Presented to Romanian President Ion Iliescu
International Commission on the Holocaust in
VIATA COMUNITĂŢILOR EVREIEŞTI ÎN TIMPUL LUI ION ANTONESCU ŞI RĂSPUNSUL LOR LA HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA
Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti (FUCE). Confruntarea ei cu teroarea legionară şi cu politica antievreiască
Rolul dr. W. Filderman (septembrie 1940 - decembrie 1941)
În organizarea luptei evreilor pentru supravieţuire în perioada guvernării lui Ion Antonescu rolul hotărâtor a revenit instituţiilor comunitare. O întreagă reţea instituţională de cult, cultură, învăţământ şi asistenţă socială a funcţionat pentru compensarea frustrărilor materiale, morale, sociale şi spirituale impuse evreilor de regimul Antonescu.[1] În anii 19401941 organismul principal care a coordonat activitatea acestor instituţii a fost Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România. Preşedintele Federaţiei, dr. Wilhelm Filderman, a fost iniţiatorul şi conducătorul politic al vieţii evreieşti şi în acest moment istoric, când colectivitatea evreiască din România s-a confruntat cu probleme existenţiale dintre cele mai complicate din întreaga sa istorie. Deşi activitatea trebuia axată pe rezolvarea problemelor legate de existenţa cotidiană, căci ansamblul măsurilor antievreieşti afectau aspectele vieţii de zi cu zi, totuşi ea nu avea doar o dimensiune îngust pragmatică. Soluţionarea problemelor cerea tact, orizont, elasticitate politică şi capacitate de adaptare la condiţia concret istorică. În acest context Wilhelm Filderman a adoptat tactica luptei legale, calea petiţiilor, a audienţelor şi a stabilirii contactelor cu personalităţile vieţii politice şi clericale româneşti cu influenţă în cercurile guvernamentale care au acceptat să intervină în favoarea evreilor, activitate pe care a continuat-o şi după desfiinţarea Federaţiei.
"Patentul petiţiilor îl deţinea Filderman" - scria dr. Theodor Lavy, fruntaş sionist. "Sioniştii au combătut sistemul jalbelor. Şi totuşi, nu numai că petiţionarea era aproape singurul mijloc pentru exprimarea doleanţelor sau protestului, dar era un succes faptul că jalbele erau primite"[2].
Prin petiţiile înaintate Conducătorului statului, autorităţilor în general, în perioada septembrie 1940 - 16 decembrie 1941, Federaţia urmărea soluţionarea problemelor care derivau din măsurile antievreieşti şi care afectau evreimea în general sau anumite categorii ale acestei populaţii.
Tehnica alcătuirii petiţiilor a purtat amprenta concepţiei lui W. Filderman. Riposta a fost întotdeauna promptă şi la obiect. Se aduceau argumente statistice, istorice şi politice pentru a demonstra consecinţele negative ale măsurilor antievreieşti, nu doar pentru existenţa populaţiei evreieşti, ci pentru societatea românească în ansamblul ei, de multe ori fiind mai dure decât în celelalte ţări ale Axei.
În intervalul septembrie 1940 - ianuarie 1941, până la desfiinţare, Federaţia avea să se confrunte cu consecinţele terorii legionare (septembrie 1940 - ianuarie 1941), ale accelerării procesului de românizare (februarie - 22 iunie 1941), ale regimului de teroare impus după intrarea României în războiul antisovietic (evacuările; pogromul de la Iaşi; propaganda axată pe tema iudeo-comunismului; psihoza antievreiască; regimul de ostatici; purtarea stelei galbene; deportările în Transnistria; obţinerea dreptului la acordarea de ajutoare celor internaţi în lagăre şi a celor deportaţi în Transnistria; munca obligatorie ş.a.) (iunie - decembrie 1941).
Împotriva terorii legionare şi a măsurilor legislative (septembrie 1940 - ianuarie 1941)
După primele măsuri antievreieşti adoptate odată cu proclamarea Statului Naţional Legionar, conducerea Federaţiei a apreciat că principala ameninţare pentru populaţia evreiască, pentru România în general, vine din partea mişcării legionare şi a miniştrilor legionari aflaţi în guvern. În contextul dat, s-a încercat stabilirea unui contact personal cu Conducătorul statului. În ziua de 11 septembrie 1940 conducerea Federaţiei a înaintat unul dintre primele memorii de protest contra deciziei Ministerului Cultelor şi Artelor nr. 42.354 din 9 septembrie pentru reglementarea Cultului Mozaic care stipula desfiinţarea a numeroase sinagogi şi interzicerea activităţilor cultural-religioase ale populaţiei evreieşti. "Copiii evrei ce se nasc nu mai pot primi binecuvântarea religioasă" - se scria în memoriu; "evreii nu se mai pot căsători religios; iar morţii noştri, pentru a fi înmormântaţi trebuie să aştepte aprobarea cererilor de autorizaţie depuse la Prefectură, la Ministerul de Interne şi la Ministerul Cultelor". Semnatarii memoriului respectiv, dr. W. Filderman (preşedintele Federaţiei), şef rabinul dr. Al. Şafran (reprezentantul Cultului mozaic în fostul Senat), Josef M. Pincas (preşedintele Uniunii Comunităţilor de rit spaniol), Sabetay I. Djaen (şef-rabinul Uniunii Comunităţilor de rit spaniol), au atras atenţia Conducătorului statului că, prin măsurile preconizate, "se suprimă ordinea şi se provoacă anarhia, căci religia a fost întotdeauna garanţia ordinei şi suprimând lăcaşurile de rugăciune, se instaurează anarhia în suflete, şi nu se respectă dreptul cel mai natural al omului, acela de a crede şi a se închina Domnului"[3].
Concomitent cu înaintarea memoriului, dr. W. Filderman a obţinut şi o audienţă la Conducătorul statului la17 septembrie 1940, ceea ce a reprezentat un succes răsunător. El a expus pe larg urmările noilor reglementări privind statutul Cultului Mozaic, demonstrând că măsurile adoptate violează legile în vigoare, generează nesiguranţă şi neîncredere printre comercianţi şi industriaşi, mai ales că toate legile ţării i-au obligat să nu oprească producţia şi aprovizionarea. Cererile lui se bazau pe lege şi dreptate şi porneau din dorinţa de a evita perturbări sociale şi economice pe plan naţional.
Conducătorul statului a răspuns în scris, rugându-l pe preşedintele Federaţiei "să fie înţelegător şi să facă şi pe coreligionarii săi, din toată ţara, să înţeleagă că generalul Antonescu nu poate într-o săptămână de guvernare să facă minuni (...). Asigur pe dl. Filderman că dacă coreligionarii D-sale nu vor sabota pe faţă şi din culise regimul, nici pe plan politic, nici pe planul economic, populaţia evreiască nu va avea de suferit. Cuvântul generalului Antonescu este cuvânt"[4].
La 19 septembrie, s-a dat publicităţii o nouă decizie a Ministerului Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor privitoare la Cultul Mozaic şi celelalte comunităţi religioase, prin care a fost suspendată aplicarea deciziilor ministeriale din 9 septembrie cu privire la funcţionarea caselor de rugăciuni (temple şi sinagogi) până la reglementarea definitivă a poziţiei regimului faţă de asociaţiile şi comunităţile religioase din ţară. Ceea ce nu a însemnat că legionarii au renunţat la închiderea sinagogilor şi la diferite forme de vexaţiuni împotriva populaţiei evreieşti.
În ciuda speranţelor lui Filderman şi a celorlalţi membri din conducerea Federaţiei promisiunile Conducătorului nu au fost respectate. Cascada legilor antievreieşti nu a putut fi oprită şi nici acţiunile teroriste ale legionarilor nu au fost curmate, motiv pentru care conducerea FUCE a continuat să adreseze memorii, în primul rând Conducătorului statului, prezentând date şi fapte privind abuzurile şi actele de violenţă ale legionarilor împotriva locuitorilor evrei de pe întreg teritoriul României.
Pe unul dintre memoriile cele mai concludente în acest sens, înaintat la 9 decembrie 1940, Conducătorul statului a pus următoarea rezoluţie: "Ministerul de Interne împreună cu un legionar din forul legionar, desemnat de dl. Sima, vor cerceta urgent toate aceste cazuri. Constatările vor fi consemnate într-un articol care îmi va fi prezentat în cel mai scurt timp cu putinţă, în măsura în care se va constata exactitatea plângerilor, voi lua dispoziţiuni direct şi pe propria răspundere că tot ce m-am angajat faţă de cetăţenii acestei ţări voi respecta şi tot ces-a angajat Legiunea faţă de mine este o realitate, iar nu simple vorbe"[5]. În cursul lunii decembrie au mai fost trimise zeci de memorii de protest.
La 2 ianuarie 1941, dr. W. Filderman a înaintat un nou memoriu, făcând o comparaţie între situaţia evreilor din Germania, Italia şi Ungaria şi situaţia lor în România. În final Filderman conchidea:
România în trei luni de guvernare a dat legi cari depăşesc nu numai legile italiene şi ungare, şi pe cele germane din perioada anterioară şi posterioară Nurnbergului [...]
Atunci, sau Hitler şi doctrinarii germani, Mussolini şi Horthy se înşeală, sau România merge către un dezastru social şi economic fără precedent, şi fără egal, cu toate urmările pe care un asemenea dezastru nu poate să nu-l aibe şi în alte domenii. [... ]
La noianul de legi şi Decizii care în trei luni au răpit evreilor români mai multe drepturi decât a răpit evreilor germani naţional socialismul în opt ani şi chiar prin legile aduse după 1938, cu titlul de pedeapsă sau de apărare a Statului; evreilor italieni fascismul în 18 ani, şi evreilor unguri în trei ani, se adaogă schinguiri şi sustrageri de averi de sute de milioane.
V-am prezentat asupra acestora din urmă un memoriu. Aţi binevoit a ordona o anchetă. [... ]
De altfel ancheta ce aţi ordonat nu se face de Parchet ci chiar de către cei acuzaţi sau de către cei cari n-au ştiut nici să oprească răul nici să-l repare după ce s-a produs, aşa că în numeroase localităţi evreii - cari mi-au trimis reclamaţiile - convocaţi în faţa unei mese pe care se aflau revolverele, au fost siliţi să semneze că nimeni nu s-a atins de ei. Ancheta este viciată, întrucât nu este făcută cu obiectivitate şi, ceea ce este mai grav, teroarea nu numai că nu a încetat, dar s-a şi intensificat.
În încheiere dr. Filderman a recapitulat toate promisiunile făcute de Conducătorul statului privind modul de soluţionare a problemei evreieşti, arătând că ele nu au fost respectate. Căci "dacă conducătorul a promis că mai întâi vor fi eliminaţi din societate evreii care au venit în România după 1913, în realitate eliminările se fac fără nici o deosebire; dacăconducătorul s-a angajat că evreii vor fi înlocuiţi «încetul cu încetul», în realitate sunt înlocuiţi într-un ritm necunoscut celorlalte ţări, iar evreii nu doar în viitor nu vor putea beneficia de resursele ţării, aşa cum a declarat Conducătorul statului, dar nici în prezent nu mai pot trăi, fiind condamnaţi la moarte de foame tocmai când numărul lor s-a redus proporţional cu românii la jumătate, încât chestia românizării era deja pe jumătate rezolvată"[6].
În petiţiile sale dr. Filderman nu l-a acuzat pe Antonescu ci în primul rând pe legionari, subliniind deosebirea dintre atitudinea lui Antonescu şi cea legionară în tratarea problemei evreieşti, faptul că legionarii s-au ridicat împotriva concepţiilor Conducătorului statului în soluţionarea problemei evreieşti. În acelaşi timp, el a considerat "o datorie de conştiinţă românească", dar şi o datorie "de conducător al evreilor" să supună atenţiei lui Ion Antonescu gravitatea situaţiei în care a fost împinsă România de către legionari.
Memoriile înaintate de FUCE împotriva terorii legionare reflectă drama vieţii cotidiene a evreilor în epocă, cât şi convingerea lui Filderman că apărând interesele evreieşti apără interesele României în general. Memoriile Federaţiei conţin, de asemenea, numeroase date elocvente despre pierderile provocate evreilor de jaful legionar. Numai distrugerile din timpul pogromului din ianuarie 1941 au fost evaluate la 382.901.800 de lei[7].
Principalele cereri ale Federaţiei în condiţiile intensificării procesului de românizare (1 februarie - 22 iunie 1941)
După excluderea legionarilor din guvern şi reorganizarea Cabinetului Antonescu, populaţia evreiască s-a confruntat cu noi forme ale politicii antievreieşti.
În acest context conducerea Federaţiei, în contactele cu autorităţile, a intervenit pentru:
- restituirea bunurilor jefuite de legionari;
- sistarea anulării samavolnice a firmelor evreieşti;
- încetinirea ritmului "operei" de românizare;
- modificarea legii de expropriere a bunurilor urbane;
- renunţarea la proiectul de înfiinţare de ghetouri;
- autorizarea reîntoarcerii evreilor alungaţi din Panciu;
- încetarea acţiunii de izgonire a evreilor din locuinţe la Sibiu;
- eliminarea din actele publice a limbajului jignitor la adresa evreilor şi acuzaţia că ei ar sabota viaţa economică.
S-a cerut dreptul la muncă pentru meseriaşi şi ucenici, avertizându-se că românizarea forţată a angajaţilor în instituţii şi întreprinderi va provoca „un dezastru pentru economia
ţării".
Protestul Federaţiei împotriva măsurilor excepţionale după intrarea României în războiului antisovietic (22 iunie - 16 decembrie 1941)
În condiţiile regimului de teroare instituit împotriva populaţiei evreieşti în momentul intrării României în război alături de Germania nazistă, când se ţineau lanţ măsurile care ameninţau însăşi existenţa fizică a evreilor, Federaţia şi-a concentrat toate forţele pentru salvarea vieţilor evreieşti. Masacrul din Iaşi, pogromurile din Basarabia şi Bucovina, apoi deportările în Transnistria, erau tot atâtea evenimente grave care au pus conducerea FUCE la grea încercare.
În acea vreme - se scria în ziarul „Curierul Israelit" din februarie 1945 - era necesară multă prudenţă, nu pentru a înlătura pericolele la care personal se expuneau conducătorii evrei, dar pentru a evita eventualele consecinţe grele şi dureroase pentru întreaga populaţie. De aceea nu s-a putut protesta, bunăoară, împotriva crimelor din Basarabia şi Bucovina căci s-ar fi considerat insultată Armata; nu s-a putut protesta nici măcar împotriva comunicatului prin care Consiliul de Miniştri, anunţând ţării măcelul de la Iaşi, spunea că au fost executaţi 500 iudeo-comunişti (...). Nu s-a putut protesta şi nici nu s-a putut interveni făţiş şi în scris împotriva atmosferei de suspiciune extrem de periculoasă din timpul primelor bombardamente aeriene în Bucureşti, când jocurile de lumini colorate ce însoţeau canonada antiaeriană, au fost puse de autorităţile poliţieneşti în sarcina evreilor[8].
Totuşi, activitatea Federaţiei a continuat cu aceeaşi intensitate. Ce-i drept, s-a recurs la un alt ton şi la un alt limbaj în alcătuirea memoriilor.
Accentul s-a pus pe demonstrarea sentimentelor patriotice ale evreimii din Vechiul Regat asupra faptului participării lor la Războiul de Independenţă din 1877-1878 şi la
Războiul de Reîntregire a României (1916-1919), s-a insistat pentru reprimirea evreilor în Armată şi trimiterea lor pe front; s-a respins acuzaţia de "iudeo-comunism", arătându-se că în URSS religia şi burghezia evreiască sunt la fel de persecutate ca şi religia creştină şi burghezia de alte neamuri; s-a cerut ca evreii descoperiţi ca duşmani ai ţării să fie pedepsiţi în virtutea legilor în vigoare, dar să nu fie culpabilizată etnia evreiască; s-a cerut să nu fie pedepsiţi oameni nevinovaţi pentru unicul motiv de a fi evrei; s-a protestat contra evacuărilor în masă, a internărilor în lagăre şi a regimului de ostatici, argumentându-se că toate aceste măsuri nu au bază legală.
Masacrul din Iaşi (29 iunie - 6 iulie) a fost un subiect tabu. În schimb, conducătorii Federaţiei au acţionat prompt pentru ajutorarea supravieţuitorilor din trenurile morţii debarcaţi la Călăraşi - Ialomiţa şi la Podu Iloaiei, cerând trimiterea lor acasă.
După evenimentele sângeroase de la Iaşi, conducerea Federaţiei a lansat un apel către evrei semnat de dr. W. Filderman, şef-rabinul Alexandru Safran şi secretarul general Matatias Carp. Evreii au fost îndemnaţi la adoptarea unei atitudini de maximă disciplină şi supunere în faţa legii. Li s-a cerut să camufleze luminile, să nu asculte şi să nu răspândească zvonuri, să nu discute chestiuni militare şi politice, să nu acumuleze şi să nu risipească alimentele; să respecte armata "scutul ţării şi al nostru al tuturor".
O luptă dârză a dus dr. Filderman împreună cu colaboratorii săi, împotriva ordinelor privind purtarea unui semn distinctiv de către evrei. Primul protest a fost înaintat la 15 iulie 1941. S-a arătat că "măsura va împiedica populaţia evreiască de a circula, de a se alimenta sau de a se prezenta la autorităţi": şi s-a cerut abrogarea ei[9].
La 5 septembrie, dr. Filderman a adresat mareşalului Antonescu un memoriu în care scria: "Eu nu pot transmite spre executare populaţiei evreieşti un ordin lipsit de bază legală Nu-mi rămâne - dacă ordinul este menţinut - decât să trag consecinţele şi să mă retrag de la conducerea Comunităţii Evreieşti din ţară, lăsând altuia sarcina pe care eu nu mi-o pot asuma" .
La 6 septembrie, s-a înaintat un memoriu şi Patriarhului României, Nicodim, în care dr. W. Filderman şi dr. Al. Şafran cereau ocrotire pentru respectul religiei şi respectul omului[10].
| 0 Loc.cit., vol.III, p.123. |
La 8 septembrie, dr. W. Filderman a obţinut o audienţă la mareşalul Antonescu, la care a venit împreună cu arhitectul H. Clejan. Obiectul audienţei a fost, în primul rând, problema semnului distinctiv. După o scurtă discuţie, Mareşalul, adresându-i-se lui Mihai Antonescu, ia spus: "Bine, dă te rog un ordin să se suprime semnul în toată ţara"[11]. În Consiliul de Miniştri din 9 septembrie 1941, Ion Antonescu a declarat: "... măsura aceasta are consecinţe mari şi pentru liniştea publică, şi pentru alte puncte de vedere. Au fost la mine reprezentanţii Comunităţii Evreieşti şi faţă de ei m-am angajat să ridic această măsură"[12]. Apreciind rezultatele acestei acţiuni, istoricul israelian Theodor Lavy sublinia: „A fost o bătălie în care au învins victimele".
Acţiunile împotriva terorii n-au împiedicat conducerea Federaţiei să răspundă cu promptitudine la sarcinile impuse de regim.
Comunitatea a mobilizat evreii să subscrie cu sume cât mai mari pentru "Împrumutul Reîntregirii". "Datoria noastră - se scria într-un apel - este să dăm ţării tot ce putem chiar mai mult decât putem, fără tăgadă pentru binele ei, pentru binele nostru, pentru binele tuturor. Împrumutul trebuie deci să aibă caracterul celei mai înalte manifestări patriotice". Deşi nu sau putut strânge zece miliarde de lei, cât s-a cerut evreilor, totuşi populaţia evreiască a subscris cu o sumă de patru ori mai mare decât ceilalţi cetăţeni ai ţării. Până la 20 mai 1942 sau subscris şi s-au plătit 1.994.209.141 de lei[13]. După 20 mai, împrumutul a fost transformat în impozit.
Acţiunile disperate ale Federaţiei pentru oprirea deportărilor în Transnistria, pentru salvarea de la moarte a evreilor din Basarabia şi Bucovina Federaţia Uniunilor de Comunităţi a mobilizat evreimea din întreaga ţară la acţiuni de solidaritate cu cei din Basarabia, Nordul şi Sudul Bucovinei, judeţul Dorohoi şi Ţinutul Herţei şi cu cei deportaţi în Transnistria de pe întreg teritoriul României. (Mulţi dintre evreii români aveau rude printre cei deportaţi).
Sub influenţa ştirilor sosite din Basarabia şi Bucovina, dr. Filderman a adresat, în ziua de 9 octombrie 1941, două memorii către mareşalul Antonescu şi către Maria Antonescu, arătând că deportările echivalează cu moartea celor deportaţi. "Dacă cumva este posibil şi dacă nu s-au făcut vinovaţi cu nimic" - implora dr. Filderman - atunci să fie oprit "acest exod"[14]. La 11 octombrie dr. Filderman, s-a adresat pentru a doua oară Mareşalului: "Este moartea, moartea fără vină, fără altă vină decât aceea de a fi evrei. Vă implor să nu lăsaţi ca o asemenea zguduitoare tragedie să se săvârşească"[15].
În ziua de 14 octombrie, la ora 7 dimineaţa, dr. W. Filderman a fost anunţat că, la cererea sa, va fi primit de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. Audienţa a durat 45 de minute. Mihai Antonescu a promis că va ordona ca intelectualii, meseriaşii, industriaşii, comercianţii şi toţi proprietarii urbani şi rurali din Cernăuţi să nu fie deportaţi.
La plecare, dr. Filderman a depus şi un memoriu, în care l-a rugat pe Mihai Antonescu să intervină pentru readucerea deportaţilor, menţionând că printre ei sunt şi evrei din Vechiul Regat, veterani din războaiele României, decoraţi, invalizi sau orfani de război.
La 19 octombrie, dr. Filderman revine cu o nouă scrisoare către mareşalul Antonescu, în care îl informează despre aprobarea lui Mihai Antonescu ca în Cernăuţi să fie reţinuţi intelectualii, meseriaşii şi industriaşii - măsură care nu s-a aplicat şi în Chişinău, de unde au plecat toţi, iar cadavrele "zac între Orhei şi Rezina". Se sublinia natura ilegală a acestor deportări, care s-au extins şi în Bucovina de sud şi în judeţul Dorohoi. "Eu nu am apărat şi nu apăr pe cei vinovaţi - scria dr. Filderman - vinovaţii să-şi ia pedeapsa. Eu apăr numai pe cei nevinovaţi şi pe cei pe care o măsură administrativă îi despoaie şi de drepturile cetăţeanului şi de ale omului, pe care i le conferă un text expres de lege". Dr. Filderman solicita aprobarea Mareşalului ca decizia lui Mihai Antonescu referitoare la reţinerea unor categorii de profesionişti evrei în Bucovina să fie extinsă şi asupra evreilor din Basarabia. "Căci intelectualii, comercianţii, industriaşii, proprietarii au suferit - fie ei creştini, fie evrei - sub regimul bolşevic, şi nu numai românii, dar şi mii de evrei din Bucovina şi Basarabia au fost deportaţi în Siberia"[16].
Cu toate presiunile, Conducătorul statului nu a acceptat să-şi revizuiască decizia în privinţa deportărilor generale, mai ales din Basarabia. Reacţia sa la memoriile lui Filderman a fost foarte dură. Pe scrisoarea din 19 octombrie a pus o rezoluţie în care îi făcea vinovaţi în special pe evreii din noile provincii, pentru „groaznica suferinţă a neamului românesc în anul 1940, când tot ce s-a întâmplat a fost ca inspiraţie şi ca execuţie de esenţă evreiască"[17].
La 26 octombrie, în mai toate ziarele de mare tiraj a apărut răspunsul mareşalului Antonescu la scrisorile lui Filderman din 9 şi 11 octombrie. Conducătorul statului îi reproşa lui Filderman că din acuzat s-a transformat în acuzator, că apără coreligionarii săi care au comis "acte de ură împotriva poporului român, tolerant şi ospitalier". Conducătorul conchidea chiar că "ura lor este a tuturor, este ura dumneavoastră"[18]. În jurul scrisorii lui Antonesu s-a declanşat o campanie de presă pe plan intern şi internaţional. Ea a fost folosită pentru intensificarea campaniei antisemite.
Neintimidat, dr. Filderman şi-a continuat lupta. La 25 octombrie a adresat o scrisoare de răspuns Conducătorului statului în care şi-a reafirmat poziţia privind pedepsirea celor vinovaţi "dar că nu se pot pedepsi şi zeci de mii de oameni nevinovaţi pentru fapta celor vinovaţi"[19]. Dr. Filderman a reafirmat că evreii nu pot fi identificaţi cu bolşevismul, aşa cum nici poporul român nu poate fi identificat cu legionarismul[20].
După publicarea scrisorii Mareşalului, dr. Filderman a revenit cu un nou răspuns, la 3 noiembrie, şi s-a referit la exemple de devotament evreiesc faţă de România şi chiar faţă de regimul antonescian. El a reamintit că evreii au cerut reintrarea în Armată în vederea participării la recucerirea teritoriilor româneşti pentru care "au luptat părinţii, fraţii, copiii noştri şi noi înşine". Evreii, adaugă el, n-au acţionat nicicând "nici peste, nici împotriva intereselor statului şi poporului român"[21].
La scrisoare a răspuns, în numele Mareşalului, Ovidiu Al. Vlădescu, secretar general la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, care a respins şi a ironizat chiar declaraţiile proromâneşti şi patriotice ale lui Filderman. Ele au fost apreciate ca fiind o „ieftină abilitate avocăţească, specific evreiască". Sunt recapitulate deciziile Conducătorului statului în problema evreiască: „vor pleca toţi evreii care au venit în România după 1914 şi toţi cei din provinciile dezrobite, fără excepţie; vor putea rămâne evreii din Vechiul Regat care au venit aici înainte de 1914 dacă se încadrează în legile statului naţional; vor pleca însă şi dintre aceştia cei care sunt comunişti, cei care fac propagandă subversivă, cei ce se asociază cu duşmanii ţării şi toţi cei care caută să saboteze într-un fel sau altul interesele statului şi neamului românesc; în acest pământ românesc sunt şi vor fi stăpâni românii. Ceilalţi pot fi toleraţi dacă nu caută să ne fure drepturile"[22].
Activitatea FUCE în frunte cu Filderman nu era pe placul autorităţilor antonesciene şi nici al Consilierului german pentru probleme evreieşti în România Gustav Richter. La 16 decembrie 1941, prin Decretul-lege nr.3415, s-a decis dizolvarea acestui organism[23].
Înfiinţarea Centralei Evreilor din România (CER). Atribuţiile ei de organizare a vieţii evreieşti pe baza principiilor dictate de regimul antonescian (1942-1944)
După dizolvarea Federaţiei, Centrala a devenit singura organizaţie autorizată să reprezinte interesele colectivităţii evreieşti în faţa oficialităţilor, să organizeze viaţa evreiascăîn conformitate cu dispoziţiile guvernului antonescian. A fost de fapt o variantă locală a Judenrat-ului german.
Atribuţiile politice şi organizatorice ale Centralei Evreilor din România, structura conducerii au fost stabilite în Regulamentul de funcţionare semnat de mareşalul Antonescu şi publicat în Monitorul Oficial din 30 ianuarie 1942. Conducerea a fost formată din: preşedinte, secretar general şi şefii sectoarelor de: reeducare profesională; emigrare; asistenţă; şcoli şi cultură; presă şi editură; financiar; cult.
În conformitate cu prevederile Regulamentului, Centrala avea următoarele atribuţiuni:
a) reprezentarea exclusivă a intereselor evreilor din România şi administrarea
bunurilor fostei Uniuni a Comunităţilor Evreieşti din ţară;
b) organizarea evreilor în conformitate cu dispoziţiunile guvernului român;
c) reeducarea şi organizarea evreilor pentru munci şi meserii;
d) pregătirea emigrării evreilor;
e) organizarea activităţii culturale şi a şcolilor evreilor;
f) organizarea asistenţei evreieşti;
g) organizarea participării evreilor la munci conform legii pentru organizarea
muncii naţionale;
h) organizarea exercitării profesiunilor evreilor în condiţiunile stabilite de guvern;
i) editarea unui ziar al Centralei Evreilor din România;
j) furnizarea tuturor datelor şi informaţiunilor cerute de autorităţi în legătură cu problemele de românizare;
k) înfiinţarea şi ţinerea la curent a fişierului şi a foilor matricole ale tuturor evreilor din România;
l) primirea cererilor pe care evreii le adresează diverselor autorităţi şi înaintarea lor cu referinţe autorităţilor competente;
m) editarea carnetelor de identitate speciale pentru evrei, fiecare evreu fiind obligat a avea un carnet de identitate prevăzut cu fotografie;
n) executarea tuturor dispoziţiunilor primite din partea guvernului, prin Împuternicitul Guvernului pentru reglementarea regimului evreilor[24].
În activitatea pe plan local Centrala s-a folosit de oficiile judeţene şi de comunităţile
locale.
Preşedinte al Centralei a fost numit H. Streitman, el a fost înlocuit cu dr. N. Gingold, în decembrie 1942, care până atunci funcţionase ca secretar general.
În ciuda desfiinţării Federaţiei comunităţile locale şi-au continuat activitatea.
Conform Deciziei nr.48/1942 a CER, "Comunitatea evreilor dintr-o localitate cuprindea totalitatea evreilor aparţinând cultului mozaic din acea localitate; comunităţile în fiinţă, organizate pe baza legii cultelor se menţin"[25]. Comunităţile se ocupau, în continuare, de organizarea cultului mozaic, a şcolilor şi a instituţiilor de cultură evreiască; asistenţa socială; şi statistica evreilor din localitatea respectivă ş.a.m.d. Pe baza Deciziei nr.189 din 25 iunie 1943 au fost dizolvate comitetele de conducere ale comunităţilor şi grupurilor evacuate. S-a hotărât constituirea unor comitete de reprezentare, care urmau să funcţioneze pe lângă comitetul comunităţilor gazdă, având următoarele atribuţii: administrarea patrimoniului comunităţii; evidenţa populaţiei evacuate; colaborarea cu comitetul comunităţii gazdă la luarea şi aplicarea măsurilor în legătură cu interesele populaţiei evacuate[26].
Ca şi toate celelalte instituţii evreieşti şi comunităţile şi-au desfăşurat activitatea sub controlul Centralei. Conducerea Centralei pretindea din partea organizaţiilor subordonate obedienţă, sub ameninţarea aplicării de sancţiuni. În impunerea autorităţii sale, CER putea să recurgă prin intermediul Împuternicitului Guvernului pentru Reglementarea Regimului Evreilor la sprijinul administraţiei de stat. Conform Regulamentului de funcţionare, activitatea Conducerii Centralei s-a desfăşurat sub controlul nemijlocit al lui Radu Lecca, Împuternicitul Guvernului pentru Reglementarea Regimului Evreilor. Prin Decizia ministrului subsecretar de stat al Muncii din 8 septembrie 1943 el a fost numit Comisar General pentru problemele evreieşti având următoarele atribuţii:
a) organizează, împreună cu Marele Stat Major munca obligatorie a evreilor;
b) supraveghează şi controlează aplicarea dispoziţiunilor privitoare la reglementarea exercitării profesiunilor de către evrei;
c) exercită atribuţiunile avute până în prezent de către Împuternicitul Guvernului pentru reglementarea regimului evreilor, prevăzute de regulamentul de organizare şi funcţionare a CER;
d) fixează, de acord cu Ministerul Afacerilor Interne, măsurile de supraveghere a evreilor din punct de vedere al ordinii publice şi siguranţei statului;
e) reglementează şi autorizează - cu avizul Ministerului Afacerilor Interne deplasările temporare ale evreilor;
f) reglementează, autorizează şi organizează emigrarea evreilor;
g) rezolvă toate problemele economice, sociale şi culturale ale colectivităţii evreieşti, în acord cu departamentele interesate;
h) propune orice alte măsuri în legătură cu problema evreiască.
Numirile de funcţionari ai Centralei, ai instituţiilor anexe, ai reprezentanţilor în provincie, făcute de preşedintele Centralei, trebuiau să fie supuse confirmării lui Radu Lecca. Conducerea Centralei era obligată să înainteze Împuternicitului, de mai multe ori pe an, rapoarte amănunţite asupra activităţii desfăşurate. Bugetul şi bilanţul Centralei, întocmite de Secţia financiară, au fost, de asemenea, înaintate aceluiaşi for, care controla nemijlocit activitatea Secţiei financiare[27].
Anunţându-şi înfiinţarea, Centrala s-a adresat cu următorul apel evreilor din toată ţara:
„Din ordinul domnului Mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului s-a înfiinţat Centrala Evreilor din România, încredinţându-se acesteia misiunea de a conduce treburile obştei evreieşti din România. Am fost chemaţi pentru a organiza viaţa evreiască în cadrul regimului nou ce s-a creat. În acest regim nou se cere tuturor evreilor: să execute cu sfinţenie toate ordonanţele şi deciziile autorităţilor de stat; să-şi impună o disciplină severă, la fel pentru toţi, fără deosebire, să fie cu permanentă luare aminte către năzuinţele ţării şi nici în vorbă, nici în atitudini, nici în faptă să nu indispuie populaţia autohtonă; să-şi impună o viaţă aleasă şi ordonată; să respecte hotărârile şi sfaturile Conducerii Centrale[28].
Chemările la ordine lansate de CER către populaţia evreiască reflectau politica regimului Antonescu faţă de evrei. La câteva zile după constituirea noii conduceri, preşedintele Streitman şi secretarul general, dr. Gingold, au fost chemaţi la prefectul de Ilfov, generalul Emil Pălăngeanu, care a cerut noii conduceri să colaboreze la menţinerea ordinii şi disciplinei în rândurile evreimii; s-a cerut Centralei să vegheze ca elementele evreieşti extremiste să nu agite populaţia. Conducătorii Centralei au fost sfătuiţi să instituie o poliţie internă care să observe la aplicarea tuturor măsurilor luate de autorităţi. S-a anunţat alcătuirea unor liste de ostatici, care vor fi răspunzători pentru actele de sabotaj comise de evrei.
La 24 februarie 1942, H. Streitman şi dr. N. Gingold au fost convocaţi la Ministerul de Interne, la generalul Vasiliu, care a cerut ca populaţia evreiască să înţeleagă că asupra ei planează o suspiciune generală, din cauza atitudinii evreilor din Basarabia şi Bucovina cu ocazia retragerii trupelor româneşti, în anul 1940, fapt care determină luarea unei serii de măsuri preventive de siguranţă.
Generalul Vasiliu a dispus desfiinţarea lagărelor de ostatici, ceea ce nu a însemnat desfiinţarea regimului de ostatici. Ca dovadă, conducerea Centralei a întocmit în aprilie 1943, o nouă listă de ostatici, care cuprindea fruntaşii evrei domiciliaţi în Capitală. Bineînţeles, printre ei nu a figurat nici un membru din conducerea Centralei[29].
Organizarea recensământului de "sânge evreiesc"
Prima sarcină oficială încredinţată Centralei din partea autorităţilor a fost organizarea recensământului de "sânge evreiesc"[30]. În toate ţările ocupate de nazişti, Judenrat-ul a avut obligaţia de a organiza un astfel de recensământ. Acţiunea se considera necesară pentru crearea unei evidenţe exacte a populaţiei evreieşti - destinată deportărilor, lagărelor de muncă forţată şi, în final, exterminării fizice.
Prin organizarea acestui recensământ şi prin întocmirea fişelor individuale ale tuturor locuitorilor evrei din România, care se păstrau în Arhiva CER, pentru a fi la dispoziţia lui Gustav Richter, consilierul german pe probleme evreieşti în România, Centrala urma să fie implicată în acţiunea de pregătire a proiectatei deportări a evreilor din Vechiul Regat şi din sudul Transilvaniei în lagărele naziste de exterminare.
Politica de spoliere bănească a evreilor
Centrala a fost un factor decisiv în transpunerea politicii regimului antonescian de spoliere a populaţiei evreieşti. Una dintre atribuţiile esenţiale ale Centralei a fost extorcarea populaţiei evreieşti de bani. În acest jaf Radu Lecca a jucat un rol decisiv. „Nevoile de bani extrabugetari creşteau mereu", scrie Radu Lecca în memoriile sale. "Doamna Antonescu cerea bani pentru Patronaj, Mihai Antonescu cerea mereu bani pentru judeţul Argeş, unde făcea şcoli, biserici etc. - pentru a câştiga popularitate în caz de alegeri -, mai era şi von Killinger, care avea şi el multe nevoi (...)". Conform afirmaţiilor lui Lecca, evreii au fost salvaţi datorită sumelor imense acordate persoanelor mai sus-menţionate.
„Toate aceste cheltuieli enorme, conchide Lecca, se acopereau cu taxele de la carnetele de scutire de muncă cu drept de exercitare a profesiei"[31].
Banii se livrau prin Radu Lecca, pe baza aprobărilor sau confirmărilor semnate de el[32].
Acţiuni împotriva deportărilor din anul 1942
Un vast material documentar reflectă activitatea depusă de dr. W. Filderman şi după desfiinţarea Federaţiei. Deşi marginalizat, dr. Filderman s-a aflat neîntrerupt în fruntea acţiunilor pentru salvarea evreilor. El a rămas exponentul principal al evreilor români. În optica sa, el avea obligaţia, „ca evreu şi ca cetăţean român care cunoaşte problemele evreilor mai bine ca oricine altul, să atragă atenţia forurilor conducătoare asupra consecinţelor gravepe care unele măsuri antievreieşti le-ar putea avea nu doar asupra situaţiei evreilor ci asupra situaţiei ţării în general"[33].
În această calitate a dus lupta împotriva reluării deportărilor în Transnistria în anul 1942. Dr. Filderman propunea ca pedeapsa deportării să fie aplicată pentru anumite crime sau delicte bine definite. Cel găsit vinovat să fie condamnat de Curţile Militare, căci conchidea dr. Filderman „deportarea fiind una dintre cele mai grele pedepse nu se poate da fără o garanţie a judecătorului şi fără o dovadă de recalcitranţi. Familiile n-ar trebui pedepsite, decât dacă se dovedeşte vinovăţia lor de a ascunde pe infractori, adică dacă li se poate imputa o vină directă, întrucât principiul ce stă la baza dreptului penal este pedepsirea infractorilor nu şi a
altora"[34].
Concomitent cu acţiunile împotriva reluării deportărilor în Transnistria, W. Filderman a început demersurile împotriva aplicării planurilor de deportare a evreilor din Transilvania de sud şi Banat în lagărele naziste de exterminare - măsură cerută de Germania nazistă, care într-o primă etapă, a fost acceptată de regimul Antonescu[35].
În protestele sale adresate autorităţilor, dr. Filderman s-a referit la vechimea evreilor din Transilvania, citând diferite izvoare care demonstrează acest fapt istoric. Comparând situaţia evreilor din România cu a celor din alte ţări, a sugerat ca România să rezolve problema evreiască prin deportare atunci când se va hotărî soarta evreilor din toate ţările Axei sau din toată Europa şi când se va hotărî însăşi soarta ţărilor europene.
W. Filderman a redactat şi câteva memorii pentru a fi semnate de români ardeleni, intelectuali, comercianţi, industriaşi, meseriaşi, preşedinţi ai Camerelor de Comerţ ş.a. În aceste memorii adresate Mareşalului Antonescu se cerea neaplicarea planului de deportare, demonstrându-se utilitatea locuitorilor evrei în viaţa social-economică ardeleană.
O intensă activitate au desfăşurat şi exponenţii colectivităţilor evreieşti din Transilvania şi Banat în vederea influenţării guvernului Antonescu în direcţia neaplicării planului de deportare.
Presiunile exercitate de către liderii obştei evreieşti pentru renunţarea la planurile de deportare au contribuit la amânarea de către guvern a aplicării acestei măsuri şi la stoparea deportărilor în masă în Transnistria.
Impunerea contribuţiei excepţionale de patru miliarde lei.
Poziţia ambiguă a conducerii Centralei.Deportarea dr. Filderman în Transnistria
În primăvara anului 1943 guvernul a decis impunerea evreilor cu o nouă contribuţie excepţională de patru miliarde lei. Hotărârea a fost comunicată Centralei de către Radu Lecca printr-o adresă din 11 mai 1943, în termenii următori:
Vă rog să luaţi la cunoştinţă că guvernul luând în considerare faptul că în timp ce soldaţii români se jertfesc pe front, populaţia evreiască în marea ei majoritate continuă să se bucure de libertatea de a face comerţ şi de a trăi la adăpost de primejdiile războiului, a hotărât ca această populaţie să contribuie la nevoile financiare ale ţării cu suma de patru miliarde lei [...]. Vă rog să luaţi la cunoştinţă că guvernul a hotărât ca evreii recalcitranţi la plata impunerii stabilite [... ] să fie sancţionaţi cu deportarea în Transnistria, urmând ca averile lor să fie lichidate în folosul statului [...]. Ţinem să vă atragem atenţia asupra răspunderii pe care o are conducerea obştei evreieşti [... ] pentru executarea întocmai a hotărârii de mai sus a guvernului37.
În vederea aplicări Hotărârii, N. Gingold l-a convocat pe dr. Filderman şi pe alţi exponenţi ai obştei.
Pornind de la totalitatea măsurilor antievreieşti adoptate de regim în perioada 19411943 şi de la consecinţele lor asupra situaţiei populaţiei evreieşti, dr. Filderman a demonstrat că evreii nu vor putea achita suma cerută. Spre deosebire de poziţia militantă a dr.-ului Filderman, părerile lui Gingold despre situaţia populaţiei evreieşti coincideau întru totul cu cele ale lui Radu Lecca. Ca şi Împuternicitul Guvernului şi Gingold, susţinea că evreii trebuie să fie recunoscători că nu sunt pe front şi că printre ei sunt suficienţi bogătaşi care pot achita sumele solicitate.
Dr. Filderman a respins poziţiile lui Lecca şi Gingold potrivit cărora „în timp ce românii sângerează pe front, evreii acumulează averi, căci dacă evreii nu luptă pe front [... ] îndeplinesc muncă de folos obştesc, adică luptă pentru ţară cu unealta; cu sângeroasa deosebire că în timp ce ostaşii pe front sunt echipaţi, hrăniţi şi plătiţi, că în caz de invaliditate sau deces primesc pensii, evreii care îndeplinesc echivalentul serviciului militar nu sunt nici echipaţi, nici hrăniţi, nici plătiţi, familiile lor nu sunt ajutate, iar dacă din cauza serviciului
devin invalizi sau încetează din viaţă nu primesc nici o pensie. Dacă nu sunt pe front, nu este vina lor - conchidea W. Filderman. Ei au fost excluşi din Armată prin legi discriminatorii38.
La cererea lui Gingold, Filderman şi-a precizat poziţia în scris. Gingold a transmis textul lui Filderman Conducătorului statului, care l-a apreciat ca fiind ireverenţios. Drept pedeapsă, dr. Filderman a fost deportat în Transnistria, la sfârşitul lunii mai 1943, dar avea să fie readus după trei luni de deportare la începutul lunii august, în urma unor intervenţii făcute de personalităţi precum regele Mihai, regina Elena, Iuliu Maniu ş.a.
Demisia lui Gingold din funcţie. Atribuţiile dr. W. Filderman în apărarea intereselor evreieşti
După revenirea din deportare, dr. W. Filderman s-a aflat în continuare în fruntea acţiunilor pentru apărarea evreilor
O cronologie a audienţelor dr. W. Filderman, în primăvara şi vara anului 1944, la diverşi miniştri şi la alte persoane oficiale ale timpului pune în evidenţă unele aspecte din activitatea sa în perioada respectivă.
- 7 martie: intervine la Centrul Naţional de Românizare împotriva deciziei de evacuare din casele românizate a evreilor „exceptaţi" ;
- 18 martie: discută cu ministrul de Interne despre necesitatea măsurilor pentru siguranţa evreilor în diferite centre o dată cu apropierea frontului;
- 20 martie: cere reglementarea dreptului pentru evrei de a părăsi unele oraşe în condiţiile în care armata germană se concentrează în marile centre evreieşti;
- 25 aprilie: depune un memoriu la ministrul de Interne pe tema zvonului că s-ar intenţiona reintroducerea semnului distinctiv şi concentrarea evreilor în ghetouri, în oraşele Iaşi, Vaslui, Bârlad, Huşi, Tecuci, Galaţi, Focşani, Bacău, Piatra-Neamţ şi Roman;
- 12 mai: protestează împotriva noilor măsuri de formare a detaşamentelor de muncă (cu evrei şi evreice) în nordul Moldovei; împotriva punerii în sarcina comunităţilor evreieşti pregătirea mijloacelor necesare pentru echiparea, utilarea, transportul, cazarea şi hrănirea detaşamentelor care vor fi trimise la muncă pentru şosele, tranşee ş.a. (bărbaţi şi femei între 15-55 de ani). Dr. Filderman arată că aceste dispoziţii nu sunt conforme cu normele legale. Nu se ţine seama de limita de vârstă stabilită prin lege, de carnetele de scutire de muncă obligatorie eliberate contra taxă;
- 19 mai: predă la Preşedinţia Consiliului de Miniştri o petiţie în problema dreptului evreilor de a intra în adăposturi publice în timpul bombardamentelor.
"După ce s-a interzis evreilor dreptul sfânt la viaţă, neputându-se evacua nici la sate, nici la oraşe - scria Filderman -, căci evacuarea în oraşe numai în familie (evreii aveau voie să se refugieze doar în localităţile unde puteau locui la rude - n.n.) este sinonimă cu un refuz de evacuare, acum li se interzice şi dreptul de a intra în adăposturi".
- La 23 august dr. Filderman a transmis o notă la Ministerul de Interne în care informa că în seara zilei de 19 august pe strada Ştefan Mihăileanu, colţ cu sediul Serviciului Secret s-a scris pe zidurile caselor: Glasul Londrei = Vocea Iudei. Aceeaşi inscripţie s-a găsit şi pe o clădire de pe bulevardul Carol. El a conchis că ambele inscripţii incită populaţia
39
împotriva evreilor. Toate aceste activităţi arată că adevăratul conducător al evreimii din România, chiar şi în perioada Centralei, a rămas tot dr. W. Filderman. El a reuşit să exercite o influenţă importantă asupra Centralei. A avut oamenii săi de încredere în conducerea ei. A militat pentru o atitudine de rezistenţă, dar a fost împotriva revoltei deschise. Prin memoriile sale adresate Guvernului a protestat împotriva nedreptăţilor, contribuind la supravieţuire în condiţiile discriminărilor şi ale prigoanei.
În legătură cu rolul Centralei în viaţa obştei evreieşti în perioada anilor 1942-1944 sunt de luat în considerare următoarele aprecieri ale profesorului israelian Bela Vago:
Centrala a fost impusă evreilor, iar conducătorii ei au acceptat funcţia oferită fără să fi avut mandat din partea obştei. Ca atare ei au fost percepuţi ca reprezentanţi ai regimului antisemit şi ai naziştilor, şi nu ca reprezentanţi ai evreilor. În viziunea evreilor Centrala nu a reprezentat interesele lor, nici când aceasta a acţionat în acest sens. Fiind în slujba naziştilor şi a autorităţilor antisemite româneşti, Centrala a facilitat realizarea obiectivelor autorităţilor: de deposedare a evreilor de proprietăţile lor; de izgonire a zeci de mii de evrei din locuinţele lor; de exploatare a resurselor lor umane şi materiale; de umilire a populaţiei evreieşti; de pauperizare a evreilor.
Oricum, această opinie a lăsat loc acuzaţiilor care mergeau de la cereri zgomotoase de condamnare la moarte a trădătorilor până la stigmatizarea acestui grup oportunist şi servil care în mod subiectiv a încercat să ajute comunitatea evreiască exploatând privilegiile avute ca parte a sistemului antisemit.
Centrala Evreilor nu a devenit Judenrat şi nici un instrument al naziştilor, aşa cum se intenţionase. [36]
Dr. W. Filderman, împreună cu colaboratorii săi, au reuşit să contracareze aplicarea unor măsuri antievreieşti. Influenţa lor politică a crescut concomitent cu schimbarea situaţiei internaţionale în favoarea Aliaţilor, în timp ce conducătorii Centralei au rămas izolaţi în ultima fază a războiului. Totuşi, trebuie recunoscut că într-un anumit sens şi în anumite împrejurări şi Centrala a venit în ajutorul populaţiei evreieşti, încurajând viaţa culturală, organizând asistenţa, încercând să ajute deportaţii în Transnistria.
În final, se poate conchide că Centrala a fost un amestec sui generis, între un servilism de trădători şi colaboraţionişti, pe de o parte şi încercări de salvare a evreilor, pe de altă parte, reflectând astfel ambivalenţa specifică realităţilor politice româneşti din partea a doua a războiului.
Asistenţa socială şi medicală; formele şi importanţa ei în anii prigoanei
Activitatea de asistenţă s-a desfăşurat, mai întâi, sub egida şi în cadrul Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti, apoi a Centralei. Un rol deosebit i-a revenit Comisiei Autonome de Ajutorare (CAA), înfiinţată în ianuarie 1941.
CAA a beneficiat, de la început, de subvenţionarea Joint-ului, care şi-a putut continua activitatea în România şi în anii războiului.
În primele luni ale activităţii sale, Comisia s-a ocupat de ajutorarea victimelor pogromului legionar din ianuarie 1941.
În vara anului 1941 eforturile ei s-au concentrat în direcţia ajutorării evacuaţilor din mediul rural şi din târguri (ajutoare în bani, efecte, veselă) şi a victimelor pogromului de la Iaşi (29 iunie - 6 iulie 1941).
Acţiunea de ajutorare a evreilor deportaţi în Transnistria s-a declanşat la sfârşitul anului 1941 - începutul anului 1942. După nenumărate intervenţii, Federaţia a primit autorizarea trimiterii de ajutoare în Transnistria în ziua de 17 decembrie 1941, o dată cu apariţia Decretului-lege privind dizolvarea ei.
Crucea Roşie Internaţională a transferat prin intermediul CAA sume importante din străinătate pentru ajutorarea evreilor din Transnistria.
În ianuarie 1943, în Transnistria, s-a deplasat prima delegaţie a CAA şi a Departamentului de Asistenţă din cadrul Centralei pentru a controla distribuirea ajutoarelor trimise. Din raportul prezentat de Fred Saraga, conducătorul delegaţiei, în faţa activului Centralei, la întoarcerea din deplasare, s-au desprins următoarele concluzii: tot ce s-a trimis ca ajutor prin Centrală nu reprezintă nici o parte infimă din necesar; situaţia celor 5.000 de copii rămaşi orfani este dezastruoasă; întreaga populaţie este subnutrită, slăbită şi lipsită de îmbrăcăminte. Deportaţii ar putea fi salvaţi numai prin folosirea lor la muncă productivă şi ajutaţi cu îmbrăcăminte, medicamente şi hrană41.
Cu toate eforturile depuse, ajutoarele se dovedeau în continuare insuficiente. Un memoriu din 8 august 1943 adresat de dr. W. Filderman primului-ministru, după întoarcerea sa din Transnistria, reflectă situaţia gravă a deportaţilor.
Pentru conducerea obştei evreieşti din România destinul deportaţilor în Transnistria reprezenta o preocupare constantă. Acţiunile pentru ajutorarea şi salvarea lor au constituit o componentă a eforturilor de supravieţuire.
Concomitent cu ajutorarea celor din Transnistria, CAA şi secţia de asistenţă din CER au fost nevoite să intensifice acţiunile de ajutorare a celor mobilizaţi la munca obligatorie. Ei nu au beneficiat de nici un fel de subvenţie sau echipare din partea autorităţilor de stat.
Organizaţiile evreieşti erau obligate să se substituie organelor de stat, care, în cazul Armatei, se ocupau ele însele de echiparea efectivelor, în timp ce în cazul detaşamentelor evreieşti această obligaţie revenea evreilor şi organizaţiilor evreieşti.
În activitatea secţiilor de asistenţă o atenţie specială s-a acordat întreţinerii unor instituţii precum azilurile de bătrâni, orfelinatele, căminele şi cantinele.
Pentru viaţa evreiască din anii regimului Antonescu, activitatea de asistenţă socială şi medicală desfăşurată de Centrală, de instituţiile de asistenţă şi de diferitele societăţi filantropice avea o importanţă vitală. Legile în vigoare au românizat spitalele şi casele de sănătate evreieşti, proprietate personală şi comunitară; s-a interzis evreilor să se îngrijească în spitalele româneşti, deci, practic, populaţia evreiască nu avea garantată îngrijirea medicală. Întreaga activitate de asistenţă desfăşurată de instituţiile comunitare, aşa insuficientă cum şi cât a fost, a avut un rol important în asigurarea supravieţuirii pentru mulţi evrei.
Repatrierea evreilor deportaţi în Transnistria
Intervenţiile pentru readucerea în teritoriul românesc a deportaţilor în Transnistria s-au intensificat o dată cu apropierea frontului de Nistru.
Presiunile politice asupra autorităţilor de stat în vederea autorizării repatrierilor au fost exercitate în primul rând de dr. W. Filderman. La 2 ianuarie 1943 el a transmis Conducătorului statului şi lui Mihai Antonescu o notă în care a prezentat situaţia copiilor între 2 şi 16 ani rămaşi orfani în Transnistria. În optica sa nu exista decât o soluţie pentru salvarea lor: readucerea imediată în Cernăuţi. Altfel, înainte de sfârşitul iernii toţi vor fi morţi. „Cum acestora în nici un caz nu li se poate aduce nici o acuzare, nimic nu se opune la înapoierea lor - scria W. Filderman, în memoriul său - emigrarea este imposibilă în starea fizică în care se află copiii". Totodată, conducătorul obştei evreieşti cerea urgenta readucere a celor deportaţi din Vechiul Regat şi Dorohoi. "Dacă nu se ia o hotărâre radicală ca toţi aceştia să fie readuşi la Cernăuţi, vor muri şi mai mulţi între timp".
După revenirea sa din Transnistria, W. Filderman a reluat cu noi insistenţe chestiunea repatrierii. La 4 august 1943, a obţinut o audienţă la generalul C. Vasiliu pe care l-a informat despre situaţia deportaţilor din Dorohoi, Darabani şi Herţa, aflaţi la Moghilev.
La 23 septembrie, s-a adresat din nou generalului Vasiliu, cerând scoaterea evreilor aflaţi în Transnistria din zonele de retragere a trupelor germane; la 12 octombrie a revenit cu un memoriu către Mihai Antonescu şi generalul Vasiliu, arătând că au murit oameni nevinovaţi, căci deportarea a fost globală, fără cercetarea individuală a culpei.
La 17 noiembrie, s-a comunicat ordinul Mareşalului privind concentrarea tuturor deportaţilor la Vijniţa, unde urma ca Centrala să construiască barăci. Decizie cu totul nepotrivită. În spaţiul afectat, nicicum nu puteau fi cazaţi zeci de mii de evrei[37].
La 24 noiembrie, Filderman a revenit la Consiliului de Miniştri cu o listă de propuneri cu localităţile în care puteau fi cazaţi repatriaţii. Cei din Vechiul Regat şi Transilvania, la domiciliile lor; cei suspecţi politic, într-un lagăr din Vechiul Regat; dorohoienii, la Dorohoi; cei din Bucovina de sud, în capitalele judeţelor de unde au venit; cei din Bucovina de nord, la Cernăuţi, Storojineţ, Gura Humorului şi Siret; basarabenii, în oraşele Chişinău, Bălţi şi Soroca; orfanii fără probleme de sănătate, în diferite localităţi, iar cei bolnavi în spitale. Propuneri speciale au fost făcute pentru reunificarea familiilor. În legătură cu plata transportului Filderman a precizat că, întrucât evreii au fost exilaţi de guvern este normal ca repatrierea lor să se facă tot pe contul guvernului. Locuinţele repatriaţilor cât şi cantinele, infirmeriile ş.a. urmau să fie amenajate corespunzător.
La 25 februarie 1944, într-o audienţă la Ministerul de Interne, dr. W. Filderman a intervenit din nou pentru repatrierea generală. „Nu există între viaţă şi moarte nici o soluţie intermediară - arăta el. Repatrierea singură poate salva viaţa evreilor deportaţi. Cunosc unele obiecţii că populaţia din Basarabia şi Bucovina nu ar vedea cu ochi buni repatrierea. Se
confundă populaţia cu câţiva agitatori sau interesaţi. Dovada a dat-o Dorohoiul unde, deşi s-au ridicat aceleaşi obiecţii, până la urmă românii i-au îmbrăţişat frăţeşte pe repatriaţi".
La 11 martie 1944, W. Filderman a înaintat o notă în care argumenta importanţa economică a repatrierilor pentru revigorarea comerţului şi a meseriilor. În ceea ce priveşte aspectul politic el considera că este de o „importanţă covârşitoare pentru România de a nu lăsa în teritoriile ruseşti pe deportaţii evrei-români". În concluzie, arăta în notă „această problemă are un întreit aspect: politic, economic şi umanitar, căci peste 50% dintre deportaţi au murit în ultimii doi ani"43.
Partea organizatorică a acţiunii, atât sub raportul transportului cât şi al ajutorului de integrare în viaţa normală, a fost asigurată de CAA şi de secţia de asistenţă a Centralei, de membri ai Organizaţiei sioniste. Parţial, au colaborat şi autorităţile militare şi civile româneşti.
Ca rezultat al tuturor demersurilor, repatrierea parţială a început în ultima decadă a lunii decembrie 1943. La 20 decembrie, au început să revină cei 6.053 de dorohoieni supravieţuitori ai deportării. La 6 martie 1944, au fost readuşi 1.846 de copii din cei peste 5.000 rămaşi orfani în timpul deportării.
După refuzul categoric din februarie 1944, în martie 1944, în condiţiile înaintării vertiginoase a trupelor sovietice, Mareşalul a ordonat, totuşi, repatrierea generală. Dar această dispoziţie a venit prea târziu. Pentru majoritatea deportaţilor nu s-a mai putut organiza transportul cu trenul. Numai următoarele categorii de deportaţi au putut fi repatriaţi cu trenul: locuitorii din Dorohoi, copiii orfani şi 500 de prizonieri din lagărul de la Vapniarca şi foştii internaţi la Grossulovo. Între 17 şi 30 martie 1944, delegaţii CAA şi ai Departamentului de Asistenţă al Centralei, împreună cu autorităţile româneşti, au mai organizat repatrierea a 2.538 de persoane provenite din cele mai diferite lagăre şi ghetouri de pe teritoriul Transnistriei. Într-o scrisoare adresată lui Mihai Antonescu, dr. Filderman îşi exprima regretul că repatrierea tuturor evreilor a eşuat din cauza întârzierii ordinului - „întârziere ce a costat viaţa a circa 15.000 de deportaţi, după informaţiile sosite până astăzi".
Sistemul paralel de educaţie evreiască
Decretul-lege din 14 octombrie 1940 pentru reglementarea situaţiei evreilor din învăţământ a fost o grea lovitură dată populaţiei evreieşti. Prin această legiferare, evreii au fost împinşi spre o nouă ghetoizare spirituală. În acest context, comunitatea evreilor şi apoi Centrala şi-au asumat greaua misiune de a asigura continuarea şcolarizării la nivel primar, mediu şi chiar superior.
În fapt, reorganizarea sistemului de învăţământ evreiesc în noile condiţii a fost expresia hotărârii populaţiei evreieşti de a nu lăsa tineretul pradă degradării morale, spirituale şi profesionale. „Felul cum au fost absorbiţi elevii eliminaţi din învăţământul de stat constituie un capitol de glorie, un miracol al perseverenţei" - scria S.M. Litman, directorul Liceului „Cultura" din Bucureşti. Dar totul s-a desfăşurat pe fundalul unor opresiuni, măceluri, muncă obligatorie, deportări, înscenări ale Siguranţei care ajungeau până la băncile elevilor şi cancelaria profesorilor. Localurile au fost rechiziţionate şi transformate în cazărmi pentru trupe germane. Cursurile s-au ţinut în vechi case de rugăciune, foste ospătării populare, pivniţe sau poduri insalubre, dar activitatea didactică a continuat în ciuda acestor greutăţi şi în ciuda faptului că elevii şi profesorii au fost recrutaţi să presteze muncă obligatorie.
Viaţa cultural-artistică. Teatrul Evreiesc din Bucureşti
Sub raportul vieţii cultural-spirituale, numeroşi intelectuali, în special din sfera umanisticii, scriitori, ziarişti, artişti, actori ş.a., eliminaţi din infrastructura societăţii româneşti, s-au grupat în jurul Comunităţii, implicându-se în special în activităţile culturale, educative, artistice, publicistice şi editoriale. S-a instituit o relaţie de reciprocitate, în care ambele părţi au fost interesate. Comunitatea şi, mai apoi, Centrala au înţeles importanţa, nu doar culturală ci şi socială, a continuării vieţii culturale evreieşti tradiţionale, iar pentru intelectualitatea evreiască implicarea în această activitate a fost o şansă de supravieţuire, atât materială, cât şi morală. Astfel, în noul context de ghetoizare spirituală, instituţiile evreieşti de educaţie, cult şi cultură au devenit pentru un anumit segment al populaţiei evreieşti centre de unde radiau forţe de redresare sufletească şi de întărire morală, pentru a putea rezista şi a învinge greutăţile. Desigur, nimic nu semăna cu perioada antebelică. Căci dacă atunci apăreau câteva zeci de ziare şi reviste, acum a supravieţuit un singur ziar; dacă atunci funcţionau numeroase cercuri culturale şi universităţi populare, acum viaţa culturală s-a desfăşurat, în principal, în Bucureşti, la Teatrul Baraşeum; în provincie, în sinagogi şi şcoli; dacă atunci existau diferite căi de legătură cu intelectualitatea şi cu viaţa cultural-ştiinţifică românească, acum, pentru evrei, totul s-a repliat între "zidurile" unui ghetou spiritual.
Forme instituţionalizate au existat, în principal, în Bucureşti. În provincie, cultura a fost cu precădere un domeniu al vieţii particulare sau al celei şcolare, acolo unde existau şcoli evreieşti. Viaţa evreiască bucureşteană, pe plan cultural, a fost un caz de excepţie. Aici erau concentrate vârfurile intelectualităţii evreieşti, creatorii în domeniul artei şi literelor, cu forţe şi relaţii necesare pentru organizarea unei rezistenţe sui generis în vederea supravieţuirii.
Sinagoga şi viaţa religioasă
Sinagogile erau întotdeauna pline, în pofida prezenţei agenţilor poliţiei secrete. "Aglomeraţia era atât de mare - relatează Alexandru Şafran în memoriile sale -, încât se ocupa chiar şi pervazul ferestrelor şi se blocau intrările"[38]. Era expresia solidarităţii evreieşti, a speranţei că acolo în sinagogă vor putea afla ultimele noutăţi despre evenimentele la care se mai puteau aştepta; dar era şi un semn al rezistenţei pasive, se dădea expresie ripostei împotriva prigoanei şi a discriminărilor. A fost relevantă în acest sens ziua de 4 martie 1941, când au fost comemorate pentru prima oară victimele pogromului din Bucureşti, din 22-23 ianuarie 1941. Predica rabinului Alexandru Şafran a fost recepţionată de cei prezenţi ca un glas de încurajare pentru înfruntarea greutăţilor. Întregul ceremonial, într-o sinagogă tixită de lume, vădea, implicit, o rezistenţă pasivă a evreilor bucureşteni.
Sinagoga a fost un lăcaş de educaţie iudaică pentru tineret. Centrala nu a interzis cultivarea tradiţiilor iudaice.
În ciuda nesiguranţei vieţii de toate zilele şi a tuturor constrângerilor şi ameninţărilor, evreii şi-au respectat tradiţiile, poate chiar cu mai mare râvnă decât în timpuril normale.
Concluzii
Reţeaua instituţiilor evreieşti a funcţionat pe principiul organismelor societăţii civile intim asociate vieţii cotidiene, în condiţiile unei comunităţi supuse constant discriminărilor şi ameninţărilor. Chiar şi o instituţie cu subordonare nemijlocită faţă de stat şi de Împuternicitul său pentru Problema Evreiască (ne referim la Centrala Evreilor) a fost nevoită, în acţiunea sa concretă, să ţină seama atât de formele instituţionale, cât şi de cele informale, generate de însuşi traiul de zi cu zi al populaţiei evreieşti.
În perioadele de normalitate, când evreii - cel puţin prin prevederile constituţional-democratice - se bucurau de drepturi egale cu toţi cetăţenii şi se dovedeau integraţi în societatea românească, cu întregul ei sistem instituţional, rolul mecanismelor şi instituţiilor comunitare ale etniei se limita la aspectele specifice, preponderent etno-culturale, religioase şi de asistenţă. Cu totul alta era situaţia în anii în care evreii nu mai intrau în categoria cetăţenilor cu drepturi egale, asigurate constituţional şi ocrotite de legi nediscriminatorii, când, în noul context de viaţă civică şi socială, evreii nu mai aveau drept de proprietate, dreptul la muncă şi învăţătură, la asigurare socială şi sanitară ş.a.m.d. Or, în absenţa acestora trebuiau găsite căi de supravieţuire. Instituţiile comunitare existente, de întinsă tradiţie, trebuiau să facă faţă unei imense provocări şi anume, de a gestiona o situaţie de criză în care se puneau probleme de autogestiune, autoadministrare, autoorganizare şi, înainte de orice, de întrajutorare sub toate formele în vederea supravieţuirii individuale şi colective.
[1] Vezi doc. nr._
[2] Dr. Theodor Lavi, Petiţiile doctorului Filderman, în: „Viaţa noastră", Tel Aviv din 30 noiembrie 1979.
[3] Jean Ancel (ed.), Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holocaust, Jerusalim (în continuare Documents), 1985, vol.I, p. 475-476.
[5] Loc.cit., vol.II, p.47.
[8] "Curierul Israelit" (în continuare C.I.), anul XXXV, seria II, nr.23 din 25 februarie 1945.
[11] Loc.cit., p.30.
[12] Lya Benjamin (ed.), Problema evreiască, în: Stenogramele Consiliului de Miniştri, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, p.307.
[13] Lista Matatias Carp, loc.cit.
[14] Matatias Carp, Cartea Neagră, vol.III, p.96.
[15] Loc.cit., p.101.
În Buletinul Centrului Muzeului şi Arhivei Istorice a Evreilor din România, nr.6 (Bucureşti), 2000, p.75-77.
[24] Legislaţia..., doc.57, p.185-190.
[25] Activitatea Centralei Evreilor din România, Bucureşti, 1944, p.40.
[26] Loc.cit., p.45.
[36] Bela Vago, "The Ambiguity of Collaborationism: the Center of the Jews in
[37] Problema evreiască..., doc.176, p.525-529.
[38] Alexandru Şafran, Un tăciune smuls flăcărilor, Comunitatea evreiască din România 1939-1947, traducere din franceză de Ţicu Goldstein, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, p.65.
0 comments:
Post a Comment