideologic nazist. În lucrarea sa, Holocaust in Contemporary History, Yehuda Bauer consideră că în Holocaust a fost unică totalitatea ideologiei şi traducerea gândului abstract în realitate³⁷. În opinia lui Steven Katz, întrebarea care se ridică este în ce măsură se poate vorbi de o intenţionalitate genocidală în atitudinea puterii naziste faţă de populaţia evreiască. Katz descoperă două sensuri ale conceptului de genocid şi două forme ale intenţiei genocidale: pe de o parte, genocidul semnifică intenţia de a distruge identitatea naţională, religioasă sau etnică a unui grup, pe de altă parte, el reprezintă intenţia de anihilare fizică a oricărei persoane care se identifică sau este identificată cu un anumit grup naţional, religios sau etnic. În primul caz, dorinţa de a distruge iudaismul nu este unică în istorie. Însă, intenţia programului nazist de eradicare a unui popor care îşi revendică aceeaşi apartenenţă naţională, etnică şi religioasă, oferă elementul de unicitate al politicii genocidale germane³⁸.

Note:

¹ Hermann Rauschning, Hitler m'a dit, Pluriel, 2005, p.80.

² Hermann Rauschning a fost şeful guvernului naţional-socialist de la Danzig, dar în 1935 se dezice de regim. În cartea sa, Hitler m'a dit, realizată sub forma unui jurnal, în paginile căruia sunt consemnate vorbele lui Hitler din cadrul întâlnirilor avute cu diverse ocazii, Rauschning pomeneşte de necesitatea existenţei unui element inamic îndreptat împotriva Reich-ului german, pentru ca naziştii să poată să se revendice drept apărători şi edificatori ai statului. În acelaşi timp, susţine el, Hitler dorea îndepărtarea de credinţa creştină şi consolidarea unei religii bazate pe destinul patriei şi al sângelui german. Astfel, evreul este identificat atât cu inamicul care pune în pericol siguranţa patriei, cât şi cu diavolul care pângăreşte noua religie. Petru detalii legate de afirmaţiile lui Rauschning cu privire la noua religie pe care Hitler dorea să o instaureze, vezi Lйon Poliakov, Breviarul Urii. AlIII-lea Reich şi evreii, Ed. Est, 2004, pp. 17-22.

³ Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, Hasefer, Bucureşti, 1997, p. 50.

⁴ Hermann Gфring, Reichmareschall, comandant al Luftwaffe, preşedinte al Reichstag-ului german, până în 1942 cel mai puternic personaj din Reich după Hitler. În 1946 este judecat la Nuremberg şi condamnat la moarte. Se va sinucide înainte de execuţie.

⁵ Poliakov, op. cit., p. 39.

⁶ Hilberg, op. cit., p. 43.

⁷ Poliakov, op. cit., pp. 45-46.

⁸ Reinhard Heydrich şi-a început cariera politică în 1931 când părăseşte marina şi postul de ofiţer-şef al Inteligenţei din Comandamentul Baltic. Câteva luni mai târziu, câştigând încrederea reprezentantului partidului pentru Prusia de Est, Erich Koch, va face cunoştinţa lui Heinrich Himmler. În scurtă vreme va deveni şeful Gestapo din Berlin. După înfrângerea foştilor duşmani politici ai lui Hitler, conduşi de Rфhm, în 1934, Heydrich devine şeful Serviciului de Securitate (SD) şi al Poliţiei Secrete (Gestapo). Pentru detalii vezi Gerald Reitlinger, The Final Solution. The Attempt to Exterminate The Jews of Europe 1939-1945, Mitchell, Londra, 1953, p. 13.

⁹ Poliţia Secretă de Stat (Gestapo) este creată prin ordinul lui Gфring la 10 februarie 1936. Rolul Gestapo-ului era acela de a investiga şi de a lupta împotriva mişcărilor considerate periculoase pentru securitatea statului. Iniţial Gestapo-ul a funcţionat doar în cadrul Prusiei. A fost mai apoi extins şi la celelalte state germane, acţionând în strânsă legătură cu SS-ul, datorită hotărârilor lui Himmler, al doilea om la conducerea Gestapo după Heydrich. Pentru detalii vezi Raphael Lemkin, Axis Rule in Occupied Europe. Laws of Occupation, Analysis of Government, Proposals for Redress, Rumford Press, Con­cord N.H., Washington, 1944, pp. 15-17.

¹⁰ Adolf Eichmann se înscrie în Partidul Naţional-Socialist
şi în SS în aprilie 1932, la propunerea lui Ernst Kaltenbrunner. şeful Biroului Central pentru Securitatea Reichului (RSHA) de mai târziu. Eichmann va începe să studieze mişcarea sionistă şi chiar ebraica, fiind numit responsabil al problemei evreieşti în ceea ce priveşte emigraţia. În 1944 este trimis în Ungaria pentru a organiza deportarea evreilor maghiari. Pentru mai multe detalii cu privire la viaţa şi acţiunile lui Adolf Eichmann vezi Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Un raport asupra banalităţii răului, Ed. All, Bucureşti, 1997.

¹¹ Ibidem, p. 48.

¹² Marrus, op. cit., p. 32.

¹³ Оncepвnd din 1929, Heinrich Himmler este şeful SS
(Reichsfьhrer SS). Ascensiunea sa se produce o dată cu
decizia lui Hitler de îndepărtare a căpitanului Rцhm, şeful SA
(Secţia de luptă a partidului) şi dezarmarea Secţiei оn 1934.
SS-ul, subordonat până la acea dată SA-ului, devine una
dintre organizaţiile principale ale statului. Pentru detalii vezi
şi Reitlinger, op. cit., pp. 5-6.

¹⁴ Robert S. Wistrich, Hitler, l'Europe et la Shoah, Albin
Michel, Paris, 2005, pp. 126-127.

¹⁵ Marrus, op. cit., p. 32.

¹⁶ Ibidem.

¹⁷ Schutzstaffeln (SS) reprezenta garda de elită a partidului
înainte de 1933. Membrii gărzii aveau misiunea, în general,
de a proteja liderii partidului de oponenţii acestora. După
venirea la putere a lui Hitler şi dezarmarea SA, SS-ul devine
cea mai puternică unitate din Reich. Cu toate că un membru
SS nu era nevoit să fie şi membru al poliţiei statului, fiecare
poliţist german, în special agent Gestapo, trebuia să facă
parte din SS. Pentru detalii despre importanţa SS, vezi
Lemkin, op. cit., pp. 15-17.

¹⁸ Poliakov, op. cit., p. 159.

¹⁹ Оn martie 1947 serviciile de procuratură americane
descoperă, оn timpul cercetării unor documente care urmau
a fi prezentate оn timpul procesului liderilor nazişti la
Nuremberg, procesul verbal al întâlnirii a 15 ofiţeri SS, în
data de 20 ianuarie 1942, la Berlin, lângă lacul Wannsee.
Însemnările, care se doreau a fi confidenţiale, realizate cu
această ocazie, vor fi denumite mai târziu Protocoalele de la
Wannsee.

²⁰ Mark Roseman, Ordre du jour Gйnocide le 20 janvier
1942, Louis Audibert, Paris, 2002, p. 13.

²¹ Ibidem, p. 14.

²² Israel Gutman, Encyclopedia of the Holocaust, vol. I,
Macmillan Publishing Company, New York, 1990, p. 681.

²³ Ibidem.

²⁴ Marrus, op. cit., p. 4.

²⁵ Lemkin, op. cit., p. XIII.

²⁶ Ibidem, p. XIV.

²⁷ Din genos (gr. trib, rasă) şi cide (lat. omucidere, fratricid)

²⁸ Lemkin, op. cit., pp. XI-XII.

²⁹ Ibidem, p. 79.

³⁰ Ibidem, p. 80.

³¹ Poliakov, op. cit., p. 11.

³² Reitlinger, op. cit., p. XI.

³³ Hilberg, op. cit., pp. 7-8.

³⁴ Arthur D. Morse, While Six Million Died. A Chronicle of
American Apathy, The Overlook Press, New York, 1998, pp.

2-3.

³⁵ Arendt, op. cit., p. 5.

³⁶ Marrus, op. cit., p. 5.

³⁷ Ibidem, (n.t.), p. 23.

³⁸ Steven T. Katz, Post-Holocaust Dialogues. Critical Stud-
ies in Modern Jewish Thought, New York University Press,

New York, 1983, pp. 287-290.

Alexandru Şafran

Născut pe data de 12 septembrie 1910, descendent dintr-o străveche familie rabinică, el este fiul şi discipolul lui Bezalel Zeev Şafran, prim-rabin al comunităţii evreilor din Bacău, care a fost până la moartea sa, în 1929, cea mai importantă autoritate din România în domeniul halahei (jurisprudenţa religioasă). Copilăria lui Alexandru Şafran a fost marcată de studii intensive sub îndrumarea părintelui său: la vârsta de 11 ani, devine „secretarul“ şi colaboratorul lui intim în opera sa ştiinţifică-rabinică, redactându-i lucrările. După studii strălucite la Liceul „Ferdinand I“ din Bacău şi obţinerea bacalaureatului, pleacă la Viena, unde studiază din 1930 până în 1934 la Institutul de Înalte Studii Rabinice (Seminarul rabinic) şi la Facultatea de Filozofie a Universităţii din capitala Austriei. La Seminarul rabinic atrage atenţia profesorilor, prin pregătirea sa temeinică şi vastele sale cunoştinţe iudaice. De asemenea, la universitate, unde a fost remarcat de personalităţi de seamă, printre care monseniorul Seipel, fost cancelar al Austriei, şi Sigmund Freud, cu care a avut numeroase convorbiri. În timpul vacanţelor, Alexandru Şafran a pronunţat conferinţe la invitaţia celor mai de seamă instituţii culturale evreieşti din Germania.

În 1934, încununat cu titlurile de rabin şi doctor în filozofie, deşi chemat la posturi înalte rabinice în străinătate (printre altele, mare-rabin al Bruxelles-lui), el preferă să se reîntoarcă în România, unde devine prim-rabin al comunităţii din oraşul său natal, succedând părintelui său, aşa cum acesta îşi exprimase dorinţa. La Bacău, păstrător al vechii tradiţii rabinice, Alexandru Şafran aduce un suflu modern în viaţa spirituală a obştei evreieşti, preocupându-se în special de educaţia tineretului şcolar. În 1936 se căsătoreşte cu Sarah Reinharz, fiica lui Iacob şi Estera din Iaşi, crescută într-o familie impregnată de o profundă credinţă. Dotată în materiile artistice, Sarah a studiat la Universitatea şi la Academia de Belearte din capitala Moldovei. Din această căsătorie fericită se vor naşte doi copii, Esther la Bacău, în 1938 (astăzi profesoară de filozofie la Universitatea din Geneva), şi Avinoam Bezalel, la Bucureşti, în 1945 (astăzi profesor de oftalmologie la Universitatea din Geneva). Dr. Alexandru Şafran a fost numit de către Ministerul Cultelor membru în comisia de examinare a rabinilor, în locul tatălui său, şi a funcţionat în această calitate alături de şef-rabinul dr. I. Niemirower. Alexandru Şafran se face cunoscut prin numeroase conferinţe şi prelegeri ţinute în diferite oraşe şi se distinge în mod deosebit la diferitele congrese ale comunităţilor evreieşti din ţară şi la congresele sioniste mondiale din Zürich (1937) şi Geneva (1939), unde a participat ca reprezentant al mişcării sioniste religioase Mizrahi. Înainte de anul 1940, a publicat zeci de articole în limba română în diferite reviste (Tribuna evreiască, Renaşterea noastră, Curierul israelit, Hasmonaea, Adam, Ştiri din lumea evreiască, Cultura). Printre subiectele abordate menţionăm: personaje biblice, semnificaţia sărbătorilor religioase, lideri ai mişcării sioniste, figuri de intelectuali, personalităţi creştine prieteni ai evreilor etc. De asemenea, a publicat studii de exegeză religioasă în periodicele de limbă ebraică Darkenu (Drumul nostru), care apărea la Cernăuţi, şi Ha-Hed (Ecoul), care apărea la Ierusalim.

La data de 4 februarie 1940, în urma decesului marelui-rabin Iacob Niemirower şi a alegerilor care au avut loc după dispariţia sa, Alexandru Şafran a fost numit şef-rabin al României. La numai 29 de ani, el devine şeful spiritual al celei care a fost atunci, din punct de vedere demografic, a treia din Europa şi a patra comunitate evreiască din lume. Tânărul mare-rabin a fost instalat la 3 martie 1940, de către ministrul cultelor şi înalţi demnitari ai statului, în prezenţa delegaţiilor comunităţilor evreieşti din ţară. După instalarea sa, şef-rabinul a fost numit, în virtutea legii, senator de drept, fiind singurul reprezentant al celor aproximativ 800.000 de evrei din ţară. Până la desfiinţarea Senatului, el a ştiut să apere cu mult curaj comunitatea sa, lovită de numeroase legi discriminatorii. Antisemitismul dezlănţuit de efemerul guvern Goga-Cuza (decembrie 1937 – ianuarie 1938) ajunge la paroxism odată cu instaurarea dictaturii lui Ion Antonescu (14 septembrie 1940 – 23 august 1944), al cărui guvern pronazist îşi împarte puterea în primele şase luni cu sinistra Gardă de Fier. Între septembrie 1940 şi ianuarie 1941 a fost instaurat un adevărat regim de teroare faţă de populaţia evreiască: măsurilor de excludere din toate sectoarele vieţii publice li s-au adăugat agresiunile şi molestările poliţiei legionare, care a efectuat sistematic spolierea magazinelor şi a proprietăţilor evreieşti. Alexandru Şafran intervine de nenumărate ori pentru a opri samavolniciile legionarilor, arestările arbitrare, cel mai adesea fără a obţine rezultate, uneori însă intervenţiile sale reuşeau. Astfel, el a împiedicat închiderea tuturor sinagogilor şi a cimitirelor evreieşti, ordonată de ministrul legionar Radu Budişteanu. În 1942, după ce Uniunea Comunităţilor Evreieşti a fost interzisă prin lege, Alexandru Şafran a creat un consiliu evreiesc clandestin, care îşi avea sediul chiar în locuinţa sa. Şafran a reuşit să-l convingă pe mareşalul Ion Antonescu să nu-şi pună în aplicare planul „soluţiei finale“ de lichidare a întregii populaţii evreieşti din România. Datorită lui Alexandru Şafran, procesul de nimicire a evreilor din România, început mai devreme ca în alte ţări, s-a oprit mai devreme. Într-adevăr, el a debutat încă din vara anului 1941, cu primul mare pogrom din al Doilea Război Mondial, care a avut loc la Iaşi, unde jumătate din populaţie era evreiască, şi a continuat cu masacre gigantice în Basarabia, Bucovina şi Transnistria, locul de deportare şi cimitirul fără pietre funerare al unui sfert de milion de evrei români şi ucraineni. El a fost întrerupt în toamna anului 1942, când Alexandru Şafran a obţinut de la Antonescu anularea deportării evreilor din Transilvania de Sud şi din Regat, prevăzută în lagărul morţii de la Belzec, în Polonia. Din nenorocire, evreii din Transilvania de Nord, ocupată atunci de Ungaria, au fost în imensa lor majoritate deportaţi şi omorâţi la Auschwitz. Declarat primul ostatic al populaţiei evreieşti, Alexandru Şafran a reuşit totuşi să salveze viaţa unei jumătăţi a evreilor din România, obţinând ajutor din partea diverselor personalităţi, printre care regina-mamă Elena (căreia i s-a decernat post-mortem, în 1993, de către Institutul Yad Vashem din Ierusalim, titlul de „Dreaptă între Popoare“) şi regele Mihai. La cererea lui Alexandru Şafran, buna regină a obţinut în decembrie 1941 aprobarea lui Mihai Antonescu pentru a se trimite ajutoare coreligionarilor în obidă, deportaţi în Transnistria. Charismatic şi convingător, tânărul mare-rabin a reuşit prin puterea cuvântului să-i facă să intervină în favoarea evreilor din România pe cei mai înalţi demnitari ecleziastici creştini din ţară. Căzând în genunchi în faţa patriarhului Nicodim şi a mitropolitului Bălan, el nu s-a mulţumit să ceară mila pentru coreligionarii săi. El nu a ezitat să îi declare responsabili în faţa justiţiei divine ca potenţiali complici la asasinatul atâtor vieţi nevinovate. Dacă prin Tit Simedrea, „mitropolitul antisemit al Bucovinei“, el a reuşit oprirea „evacuărilor“ a aproape 20.000 de evrei din Cernăuţi în Transnistria (salvându-le astfel viaţa), cu ajutorul mitropolitului Bălan al Transilvaniei, el a împiedicat deportările în Polonia (au avut loc atunci şi alte demersuri pe lângă dictatorul Antonescu, din partea altor lideri evrei).

Printre personalităţile străine care au acordat sprijinul lor, trebuie amintit în primul rând nunţiul apostolic Andrea Cassulo, care, la cererea lui Alexandru Şafran, a plecat la Roma, de unde a revenit cu un mesaj destinat celor doi Antoneşti, iar apoi s-a deplasat în Transnistria, aducând ajutoare evreilor care au fost deportaţi acolo. De asemenea, au ajutat delegaţii Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, Charles Kolb şi Vladimir von Steiger, ambasadorii Elveţiei şi Suediei, René de Weck şi Rentersward, cât şi reprezentantul Turciei, Sefbrati Istinyel. În timpul pogromului din ianuarie 1941, efectuat de Garda de Fier, soţia marelui-rabin a fost arestată, dar şi ea a ştiut, tot prin puterea cuvântului, să se elibereze, apostrofându-i cu vehemenţă pe legionarii torţionari.

Alexandru Şafran, care a avut şansa să nu fie găsit de gardiştii pogromişti şi să scape de asemenea de câteva atentate, întruchipează rezistenţa opusă de evreii din România, care a permis unei jumătăţi a acestei comunităţi (peste 360.000 de suflete) să supravieţuiască. În fruntea sfatului evreiesc clandestin, el a ştiut să ia toate deciziile utile pentru a-i apăra pe fraţii săi persecutaţi, să suprime portul stelei galbene (menţinută totuşi în provinciile orientale), să organizeze şcoli şi licee şi chiar o universitate evreiască (Colegiul Onescu, Colegiul Abason şi Politehnica Bercovici) pentru elevii şi profesorii izgoniţi din învăţământul public, să facă să revină orfanii din Transnistria şi să faciliteze emigrarea lor în ţara Israelului. El a ştiut să reunească comunitatea sa devastată după război, înainte de a fi alungat din ţară de reprezentanţii noului regim comunist totalitar. Refuzând să colaboreze cu noul regim – printre altele, în ciuda ameninţărilor, el nu a acceptat să semneze documente privind renunţarea, în numele comunităţii, la bunurile acesteia, la fel şi o moţiune care cerea condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc –, el a fost împiedicat să-şi asume funcţia. Expulzarea a intervenit în momentul când se pregătea şi abdicarea regelui Mihai. Alexandru Şafran a fost obligat, împreună cu soţia şi cei doi copii, să părăsească România în 22 decembrie 1947, după ce a trebuit să semneze o scrisoare potrivit căreia declara că pleacă în voiaj în Eretz, Israel. Devenit mare-rabin al Genevei, el a jucat timp de peste cincizeci de ani un rol de prim-plan în reconcilierea dintre creştini şi evrei (a participat la celebra conferinţă de la Seelisberg, în 1947, şi s-a întâlnit cu papa Ioan Paul al II-lea, la Roma, în 1985), luptând pentru înapoierea orfanilor evrei ai Shoahului comunităţilor evreieşti, denunţând antisemitismul, reclamând dreptul la emigrare pentru evreii din urss şi intervenind pentru eliberarea prizonierilor israelieni după războiul de Yom Kippur din 1973.

După aproape o jumătate de secol, după Revoluţia din Decembrie 1989 a făcut o primă vizită în România, unde a fost invitat să ia cuvântul în Senat, pe data de 28 martie 1995. El şi-a exprimat ataşamentul pentru ţara sa natală într-o admirabilă limbă românească. Doi ani mai târziu, cu ocazia celei de-a doua vizite oficiale, a fost numit cetăţean de onoare al Bacăului (pe data de 17 iunie 1997, diploma fiindu-i remisă de domnul primar Dumitru Sechelariu), doctor honoris causa al Universităţii din Iaşi şi membru de onoare al Academiei Române (la 19 iunie 1997). În Senat, la televiziune şi în presă, el a evocat Shoahul în România, aducând omagiu „oamenilor de omenie, în vremuri de neomenie“ (printre care regina-mamă Elena şi Viorica Agarici, preşedinta Crucii Roşii din Roman), exprimându-şi imensa sa iubire pentru „frumoasa ţară românească“, pentru „bunul şi blândul popor român“.

Alexandru Şafran a încetat din viaţă la domiciliul său din Geneva, joi, 27 iulie 2006. Om de acţiune, el este (mai ales) şi un om de condei, participând la Întâlnirile Internaţionale de la Geneva (1949-1975), scriind peste 250 de articole publicate în diferite periodice şi volume colective. Profesor la Universitatea din Geneva, erudit cabalist, teolog riguros, filozof de talent, el este autorul unei opere impresionante, care constituie o comoară de o importanţă capitală pentru cunoaşterea spiritualităţii evreieşti. Studiile iudaice au contractat faţă de el o datorie care nu se va stinge. El rămâne un exemplu prin universalitatea cărţilor sale, dintre care unele au fost traduse în limba română: Cabala (în colaborare cu fiica sa Esther Starobinski-Safran, 1979), Israel în timp şi spaţiu (1980), Înţelepciunea cabalei (1986), Evrei şi creştini: Shoah în moştenire (1996), Vedere generală asupra eticii religioase evreieşti (1997), Etica evreiască şi modernitatea (1998), Israel şi rădăcinile sale (2002).