Alexandru Şafran

Născut pe data de 12 septembrie 1910, descendent dintr-o străveche familie rabinică, el este fiul şi discipolul lui Bezalel Zeev Şafran, prim-rabin al comunităţii evreilor din Bacău, care a fost până la moartea sa, în 1929, cea mai importantă autoritate din România în domeniul halahei (jurisprudenţa religioasă). Copilăria lui Alexandru Şafran a fost marcată de studii intensive sub îndrumarea părintelui său: la vârsta de 11 ani, devine „secretarul“ şi colaboratorul lui intim în opera sa ştiinţifică-rabinică, redactându-i lucrările. După studii strălucite la Liceul „Ferdinand I“ din Bacău şi obţinerea bacalaureatului, pleacă la Viena, unde studiază din 1930 până în 1934 la Institutul de Înalte Studii Rabinice (Seminarul rabinic) şi la Facultatea de Filozofie a Universităţii din capitala Austriei. La Seminarul rabinic atrage atenţia profesorilor, prin pregătirea sa temeinică şi vastele sale cunoştinţe iudaice. De asemenea, la universitate, unde a fost remarcat de personalităţi de seamă, printre care monseniorul Seipel, fost cancelar al Austriei, şi Sigmund Freud, cu care a avut numeroase convorbiri. În timpul vacanţelor, Alexandru Şafran a pronunţat conferinţe la invitaţia celor mai de seamă instituţii culturale evreieşti din Germania.

În 1934, încununat cu titlurile de rabin şi doctor în filozofie, deşi chemat la posturi înalte rabinice în străinătate (printre altele, mare-rabin al Bruxelles-lui), el preferă să se reîntoarcă în România, unde devine prim-rabin al comunităţii din oraşul său natal, succedând părintelui său, aşa cum acesta îşi exprimase dorinţa. La Bacău, păstrător al vechii tradiţii rabinice, Alexandru Şafran aduce un suflu modern în viaţa spirituală a obştei evreieşti, preocupându-se în special de educaţia tineretului şcolar. În 1936 se căsătoreşte cu Sarah Reinharz, fiica lui Iacob şi Estera din Iaşi, crescută într-o familie impregnată de o profundă credinţă. Dotată în materiile artistice, Sarah a studiat la Universitatea şi la Academia de Belearte din capitala Moldovei. Din această căsătorie fericită se vor naşte doi copii, Esther la Bacău, în 1938 (astăzi profesoară de filozofie la Universitatea din Geneva), şi Avinoam Bezalel, la Bucureşti, în 1945 (astăzi profesor de oftalmologie la Universitatea din Geneva). Dr. Alexandru Şafran a fost numit de către Ministerul Cultelor membru în comisia de examinare a rabinilor, în locul tatălui său, şi a funcţionat în această calitate alături de şef-rabinul dr. I. Niemirower. Alexandru Şafran se face cunoscut prin numeroase conferinţe şi prelegeri ţinute în diferite oraşe şi se distinge în mod deosebit la diferitele congrese ale comunităţilor evreieşti din ţară şi la congresele sioniste mondiale din Zürich (1937) şi Geneva (1939), unde a participat ca reprezentant al mişcării sioniste religioase Mizrahi. Înainte de anul 1940, a publicat zeci de articole în limba română în diferite reviste (Tribuna evreiască, Renaşterea noastră, Curierul israelit, Hasmonaea, Adam, Ştiri din lumea evreiască, Cultura). Printre subiectele abordate menţionăm: personaje biblice, semnificaţia sărbătorilor religioase, lideri ai mişcării sioniste, figuri de intelectuali, personalităţi creştine prieteni ai evreilor etc. De asemenea, a publicat studii de exegeză religioasă în periodicele de limbă ebraică Darkenu (Drumul nostru), care apărea la Cernăuţi, şi Ha-Hed (Ecoul), care apărea la Ierusalim.

La data de 4 februarie 1940, în urma decesului marelui-rabin Iacob Niemirower şi a alegerilor care au avut loc după dispariţia sa, Alexandru Şafran a fost numit şef-rabin al României. La numai 29 de ani, el devine şeful spiritual al celei care a fost atunci, din punct de vedere demografic, a treia din Europa şi a patra comunitate evreiască din lume. Tânărul mare-rabin a fost instalat la 3 martie 1940, de către ministrul cultelor şi înalţi demnitari ai statului, în prezenţa delegaţiilor comunităţilor evreieşti din ţară. După instalarea sa, şef-rabinul a fost numit, în virtutea legii, senator de drept, fiind singurul reprezentant al celor aproximativ 800.000 de evrei din ţară. Până la desfiinţarea Senatului, el a ştiut să apere cu mult curaj comunitatea sa, lovită de numeroase legi discriminatorii. Antisemitismul dezlănţuit de efemerul guvern Goga-Cuza (decembrie 1937 – ianuarie 1938) ajunge la paroxism odată cu instaurarea dictaturii lui Ion Antonescu (14 septembrie 1940 – 23 august 1944), al cărui guvern pronazist îşi împarte puterea în primele şase luni cu sinistra Gardă de Fier. Între septembrie 1940 şi ianuarie 1941 a fost instaurat un adevărat regim de teroare faţă de populaţia evreiască: măsurilor de excludere din toate sectoarele vieţii publice li s-au adăugat agresiunile şi molestările poliţiei legionare, care a efectuat sistematic spolierea magazinelor şi a proprietăţilor evreieşti. Alexandru Şafran intervine de nenumărate ori pentru a opri samavolniciile legionarilor, arestările arbitrare, cel mai adesea fără a obţine rezultate, uneori însă intervenţiile sale reuşeau. Astfel, el a împiedicat închiderea tuturor sinagogilor şi a cimitirelor evreieşti, ordonată de ministrul legionar Radu Budişteanu. În 1942, după ce Uniunea Comunităţilor Evreieşti a fost interzisă prin lege, Alexandru Şafran a creat un consiliu evreiesc clandestin, care îşi avea sediul chiar în locuinţa sa. Şafran a reuşit să-l convingă pe mareşalul Ion Antonescu să nu-şi pună în aplicare planul „soluţiei finale“ de lichidare a întregii populaţii evreieşti din România. Datorită lui Alexandru Şafran, procesul de nimicire a evreilor din România, început mai devreme ca în alte ţări, s-a oprit mai devreme. Într-adevăr, el a debutat încă din vara anului 1941, cu primul mare pogrom din al Doilea Război Mondial, care a avut loc la Iaşi, unde jumătate din populaţie era evreiască, şi a continuat cu masacre gigantice în Basarabia, Bucovina şi Transnistria, locul de deportare şi cimitirul fără pietre funerare al unui sfert de milion de evrei români şi ucraineni. El a fost întrerupt în toamna anului 1942, când Alexandru Şafran a obţinut de la Antonescu anularea deportării evreilor din Transilvania de Sud şi din Regat, prevăzută în lagărul morţii de la Belzec, în Polonia. Din nenorocire, evreii din Transilvania de Nord, ocupată atunci de Ungaria, au fost în imensa lor majoritate deportaţi şi omorâţi la Auschwitz. Declarat primul ostatic al populaţiei evreieşti, Alexandru Şafran a reuşit totuşi să salveze viaţa unei jumătăţi a evreilor din România, obţinând ajutor din partea diverselor personalităţi, printre care regina-mamă Elena (căreia i s-a decernat post-mortem, în 1993, de către Institutul Yad Vashem din Ierusalim, titlul de „Dreaptă între Popoare“) şi regele Mihai. La cererea lui Alexandru Şafran, buna regină a obţinut în decembrie 1941 aprobarea lui Mihai Antonescu pentru a se trimite ajutoare coreligionarilor în obidă, deportaţi în Transnistria. Charismatic şi convingător, tânărul mare-rabin a reuşit prin puterea cuvântului să-i facă să intervină în favoarea evreilor din România pe cei mai înalţi demnitari ecleziastici creştini din ţară. Căzând în genunchi în faţa patriarhului Nicodim şi a mitropolitului Bălan, el nu s-a mulţumit să ceară mila pentru coreligionarii săi. El nu a ezitat să îi declare responsabili în faţa justiţiei divine ca potenţiali complici la asasinatul atâtor vieţi nevinovate. Dacă prin Tit Simedrea, „mitropolitul antisemit al Bucovinei“, el a reuşit oprirea „evacuărilor“ a aproape 20.000 de evrei din Cernăuţi în Transnistria (salvându-le astfel viaţa), cu ajutorul mitropolitului Bălan al Transilvaniei, el a împiedicat deportările în Polonia (au avut loc atunci şi alte demersuri pe lângă dictatorul Antonescu, din partea altor lideri evrei).

Printre personalităţile străine care au acordat sprijinul lor, trebuie amintit în primul rând nunţiul apostolic Andrea Cassulo, care, la cererea lui Alexandru Şafran, a plecat la Roma, de unde a revenit cu un mesaj destinat celor doi Antoneşti, iar apoi s-a deplasat în Transnistria, aducând ajutoare evreilor care au fost deportaţi acolo. De asemenea, au ajutat delegaţii Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, Charles Kolb şi Vladimir von Steiger, ambasadorii Elveţiei şi Suediei, René de Weck şi Rentersward, cât şi reprezentantul Turciei, Sefbrati Istinyel. În timpul pogromului din ianuarie 1941, efectuat de Garda de Fier, soţia marelui-rabin a fost arestată, dar şi ea a ştiut, tot prin puterea cuvântului, să se elibereze, apostrofându-i cu vehemenţă pe legionarii torţionari.

Alexandru Şafran, care a avut şansa să nu fie găsit de gardiştii pogromişti şi să scape de asemenea de câteva atentate, întruchipează rezistenţa opusă de evreii din România, care a permis unei jumătăţi a acestei comunităţi (peste 360.000 de suflete) să supravieţuiască. În fruntea sfatului evreiesc clandestin, el a ştiut să ia toate deciziile utile pentru a-i apăra pe fraţii săi persecutaţi, să suprime portul stelei galbene (menţinută totuşi în provinciile orientale), să organizeze şcoli şi licee şi chiar o universitate evreiască (Colegiul Onescu, Colegiul Abason şi Politehnica Bercovici) pentru elevii şi profesorii izgoniţi din învăţământul public, să facă să revină orfanii din Transnistria şi să faciliteze emigrarea lor în ţara Israelului. El a ştiut să reunească comunitatea sa devastată după război, înainte de a fi alungat din ţară de reprezentanţii noului regim comunist totalitar. Refuzând să colaboreze cu noul regim – printre altele, în ciuda ameninţărilor, el nu a acceptat să semneze documente privind renunţarea, în numele comunităţii, la bunurile acesteia, la fel şi o moţiune care cerea condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc –, el a fost împiedicat să-şi asume funcţia. Expulzarea a intervenit în momentul când se pregătea şi abdicarea regelui Mihai. Alexandru Şafran a fost obligat, împreună cu soţia şi cei doi copii, să părăsească România în 22 decembrie 1947, după ce a trebuit să semneze o scrisoare potrivit căreia declara că pleacă în voiaj în Eretz, Israel. Devenit mare-rabin al Genevei, el a jucat timp de peste cincizeci de ani un rol de prim-plan în reconcilierea dintre creştini şi evrei (a participat la celebra conferinţă de la Seelisberg, în 1947, şi s-a întâlnit cu papa Ioan Paul al II-lea, la Roma, în 1985), luptând pentru înapoierea orfanilor evrei ai Shoahului comunităţilor evreieşti, denunţând antisemitismul, reclamând dreptul la emigrare pentru evreii din urss şi intervenind pentru eliberarea prizonierilor israelieni după războiul de Yom Kippur din 1973.

După aproape o jumătate de secol, după Revoluţia din Decembrie 1989 a făcut o primă vizită în România, unde a fost invitat să ia cuvântul în Senat, pe data de 28 martie 1995. El şi-a exprimat ataşamentul pentru ţara sa natală într-o admirabilă limbă românească. Doi ani mai târziu, cu ocazia celei de-a doua vizite oficiale, a fost numit cetăţean de onoare al Bacăului (pe data de 17 iunie 1997, diploma fiindu-i remisă de domnul primar Dumitru Sechelariu), doctor honoris causa al Universităţii din Iaşi şi membru de onoare al Academiei Române (la 19 iunie 1997). În Senat, la televiziune şi în presă, el a evocat Shoahul în România, aducând omagiu „oamenilor de omenie, în vremuri de neomenie“ (printre care regina-mamă Elena şi Viorica Agarici, preşedinta Crucii Roşii din Roman), exprimându-şi imensa sa iubire pentru „frumoasa ţară românească“, pentru „bunul şi blândul popor român“.

Alexandru Şafran a încetat din viaţă la domiciliul său din Geneva, joi, 27 iulie 2006. Om de acţiune, el este (mai ales) şi un om de condei, participând la Întâlnirile Internaţionale de la Geneva (1949-1975), scriind peste 250 de articole publicate în diferite periodice şi volume colective. Profesor la Universitatea din Geneva, erudit cabalist, teolog riguros, filozof de talent, el este autorul unei opere impresionante, care constituie o comoară de o importanţă capitală pentru cunoaşterea spiritualităţii evreieşti. Studiile iudaice au contractat faţă de el o datorie care nu se va stinge. El rămâne un exemplu prin universalitatea cărţilor sale, dintre care unele au fost traduse în limba română: Cabala (în colaborare cu fiica sa Esther Starobinski-Safran, 1979), Israel în timp şi spaţiu (1980), Înţelepciunea cabalei (1986), Evrei şi creştini: Shoah în moştenire (1996), Vedere generală asupra eticii religioase evreieşti (1997), Etica evreiască şi modernitatea (1998), Israel şi rădăcinile sale (2002).