ALINA SAVIN EVREII ÎN FRANŢA MEDIEVALĂ

ALINA SAVIN
EVREII ÎN FRANŢA MEDIEVALĂ

INTRODUCERE
Cine studiază istoria evreilor în Evul Mediu şi, în mod special, în Evul Mediu francez, are impresia că citeşte o istorie a violenţei împotriva evreilor. În afara unor perioade de un calm aparent, cînd situaţia paşnică a evreilor trebuia să fie reglemantată prin documente regale, aceştia erau tot timpul ţinta atacurilor clerului sau a agresiunii populare. Unii autori susţin chiar că antisemitismul a fost starea permanentă care a dominat relaţiile dintre creştini şi evrei în Framţa: l’antisémitisme est un fait permanent de notre histoire, des expulsions royales de 1306 en passant par l’explosion de la fin du XIXe siècle, jusqu’aux lois d'exception du gouvernement de Vichy en octobre 1940 et en juin 1941. Nu trebuie uitat, totuşi, că foarte aproape de noi, în 2004, Franţa a fost declarată ţara cea mai antisemită din Europa, calculat ca număr de atacuri în presă şi agresiuni fizice contra personelor aparţinînd acestei religii.
Voi încerca să prezint faptele în mod diacronic, nu exhaustiv, ci oprindu-mă adupra celor pe care le voi considera reprezentative pentru o epocă sau o stare socială. Voi face mai întîi, în cîteva capitole, o trecere în revistă a istoriei evreilor din Franţa, apoi voi consacra un capitol întreg unui caz particular, evreii din Paris.
Sursele mele sînt variate. În primul rînd, am utilizat Enciclopedia Judaica, poate cea mai completă şi mai obiectivă sursă de informaţii pentru un studiu istoric în acest domeniu. Am utilizat apoi diferite cărţi de istorie franceze şi americane, pentru că aîn acestea am găsit documente originale şi informaţii mai detaliate.










PERIOAELE ROMANĂ ŞI MEROVINGIANA

În Evul Mediu timpuriu, în Europa apuseană, evreii au cunoscut, începând cu secolul al VIII-lea, o situaţie relativ mai bună, cel puţin în anumite regiuni. În Spania, de exemplu, unde dominaţia vizigoţilor a luat sfârşit, în anul 711, noii stăpâni ai peninsulei, arabii, au dat dovadă de o mai mare toleranţă faţă de evrei, decât predecesorii lor. În Galia, evreii sunt amintiţi încă din secolul al IV-lea, dar creşterea lor numerică în regatul franc – în urma emigrării din Italia şi de la sud de Pirinei – a început să se manifeste mai cu seamă după instaurarea dinastiei carolingiene.
Cea mai îndepărtată dovadă a unei prezenţe evreiesti în Franţa este cea referitoare la un individ izolat, probabil însoţit de cîţiva servitori; acesta se numea Archelaus, guvernatorul Iudeii, care a fost alungat de Augustus în anul 6 e.n. în provincia Vienne (care în prezent este un departament din Isere), unde a murit în anl 16 e.n. De asemenea, fratele lui mai tînăr, Herod Antipas, tetrarh al Galileii şi Pereii, a fost exilat de Caligula în Lyon (sau într-un loc numit Lugdunum, de partea franceză a Prinilor), în 39 e.n. O legendă (care încearcă să explice originea rugăciunii Ve-Hu Rahum) susţine că, după cucerirea Ierusalimului, romanii au umplut trei vase cu captivi evrei, şi acestea au ajuns la Bordeaux, Arles şi Lyon. Descoperiri arheologice recente înclină în a da crezare acestei legende. Au fost identificate obiecte evreieşti (menorah era reprezentată pe acestea) au fost descoperite în jurul localităţii Arles (din secolulele 1, 4 şi începutul lui al 5-lea) şi, de asemenea, în Bordeaux şi în regiunile din jurul acestuia (secolele 3 şi începututl lui al 4-lea). Surse scrise, care înainte fuseseră tratate cu anumite rezerve de către istorici, afirmă că, în timpul perioadei romane, evrei au fost prezenţi la Metz (la mijlocul secolului al 4-lea), Poitiers (la sfîrşitul secolului al 4-lea), Avignon (sfîrşitul secolului al 4-lea) şi Arles (la mijlocul secolului al 5-lea).
Există foarte multe dovezi arheologice după anul 465. Existau atunci evrei la Vannes (în Bretania), după cîţiva ani, la Clermont-Ferrand şi Narbonne, la Agde in 506, la Valence in 524 şi la Orleans in 533. După ce Clovis I (481–511), fondator al dinastiei Merovingiene, s-a convertit la catolicism (496), majoritatea populaţiei catolice a adoptat doctrina catolică. Din anul 574 au început să se facă presiuni asupra evrilor să accepte credinţa oficială. În 576, arhiepiscopul Avitus din Clermont-Ferrand le-a oferit evreilor din oraşul lui (aproximativ 500 de persoane) două altervative: botezul sau expulzarea. Exemplul lui a fost urmat în 582 de Chilperic I, rege al Neustriei (partea vestică a regatului franc). La Marsilia, unde evreii din aceste două regiuni au găsit refugiu, a existat o încercare de convertire forţată. S-au păstrat şi cîteva informaţii despre o încercare asemănătoare a lui Dagobert I între 631 şi 639; dacă aceasta ar fi fost încununată de succes, evreii ar fi fost expulzaţi din aproape tot teritoriul actual al Franţei. Însă se pare că nu s-a întîmplat aşa; deşi, pentru o anumită perioadă, documentele nu fac nici o menţiune la evrei, există o lipsă asemănătoare de documente şi în ceea ce priveşte alte categrii sociale sau etnice. Se ştiu cîteva lucruri despre evreii din Septimania (în sud-vestul Galiei, pe atunci provincie spaniolă). Aici evreii au fost scutiţi de convertiri forţate şi de persecuţii violente, precum coreliogionarii lor din Spania vizigotă.
În această perioadă, numărul evreilor din Franţa a crescut rapid, iniţial datorită imigrării, la început din Italia şi din partea estică a Imperiului Roman, apoi din Spania, în special după persecuţiile lui Sisebut, care au început în 612. Totuşi, creşterea numărului evreilor s-a datorat şi prozelitismului evreiesc, care a găsit aderenţi în special în rîndul claselor sărace şi printre sclavi.
În acea perioadă, evreii se ocupau în special de comerţ, dar printre ei se mai găseau medici şi chiar pescari. În absenţa unor surse evreieşti scrise, dovezile arheologice oferă anumite informaţii despre evreii din această perioadă. Pe un pergament găsit în Avignon (şi care datează din secolul al 4-lea), este reprodusă menorah, deşi doar cu 5 braţe. Acelaşi motiv apare pe o inscripţie din Narbonne (687/8), care demontrează, de asemenea, o anumită cunoaştere a ebraicii. Tot textul este în latină, în afară de trei cuvinte, Shalom al Yisrael , care sînt scrise greşit. Nu se ştie nimic despre organizarea internă a acestor grupuri evreieşti, cu excepţa prezenţei sinagogilor (Paris 582; Orleans înainte de 585), şi a faptului că existau contacte între acestea. Comunitatea din Marsilia menţinea contacte cu cea din Clermont-Ferrand şi Paris şi chiar în afara graniţeşor, cu cea din Roma.
In ciuda încercărilot de convertire forţată, relaţiile dintre evrei şi creştini par să fi rămas libere şi paşnice, iar acest lucru este demonstrat de eforturile repetate ale autorităţilor religioase de a le interzice. Cea mai frecventă interdicţie era aceea ca evreii şi creştinii să nu mănînce împreună, în privat sau în locuri publice (Vannes, 465; Agde, 506; Epaon, 517; etc.); o alta, care încerca să separe şi mai mult aceste două etnii, le interzicea evrilor să iasă din casă în timpul Paştelui creştin (Orleans, 538; Macon, 583; etc.); în sfîrşit, o măsură are încerca să împiedice prozelitismul evreiesc, evreilor le era interzis să aibă sclavi nu numai creştini, dar şi de alte religii (Orleans, 541: Clichy, 626 sau 627; etc.). Mai mult, deşi la prima vedere ar putea părea ca un semn negativ, o dovadă a relaţiilor bune dintre creştini şi evrei erau frecventele dispute pe teme religioase, caracterizate de o mare libertate de argumentare, după cum susţin unii scriitori evrei (în special dintre regele Chilperic I (561–84) şi furnizorul lui evreu Priscus, 581). O altă mărturie pozitivă –deşi aceasta s-ar putea să fie pur şi simplu o legendă, o invenţie religioasă- este participarea evreilor la înmormîntarea demnitarilor religioşi (Arles, 459 şi 543; Clermont-Ferrand, 554).















EVREII ÎN FRANŢA DE LA CAROLINGIENI PÎNĂ LA SFÎRŞITUL PRIMEI CRUCIADE

Domnia carolingienilor a fost pentru evrei perioada cea mai favorabilă din toată istoria Franţei. În 820, încercarea arhiepiscopului Agobard de a-i converti forţat pe copiii evrei din Lyon şi din împrejurimile oraşului l-a coborît din graţiile regelui Ludovic cel Pios (814–840).
Aşezările evreieşti de pe Valea Ronului, care existau încă din perioadele romană şi merovingiană, au crescut şi s-au extins. Emigraţia continuă din Italia şi Spania era o sursă de creştere demografică, ca şi prozelitismul, care afecta, de asemenea, şi clasele mai înalte. Cel mai cunoscut exemplu este acela al lui Bodo, diaconul lui Ludovic cel Pios, convertit la iudaism în Spania musulmană. Din a doua jumătate a secolului 10 şi pînă în a doua jumătate a secolului 11, exista o migraţie puternică în Anglia.
În această perioadă, evreii din Franţa au avut cea mai intensivă activitate economică, în special în domeniul comercial. Unii erau furnizori ai curţii imperiale, alţii administrau bunurile instituţiilor catolice. Împăraţii carolingieni le-au acordat evreilor anumite privilegii. Marea lor concentraţie în agricultură şi mai ales în viticultură a dus la un monopol al acestora; se spune că şi vinul pentru mesele catolice era cumpărat de la evrei. Cele cîteva cazuri de împrumut de bani erau legate de această activitate agricolă. În ciuda bogăţiei de informaţii generale privitoare la evreii din această perioadă, sărăcia mărturiilor cu privire la medici sugerează că ar fi existat o mare scădere de interes în ceea ce priveşte această profesie. În ceea ce priveşte serviciile publice, evreii erau angajaţi atît în poziţia subordonată de colector de taxe, dar şi în cea mai importantă şi respectată poziţie, aceea de ambasador imperial (Isaac pentru Charlemagne; Judah pentru Carol cel Pleşuv).
Privilegiile personale şi decretele garantate de regii carolingieni le-au oferit evreilor egalitate judiciară completă. Mai mult, orice încercare de a le lua sclavii păgîni prin convertirea cestora la catolicism era penalizată; dreptul lor de a angaja personal creştin salariat era exlicit garantat; orice ofensă sau prejudicu împortriva personelor lor era pedepsit prin amenzi enorme. Evreii se bcurau chiar de un statut preferenţial, pentru că nu erau supuşi patimilor (judecăţile lui dumnezeu) care făceau în mod normal parte din procesul juducial. Un oficial imperial, denumit magister Judaeorum, care făcea parte dintre missi dominici, supraveghea meticulos punerea în practică a acestor privilegii.
Următorul act francez medieval (Capitular privitor la evrei, anul 814) specifică interdicţiile la adresa unora dintre ocupaţiile evreilor:
Nici un evreu să nu îndrăznească să ia în chezăşie sau pentru orice datorie vreun bun al Bisericii, în aur, argint sau orice alt fel, de la vreun creştin. Dar, dacă va îndrăzni să facă acest lucru, interzis de Dumnezeu, toate bunurile să-i fie confiscate şi să-i fie tăiată mâna dreaptă.
Nici un evreu să nu îndrăznească să ia în chezăşie vreun creştin pentru un evreu sau un [alt] creştin, sau să facă orice altceva mai rău; dar, dacă va îndrăzni să facă astfel, să dea despăgubire potrivit cu legea sa şi, în acelaşi timp, să piardă atât chezăşia cât şi datoria.
Nici un evreu să nu îndrăznească să aibă o tejghea pentru schimbat bani în casa sa sau să vândă acolo vin, grâne sau alte produse. Dacă se va descoperi că a făcut acest lucru, toate bunurile sale îi vor fi luate, iar el va fi întemniţat, până va fi adus în faţa noastră.
Privitor la jurământul evreilor împotriva creştinilor: să-şi pună măcriş de două ori în jurul trupului, din cap până-n picioare; să stea în picioare când spune jurământul şi să aibă în mâna dreaptă cele cinci cărţi ale lui Moise, potrivit legii sale şi, dacă nu poate să le aibă în evreieşte, să le aibă în latineşte: „Fie ca Domnul, ce a dat legea lui Moise pe Muntele Sinai, să mă ajute, şi lepra lui Naamon, sirianul, să vină peste mine, cum a venit peste el, şi fie ca pământul să mă înghită, cum l-a înghiţit pe Dathan şi Abiron, dacă eu am comis vreun rău împotriva ta, în această pricină”.
Activităţile consiliilor bisericeşti au avut un efect minor asupra evreilor în această perioadă. Consiliile de la Meaux şi Paris (845–6) au vrut să dezbată poziţia evreilor, şi o serie de canoane ostile privitoare la aceştia au fost votate; acestea erau, de fapt, un fel de colecţie de canoane scoase din scrierile lui Amulo, succesorul lui Agobard din Lyon, şi a diaconului Florus din Lyon, secretar credincioas al celor doi episcopi. Totuşi, Carol cel Pleşuv (840–77) a refuzat să aprobe aceste canoane. Un alt centru de reacţii violent anti-evreieşti a fost Chartres, unde, la începutul secolului 11, episcopul Fulbert a ţinut o serie de predici cu caracter polemic, spunînc că, avînd în vedere faptul că s-ar putea să mai existe regi evrei, Mesia acestora nu a venit încă. Spre sfîrşitul aceluiaşi secol, , Ivo din Chartres a inserat o serie de texte violente anti-evreieşti în colecţia lui canonică. Toate acestea, totuşi, deşi sînt semnul unei încercări de îndepărtare a influenţelor evreieşti asupra creştinilor, demonstrează o anumită stare de normalitate între relaţiile dintre evrei şi creştini .
Aşa-numita Renaştere Carolingiană în sfera intelectuală nu a schimbat cu nimic viaţa evreilor, totuşi, în mod straniu, tradiţii posterioare acestei perioade susţin că, în timpul domniei lui Charlemagne (768–814), a existat un anumit dinamism în învăţămîntul evreiesc. Se spune despre acest rege că ar fi adus călugări irlandezi învăţaţi şi pe cărturarul evreu Machir din Babilon. Ceea ce se ştie despre cărţile evreieşti în limba ebraică care circulau în Franţa s-a aflat din mărturiile lui Agobard, care, fiind un polemist, a menţionat doar acele opere pe care le critica: o versiune foarte veche a lui Toledot Yeshu, o parodie a Evangheliilor, şi Shi'ur Komah, o lcrare mistică. Adevărata renaştere a învăţămîntului evreiesc în Franţa a început în timpul secolului 11. La mijlocul secolului, Joseph b. Samuel Bonfils (Tov Elem) era foarte activ la Limoges, Moses ha-Darshan în Narbonne, şi, puţin mai tîrziu, Rashi în Troyes. Lucrările acestor învăţaţi acopereau principalele domenii ale învăţămîntului evreiesc: poezie liturgică, comentarii biblice şi talmudice, decizii rabinice, gramatică ebraică, filologie. Gloria oraşului Limoge şi a centrului Franţei în general nu a avut o existenţă prea îndelungată, dar în Narbonne şi Troyes existau cele mai faimoase şcoli evreieşti din sud şi din nord. Schimbarea radicală în situaţia evreilor a rezultat din atmosfera generală care domnea în lumea creştină din vestul Europei, din secolul 11 pînă la Criade. Două persecuţii locale, in Limoges la sfîrşitul secolului 10 şi începutul secolului 11, ar putea fi corelate cu valul general de persecuţii care a trecut pestre Franţa din 1007, pentru o perioadă de aproximativ 5 ani. Lansat de cler şi susţinut de regele Robert II cel Pios (996–1031), acesta a fost propagat de populaţia creştină, în general. Pretextul a fost acuzaţia că evreii din Orleans ar fi organizat un complot împotriva creştinilor împreună cu sultanul al-Hakim, care într-adevăr distrusese biserica Sfîntului Mormînt din Ierusalim. Deveniţi astfel obiectul urii universale, evreii din Franţa au fost atunci, dacaă sursele spun adevărul, explzaţi din oraşe, trecuţi prin sabie, înnecaţi în rîuri, sau omorîţi în alt fel, singurele excepţii fiind cei care acceptau botezul. Cînd unul dintre evreii notabili din Franţa, Jacob b. Jekuthiel, a intervenit împreună cu papa Ioan XVIII (1004–09), acesta din urmă trimiţînd un delegat în Franţa, pentru a opri persecuţiile. Evreii care fuseseră foraţi să treacă la creştinism au avut dreptul să revină la iudaism. O situaţie asemănătoare s-a petrecut în anul 1063: Cruciaţii Spanioli, care la bază trebuiau să lupte împotriva musulmanilor, au început să îi persecute pe evreii din sudul Franţei. Cu această ocazie, totuşi, cruciaţii s-au lovit de împotrivirea prinţilor şi a episcopilor, care au fost felicitaţi de papa Alexandru II.
DE LA PRIMA CRUCIADĂ PÎNĂ LA EXPULZAREA GENERALĂ DIN PROVENCE (1096–1501)
Prima Cruciadă (1096–99) a avut un efect imediat minor asupra situaţiei evreilor, însă cele mai numeroase persecuţii şi persoane omorîte au fost în Franţa, însoţite de convertiri forţate în Rouen şi Metz (dar nu şi în sudul Franţei) .
Solomon Bar Simson, membru al comunităţii evreieşti din Mainz, a scris, probabil după 1140, o cronică privitoare la trecerea prin acest oraş a cruciaţilor participanţi la prima expediţie de acest fel (1096-1099). În fragmentele prezentate aici, el povesteşte cum au fost atacaţi evreii din oraş, precum şi modul în care aceştia au reacţionat; cronica mai cuprinde detalii despre sinuciderile petrecute în rândul evreilor, precum şi liste cu martiri din Speyer şi Worms:
În anul 4856, anul 1028 al exilului nostru, în al unsprezecelea an din ciclul Ranu, (...) un popor trufaş, (...) francezii şi germanii, porniră către Oraşul Sfânt, care fusese profanat de neamuri barbare, să-şi caute acolo casă de idolatrie şi să-i izgonească pe ismaeliţi şi pe alţi locuitori ai pământului, şi să cucerească pământul pentru ei înşişi. Ei se împodobiră trufaş cu însemnele lor, aşezând un simbol lumesc – o linie orizontală peste una verticală – pe veşmintele fiecărui bărbat sau femeie a cărui inimă tânjea să meargă pe drumul cel drept spre mormântul lui Mesia al lor. Rândurile lor au crescut până ce numărul bărbaţilor, femeilor şi copiilor a depăşit o hoardă de lăcuste acoperind pământul; (...). Pe când treceau ei prin oraşele unde locuiau evrei, îşi spuseră unul altuia: „Iată, noi mergem cale lungă să căutăm altarul lumesc şi să ne răzbunăm pe ismaeliţi, pe când aici, chiar în mijlocul nostru, sunt evreii, ei, ai căror strămoşi l-au ucis şi crucificat fără nici un motiv. Să ne răzbunăm, mai întâi, pe ei şi să-i nimicim din rândul neamurilor, aşa încât numele lui Israel să nu mai fie pomenit niciodată sau să-i lăsăm să primească credinţa noastră şi să recunoască mlădiţele promiscuităţii”.
Când comunităţile evreieşti îţi dădură seama de intenţiile lor, s-au întors la obiceiul înaintaşilor noştri, penitenţă, rugăciune şi milă. Atunci, mâinile Sfântului Neam au devenit neputincioase, inimile li s-au topit şi puterea li s-a înmuiat. Ei se ascunseră în cele mai dosite încăperi, ca să scape de sabia ce se învârtea. S-au supus la mare suferinţă, abţinându-se de la mâncare şi băutură timp de trei zile şi nopţi, postind apoi multe zile, de la răsărit la apus, până ce pielea li se zbârci şi li se uscă pe oase, ca lemnul. Iar ei strigară din răsputeri, cu suferinţă, către Dumnezeu.
(...)
În acel an, Paştele a căzut într-o joi, şi Luna Nouă a lunii următoare, Iyar, a căzut într-o vineri şi de Sabat. În a opta zi a Iyar-ului, de Sabat, duşmanii atacară comunitatea din Speyer şi uciseră unsprezece suflete sfinte care îl sfinţeau pe Creatorul lor de sfântul Sabat şi nu voiseră să se pângărească primind credinţa duşmanilor lor. Acolo a fost o femeie deosebită, pioasă, care s-a tăiat pe sine spre sfinţirea numelui Domnului. Ea a fost prima din acea comunitatea care a fost ucisă. Rămăşiţele ei au fost salvate de episcopul local fără profanare, aşa cum a fost descris mai sus.
Pe douăzeci şi trei a lui Iyar ei atacară comunitatea din Worms. Atunci, aceasta s-a împărţit în două grupuri: unii rămaseră în casele lor, alţii fugiră la episcopul local căutând adăpost. Cei care rămăseseră în casele lor au fost daţi lupilor de stepă, care au prădat bărbaţi, femei şi prunci, copii şi bătrâni. Au dărâmat scările şi au distrus casele, jefuind şi prădând; şi au luat Sulul Torei, l-au călcat în noroi, l-au rupt şi ars. Duşmanii au devorat pe copiii lui Israel cu gura deschisă. […]
[Evreii din Worms sunt ucişi. La auzul acestei veşti, evreii din Mainz s-au strâns căutând soluţii de salvare]
Conducătorii evreilor s-au adunat laolaltă şi au discutat în ce chip să se salveze. Ei au spus: „Să alegem bătrâni ca să ştim cum să acţionăm, căci suntem distruşi de acest mare rău”. Bătrânii au decis să răscumpere comunitatea dând cu dărnicie din banii lor şi mituind diverşi prinţi, vicari, episcopi şi guvernatori. Apoi, conducătorii comunităţii, care erau respectaţi de episcopul de acolo, se apropiară de el, de oamenii săi şi de servitori, pentru a mijloci acest lucru. Ei întrebară: „Ce să facem cu veştile pe care le-am primit despre măcelul fraţilor noştri din Speyer şi Worms?” Ei [creştinii] răspunseră: „Luaţi aminte la sfatul nostru şi aduceţi toţi banii voştri în vistieria noastră. Voi, soţiile voastre, copiii voştri şi toate bunurile voastre să le aduceţi în curtea episcopului până vor trece hoardele. Aşa veţi fi salvaţi de pelerini”.
De fapt, ei au dat acest sfat astfel încât să ne strângă împreună şi să ne ţină ca peştii, prinşi într-o plasă diavolească, şi apoi să ne predea duşmanului, în timp ce ne luau banii. Până la urmă, asta s-a şi întâmplat, iar „urmarea este dovada intenţiilor”. Episcopul îşi adună preoţii şi curtenii, preoţi puternici, cei mai nobili ai locului, spre a ne ajuta; pentru că, la început, el a vrut, cu toată puterea, să ne salveze, de vreme ce noi îi dăduserăm lui, preoţilor lui şi servitorilor o mare mită în schimbul promisiunii că ne vor ajuta. Totuşi, până la urmă, în ziua urgiei şi a nenorocirii, toate mituirile şi intervenţiile nu au dus la nimic.
În această vreme ducele Godefroy, schimba-i-s-ar oasele în pulbere, se ridică în asprimea sufletului său, mânat de trufie, pentru a merge cu aceşti călători la altarul lumesc, jurând să meargă în această călătorie numai după răzbunarea sângelui celui crucificat, vărsând sânge evreiesc, stârpind orice urmă a celor ce poartă numele de evreu, alinându-şi astfel propria-i furie arzătoare. Până la urmă, s-a ridicat cineva să repare golul, un om cu frica lui Dumnezeu, care fusese legat de cele mai sfinte altare, numit rabinul Kalonymos, Parnass al comunităţii din Mainz. El trimise un mesager la regele Henric, în regatul Pula, unde regele locuise în ultimii nouă ani, şi i-a spus tot ce se întâmplase.
Regele se înfurie şi trimise scrisori tuturor preoţilor, episcopilor şi guvernatorilor tuturor provinciilor regatului, ca şi ducelui Godefroy, cu cuvinte de salut, poruncindu-le să nu facă nici o vătămare trupească evreilor şi să le asigure ajutor şi adăpost. Ducele cel rău a jurat atunci că niciodată nu le-a dorit răul. Evreii din Köln l-au mituit totuşi cu cinci sute de zekukim din argint, aşa cum au făcut şi evreii din Mainz. Ducele i-a asigurat de sprijinul lui şi le-a promis pace.
Totuşi, Domnul, făcătorul păcii, s-a retras şi şi-a întors ochii de la poporul Său, şi i-a încredinţat săbiei. Nici un profet sau om cu inimă înţeleaptă nu a putut înţelege cum păcatul poporului infinit în număr a fost socotit atât de mare, încât să ducă la pieirea atâtor vieţi în diferite comunităţi evreieşti. Martirii au îndurat cea mai mare pedeapsă, care era dată, de obicei, numai cuiva vinovat de ucidere. Totuşi, trebuie spus cu siguranţă că Dumnezeu e un judecător corect şi că noi suntem vinovaţi. […]

Deşi evreii din Germania au avut cel mai mult de suferit de pe urma brutalităţilor, în oraşul Rouen şi-au justificat cruciaţii persecuţiile împotriva evreilor: Dacă ar fi dorinţa noastră (aşa au spus ei) să îi atacăm pe duşmanii lui Dumnezeu după ce am parcurs distanţa către Orient, în faţa ochilor îi avem pe evrei, o naţie a cărei ură faţă de Dumnezeu este de neegalat, şi atunci vom străbate calea înapoi pentru a-i stîrpi. Primul document legal al unui rege al Franţei, care a ajuns pînă la noi, este decretul lui Ludovic VII din 1144, care îi alungă din regat pe acei evrei care s-au convertit la creştinism şi care apoi au trecut din nou la iudaism, adică pe acei evrei care, din punct de vedere creştin, au recăzut în erezie.
A doua Cruciadă (1147–49) a iscat o controversă între Bernard din Clairvaux şi Petru din Cluny, în legătură cu situaţia evreilor; deşi nu li se confiscaseră bunurile pentru a finaţa această expediţie în Orient, aşa cum sugerase abatele din Clunz, ei au trebuit, totuşi, să aibă o contribuţie finaciară considerabilă. În Evul Mediu, evreii nu beneficiau de protecţie legală, fiind nevoiţi să plătească taxe pentru a putea locui într-un regat sau într-un oraş creştin, permisiune care, în caz că le era acordată, putea fi oricând revocată. Deşi taxele erau mari, ei se temeau mai mult de fanatismul sau de furia localnicilor care, în multe cazuri, îi considerau vinovaţi de diferite calamităţi, decât de persecuţiile autorităţilor .
Prima acuzaţie de omor ritual din Franţa a avut loc la Blois în 1171, cînd 31 de evrei –bărbaţi, femei şi copii- au fost arşi pe rug după o parodie de proces, în ciuda faptului că nimeni nu a adus vreo probă care să confirme crima. O serie de acuzaţii similare au urmat la Loches, Pontoise şi Joinville. Deşi Ludovic VII le-a declarat liderilor comunităţii evreieşti din Paris cînd aceştia au venit în audienţă la el că este convins că acuzaţiile de omor ritualic sînt o pură invenţie, şi a promis că va avea grijă ca asemenea incidente să nu mai aibă loc, acuzaţiile au continuat peste tot prin ţară. Biograful regelui Filip Augustus (1180–1223) susţine că acesta, cînd avea şase ani, a aflat de la pritenii lui de joacă faptul că evreii ar avea obiceiul de a ucide copii evrei. Poate aşa s-ar explica ura pe care le-a purtat-o toată viaţa, şi care s-a concretizat, după ce a urcat pe tron, în diferite măsuri împotriva acestora. În 1881 el a ordonat ca toţi evreii bogaţi din Paris să fie aruncaţi în închisoare, fiind eliberaţi doar după plata unei enorme răscumpărări. În anul următor, 1182, el a ordonat expulzarea lor din regat şi confiscarea bunurilor lor imobiliare. Deşi numărul evreilor afectaţi de această hotărîre era mic, acest lucru se datora mărimii mici a regatului francez de atunci, şi, de asemenea, lipsei de autoritate regală asupra nobililor din provinciile învecinate, unde cei exilaţi au găsit un refugiu imediat. Dar aceasta nu era o soluţie împotriva urii regelui, dovadă fiind faptul că, în 1190, el a urmărit evreii în oraşul Champagne (în Bray-sur-Seine sau în Brie-Comte-Robert) şi a exterminat o întreagă comunitate, care a avut curajul să îl condane pe unul dintre supuşii lui la moarte, după ce asasinase un evreu.
Din cauza unor consideraţii de ordin financiar, Filip Augustus le-a autorizat evreilor să revină ăn regat în 1198, urmînd să ia de la ei cît mai mulţi bani posibil. Este posibil să fie existat şi un lat motiv: începînd cu anul 1182m Filip Augustus ş-a extins considerabil teritoriul şi, în toate teritoriile încorporate regatului, el a găsit evrei care trăiau paşnic în mijlocul populaţiei care nu ridica nici o obiecţie împotriva prezenţei lor, şi este posibil să fi înfuriat locuitorii creştini prin expulzarea lor. Şi, avînd în vedere faptul că acum îi tolera pe evrei la marginile teritoriului regatului, nu mai avea nici un sens şi nici o justificare să îi alunge din centrul ţării. La două luni după reprimirea lor, regele a ajuns la un acord cu Thibaut II, conte de Champagne, împărţindu-şi, practic, drepturile asupra evreilor trăind pe teritoriile lor .
A treia Cruciadă (1189–92), care a avut consecinţe atît de grave asupra evreilor din Anglia, nu i-a afectat pe cei din Franţa, dar cruciada împotriva Albigenşilor din sudul Franţei a ruinat, la rîndul ei, comunităţile evreieşti. Mai ales în rîndul evreilor din Beziers, în mod special, au existat multe victime, cînd oraşul a fost atacat în 1209; supravieţuitorii au traversat Pirineii şi şi-ai restabilit comunitatea în Gerona. .
Voi aminti acum pe scurt despre Prevederile referitoare la evrei ale celui de-al IV-lea Conciliu de la Lateran (1215). Acesta a avut loc în 1215, fiind considerat cel mai mare conciliu al Bisericii apusene înainte de Trento. Canoanele 67-70 se refereau la evrei, conţinând o serie de hotărâri extrem de restrictive. Canonul 68 privea îmbrăcămintea evreilor şi a musulmanilor, obligaţi acum, pentru prima dată în istoria Occidentului medieval, să poarte veşminte distinctive. Prin aceleaşi măsuri, creştinilor le-au fost interzise legăturile conjugale cu femei aparţinând celor două categorii amintite:
67. Camăta evreilor
Cu cât religia creştină respinge mai mult jaful cametei, cu atât mai mult evreii perfizi o practică astfel încât, în scurt timp, ei epuizează bogăţiile creştinilor. De aceea, noi vrem să veghem ca creştinii să nu fie îngrozitor de împovăraţi de evrei. Aşadar, statuăm prin decret conciliar că, dacă evreii, în viitor, vor extorca de la creştini, sub orice pretext, împrumuturi cămătăreşti grele şi excesive, să le fi interzis orice negoţ cu creştinii până ce nu vor fi dat despăgubiri, cum se cuvine, pentru pagubele excesive produse. La nevoie şi creştinii vor fi constrânşi, prin cenzură ecleziastică şi fără posibilitate de apel, să se abţină de la orice comerţ cu ei. Îi îndemnăm pe principi ca, din această pricină, să nu se arate duşmănoşi faţă de creştini, ci mai curând, să-şi folosească zelul să-i împiedice pe evrei să făptuiască o atât de mare opresiune. Sub pedeapsa aceleiaşi sancţiuni, decretăm ca evreii să fie constrânşi să plătească bisericilor dijmele şi ofrandele care li se datorau şi pe care ele aveau obiceiul să le perceapă din partea creştinilor în contul caselor şi al posesiunilor lor, înainte ca acestea să fi trecut, indiferent în ce fel, în mâinile evreilor: în acest fel, bisericile nu vor fi afectate.
68. Evreii se vor deosebi de creştini prin veşmintele lor.
În unele provincii, o diferenţă în veşminte îi deosebeşte pe evrei şi pe sarazini de creştini, dar în altele s-a răspândit o asemenea nedesluşire, încât nu mai este între ele nici o diferenţă. Aşa se întâmplă că, uneori, din greşeală, creştinii se unesc cu femeile evreilor şi ale sarazinilor, iar evreii şi sarazinii cu femeile creştine. De aceea, pentru ca astfel de împreunări stricătoare să nu se poată sluji, pe viitor, de scuza unei greşeli datorată veşmântului, decretăm [că] aceşti oameni de amândouă sexele, în fiecare provincie creştină, să se deosebească, tot timpul, de alţi oameni, prin felul veşmintelor lor, de vreme ce acest lucru le-a fost cerut de Moise.
În zilele Plângerilor şi în Duminica Patimii, ei să nu poată ieşi cu nici un chip în lume, pentru că, după cum am aflat, unii dintre ei nu se ruşinează să se arate, tocmai în aceste zile, cu cele mai frumoase veşminte şi nu le este teamă să-şi bată joc de creştini, care păstrează amintirea prea sfintei Patimi, purtând veşminte de doliu.
Le interzicem acest lucru cu desăvârşire; şi să nu aibă îndrăzneala să danseze în semn de ocară faţă de Mântuitor. Şi, întrucât nu trebuie să păstrăm tăcere în faţa injuriei făcute care a şters greşelile noastre, poruncim ca cei care ar îndrăzni să facă aşa ceva să fie pedepsiţi de principii seculari cu pedeapsa pe care o merită, în aşa fel încât să nu mai îndrăznească cu nici un chip s-l hulească pe cel crucificat pentru noi.

69. Inaptitudinea evreilor pentru funcţii publice.
Ar fi prea absurd ca cel ce-l huleşte pe Hristos să exercite vreo putere asupra creştinilor. De aceea, ceea ce conciliul de la Toledo a statuat în această privinţă cu înţelepciune, reînnoim aici din cauza îndrăznelii încălcărilor: interzicem ca evreii să fie numiţi în funcţii publice, fiindcă, folosindu-se de ele, ei se arată foarte duşmănoşi faţă de creştini. Dacă cineva le-a încredinţat o asemenea funcţie, el va fi lovit de sancţiunea cuvenită de către conciliul provincial (care – poruncim – va fi celebrat în fiecare an), după ce, mai înainte, va fi prevenit de acest lucru. Cât despre evreul care a obţinut această funcţie, îi vor fi interzise orice negoţ şi orice altă legătură cu creştinii până ce nu va folosi în folosul creştinilor săraci şi potrivit cu îndreptarea episcopului din acea dioceză, tot ce va fi primit de la creştini în contul funcţiei sale; iar să renunţe cu umilinţă la funcţia pe nedrept asumată. Extindem aceeaşi regulă şi asupra păgânilor.
70. Evreii convertiţi la credinţă nu trebuie să se întoarcă la vechiul lor rit.
Unii [evrei], care, după cum am aflat, deşi au primi de bună voie apa sfântului botez nu se despoaie cu desăvârşire de omul vechi pentru a se înveşmânta mai deplin cu cel nou şi care mai păstrează urme ale primului lor rit tulbură, printr-un astfel de amestec, frumuseţea religiei creştine. Deoarece este scris: „Vai de păcătosul care merge pe două cărări” şi, de asemenea, „Nu trebuie îmbrăcat un veşmânt ţesut din in şi lână”, statuăm că astfel de oameni vor fi constrânşi prin toate mijloacele de rectorii bisericilor să renunţe la vechile lor rituri, pentru ca cei care s-au oferit liberi religiei creştine să fie menţinuţi în respectul faţă de ea printr-o corecţie salutară şi necesară. Căci este mai puţin rău să nu cunoşti calea Domnului, decât să te întorci îndărăt după ce ai cunoscut-o .

În timpul domniei lui Ludovic IX (1226–70), în 1236, au avut loc severe persecuţii anti-evereişti în provinciile din vest, în Bretania, Anjou şi Poitou, care nu erau sub autoritatea directă a monarhului. În 1240, ducele Jean le Roux i-a expulzat pe evreii din Bretania. În acelaşi an, a avut loc la Paris faimoasa dispută a Talmudului. Era vorba, de fapt, de un proces al Talmudului, inspirat de o bulă a lui Grigorie IX în 1239. Verdictul fusese dat deja dinainte: Talmudul trebuia distrus prin foc, sentinţă care a fost pusă în practică în 1242. În provincia Dauphine, care era încă independent de regat, zece evrei au fost arşi pe rug în oraşul Valreas, în 1247, după o acuzaţie de omor ritual. Agitaţii anti-evreieşti au avut loc peste tot prin Dauphine, ducînd la întemniţarea evreilor şi confiscarea bunurilor lor. Nu există nici o dovadă că Ludovic IX ar fi încercat să îi protejeze pe evrei, sau că ar fi dat vreun ordin în acest sens. Totuşi, fratele lui, Alphonse de Poitiers, căruia regele îi cedase guvernarea cîtorva provincii franceze, a ordonat expulzarea evreilor din Poitou în iulie 1249. Totuşi, ordinul nu a fost apliat în mod riguros, sau, mai bine zis, a fost aplicat pentru o perioadă prea scurtă de timp pentru a putea avea efecte totale. Chiar şi aşa, un teritoriu guvernat de Alphonse a fost scena primei expulzări totale: din was the scene of the first local expulsion: from Moissac in 1271. Ludovic IX şi Alphonse de Poitiers aproape că rivalizau în metodele brutale folosite pentru a scoate bani de la evrei. Regele a folosit toţi aceşti bani pentru a finaţa Cruciada. Cu acelaşi motiv pios, Alphonse de Poitiers a întemniţat toţi evreii din provincia lui, pentru a putea să le ia bunurile. Filip III cel Pleşuv, care a domnit din 1270, a fost responsabil pentru migrarea masivă a evreilor în micile localităţi rurale, după ce i-a expulzat din oraşe, în 1283. ascensiunea la tron a lui Filip IV cel Drept (1285) a fost inaugurată de masacrul din Troyes, care a urmat tot unei acuzaţii de omor ritual; cîţiva notabili ai comunităţi au fost condamnaţi şi arşi pe rug în 1288. In 1289, din Gasconia (care aparţinea pe atunci Angliei) şi apoi din Anjou (guvernat de fratele regelui Franţei) au fost expulzaţi evreii. In 1291, Filip cel Drept a publicat o ordonaţă prin care le interzicea evreilor expulzaţi din Gasconia şi Anglia să se stabilească în Franţa.
Deşi Filip cel Drept a negat autoritatea clerului în general (1288) şi a Inchiziţiei în particular (1302) orice autoritate judiciară asupra situaţiei evreilor, acest lucru nu s-a întîmplat pentru a-i proteja, ci pentru că nu suporta să îşi împartă autoritatea în vreun fel. Probabil că judecătorii regali au judecat primul proces în care cîţiva evrei din Paris erau acuzaţi că ar fi profana hostia, in 1290. Pentru a-şi garanta un maxim de cîştig financiar de pe urma ordinului de expulzare din 1306, Filip cel Drept a dat doar instrucţiuni orale. După întemniţarea tuturor evreilor (22 iulie 1306) şi confiscarea bunurilor lor, numeroase ordonanţe scrise au fost scrise de către cancelaria regală, pentru a-i prezenta regelui suma totală obţinută. Ordinul de expluzare a cîştigat adepţi numeroşi în rîndurile lorzilor majorităţilor provincii. Acesta a fost aplicat chiar şi în teritoriile a căror guvernator nu fusese consultat înainte. Evreii au trebuit să plece chiar şi din provinciile care nu erau sub autoritatea regală —Lorraine, Alsace, Franche-Comte, Savoy, Dauphine, Provence cu principatele Orange şi Comtat Venaissin, Roussillon şi Cerdagne (Cerdana)—. Evreii alungaţi din Franţa au găsit refugiu în teritoriile prezente ale Belgiei, Germaniei, Italei şi Spaniei. Filip cel Drept a acordat unui număr limitat de evrei dreptul special de a rămîne în regat sau de a se întoarce în acesta; ei aveau rolul de consilieri financiari, de a strînge taxele. În 1311 chiar şi aceştia au fost expulzaţi. Deşi expulzarea în sine a întîmpinat obiecţii minime din partea lorzilor, aceştia au reacţionat atunci cînd regele a vrut să strîngă bunurile doar pentru el: acesta a fost cazul în Montpellier .
Ludovic X cel Certăreţ (1314–16), fiul şi succesorul lui Filip cel Drept, le-a permis evreilor să se întoarcă, semnînd un document pe 17 mai 1315. Acest ordin nu a putut fi pus în practică înainte de 28 iulie 1315. Un decret de la acea dată, repudiindu-i pe „sfătuitorii cei răi” care l-au incitat pe tatăl lui să îi expulzeze pe evrei şi justificînd decizia lui Ludovic de a-i rechema din cauza „cererii generale a poporului”, le-a acordat evreilor dreptul de rezidenţă pentru o perioadă de 12 ani. Sub Filip V cel Înalt (1316–22), au existat masacre ale evreilor comise Pastoureaux (Păstoraşi) in 1320, iar cei care au avut cel mai mult de suferit au fost evreii din Toulouse şi din regiunile din vestul oraşului. Regele, ofiţerii lui şi autorităţile bisericeşti şi-au combinat eforturile pentru a înnăbuşi mişcarea, mai ales din cauză că aceasta reprezenta o ameninţare pentru ordinea socială. Mania populară împotriva pericolului leprei răspîndită de către evrei şi-a avut originea în mai multe locuri din Franţa, în 1321, în special la Tours, Chinon şi Bourges (sau în altă localitate din provincia Berry). Fără măcar vreun pretext legal, evreii au fost condamnaţi la moarte în aceste locuri. Doar în Chinon au murit 160 persoane. Pe lîngă confiscarea bunurilor evreilor, care erau aduşi astfel „în faţa justiţiei”, o răscumpărare imensă a fost impusă evreimii franceze. Expulzarea –nu a rămas nici un document cu acest ordin sau decret- a avut loc între 7 aprilie şi 27 august 1322.
In 1338 şi 1347 mai mult de 25 de comunităţi evreieşti din Alsacia sau fost victime ale persecuţiilor, care au rămas izolate în estul ţării. Pe de altă parde, masacrele aveau legătură cu ciuma, Moartea Neagră, (1348 şi 1349), şi au afectat comunităţile evreieşti din regiunile din estul şi sud-estul ţării, în special Provence, Savoy, Dauphine, Franche-Comte şi Alsace. Doar intervemţia Papei a reuşit să împiedice ca evreii din Avignon şi Comtat Venaissin să aibă aceeaşi soartă. In Franche-Comte, după ce au fost acuzaţi că au răspîndit ciuma, evreii au fost întemniţaţi pentru lungi perioade, iar bunurile lor au fost confiscate; ei au fost expulzaţi în 1349, deşi au reapărut acolo în 1355. În acelaşi an, Dauphine a fost practic incorporat în regatul Franţei, însă evreii de aici au continuat să se bucure de aceeaşi liberate şi drepturi.
Coroana regală nu a dezvăluit niciodată ce motive finaciare existau în spatele rechemării evreilor în 1359. Carol V (1364–80), regent al tatălui său Ioan II cel Bun, care era ţinut prizonier în Anglia, le-a autorizat întoarcerea pentru o perioadă de 20 de ani, doar pentru că taxele plătite de aceştia îi permiteau să plătească răscumpărarea pentru tatăl său. Urmînd exemplul lui Ludovic cel Certăreţ, el le-a permis evreilor să rămînă în Franţa doar pentru perioade limitate. În 1360, Ioan cel Bun (1350–64) a întărit autorizaţia acordată de fiul lui.
Cînd Carol V a succedat la tron, el a confirmat, în mai 1364, cei 20 de ani garantaţi iniţial, şi a prelungit această perioadă cu şase ani, apoi, în octombrie 1374, cu încă zece ani. Cînd Carol VI (1380–1422) a preluat conducerea guvernului, în februarie 1388 şi martie 1389, el a confirmat prelungirile oferite de Carol V; el, în schimb, nu a fost de acord cu cei cinci sau şase ani acordaţi de Ludovic de Anjou, care acţionase ca regent al lui (1380–88). Astfel, după decretul din 17 septembrie 1394, care susţinea că de acum înainte evreii nu vor mai fi toleraţi pe teritoriul francez, plecarea verilor a devenit efectivă în 1395 (între 15 ianuarie şi 18 martie), 36 de ani după prima concesie pentru o nouă rezidenţă garantată de Carol V. La drept vorbind, aceasta nu era tocmai o expluzare, ci un refuz de a reînnoi dreptul de rezidenţă. Totuşi, acest lucru însemna plecarea evreilor din regatul Franţei.
Începînd cu 1380, evreii au fost victime ale unor persecuţii sîngeroase, care au urmat unor răsculări ale populaţiei în cîteva dintre oraşele regatului, în special Paris şi Nantes. Acest lucru s-a întîmplat şi în 1382. Deşi regele a poruncit ca evreilor să li se înapoieze bunurile furate cu această ocezie, el i-a iertat şi pe răsculaţi. In 1389, regele i-a acordat oraşului Eyrieu dreptul de a decide singur dacă vrea să primească sau nu evrei între zidurile sale. Deşi mai tîrziu o asemenea prerogativă a fost acordată oraşelor din Alsacia în general, acest lucru a fost, la vreme aceea, o excepţie în regat. Totuşi nu are arost să vedem acest incident ca un semn sau ca un preludiu al marii expulzări de mai tîrziu. Din contră, la 15 iulie 1394, regele a acordat evreilor din Languedoc un decret foarte favorabil. Cînd Carol VI a încheiat rezidenţa evreilor din regat pe 17 septembrie, plîngîndu-se că ar fi existat „numeroase plîngeri grave şi denunţuri” în ceea ce priveşte „excesele şi relele comise de evrei, şi se spune că ei ar acţiona în fiecare zi în felul acesta contra creştinilor”. El a adăugat că investigaţiile au confirmat că evreii „au comis de nenumărate ori anumite crime, excese şi jigniri”, în special împotriva credinţei creştine, dar po asemenea justificare pentru actele sale nu pare foarte plauzibilă. Totuşi, cu această ocazie, nu a existat nici un motiv financiar în spatele expulzării, pentru că nu a fost însoţită de confiscări ale bunurilor. Aşadar, această acţiune rămîne inexplicabilă. De data aceasta, evreii din Franche-Comte au împărtăşit soarta coreligionarilor lor din regat, deşi provincia nu aparţinea regelui Franţei.
Din a adoua jumătate a secolului 14, mişcarea voluntară a evreilor din Dauphine şi- asumat propoţii chiar şi mai mari. Delfinul a încercat să îi cheme înapoi, oferindu-le avantaje fiscale, ar fără succes. Pînă la începutul secolului 16, nu a mai existat nici un evreu care să locuiască în Dauphine. În Savoz, situaţia evreilor s-a deteriorat de-a lungul secolului 15: cărţile evreieşti au fost arse îm 1417; a existat o expulzare locală din Chatillon-les-Dombes in 1429, o persecţie sîngeroasă în 1466 şi un decret general de expulzare în 1492. In Provence, cea mai mare parte a secolului 15, în special în timpul domniei lui Rene I cel Bun (1431–80), a existat o perioadă favorabilă pentru evrei, pe lîngă anumite eincidente locale, de exemplu, la Aix-en-Provence in 1430. Condiţiile evrilor s-au schimbat după 1475, cînd, prima dată după marea ciumă, au existat răsculări anti-evreieşti în diferite locuri. Între 1484 şi 1486, atacuri contra evreilor au avut loc în numroase localităţi (în special in Aix, Marseilles şi Arles). După ce Provence a fost încorporată teritoriului francez (1481), majoritatea oraşelor au cerut, pe rînd, expulzarea evreilor, pînă ce ultimii evrei rămaşi au trebuit să se supună ordinului de expulzare generală din 1498, reluat în 1501. Practic, la sfîrşitul Evului Mediu, şi pentru o bună perioadă de timp, nu au mai existat evrei în interiorul graniţelor franceze, poate doar cu excepţia provinciilor Alsacia şi Lorraine, Avignon, Comtat Venaissin şi regiunii Nice.
Pentru a încheia acest capitol, voi aminti că, în aceeaşi perioadă, a avut loc marea expulzare din Spania, care a jucat un rol hotărîtor în destinul evreilor. La 31 martie 1492, la puţin timp după cucerirea Granadei (ultimul bastion al stăpânirii arabe în Spania), regii Aragonului şi ai Castiliei, Ferdinand şi Isabella, au adoptat hotărârea expulzării tuturor evreilor neconvertiţi la creştinism din teritoriile aflate sub stăpânirea lor. La acea dată, având cea mai importantă comunitate de musulmani şi evrei, Peninsula Iberică era, cu excepţia Italiei de sud şi a Siciliei, cea mai importantă regiune multiculturală şi multireligioasă din Europa de apus. Evreii reprezentau un grup activ din punct de vedere comercial şi o elită educată, de folos monarhiei, în administraţie. Cu timpul, antipatia faţă de acest grup prosper a crescut, mai ales în condiţiile în care populaţia locală se percepea pe sine, în mod tradiţional, ca o apărătoare statornică a credinţei creştine. În anul 1478, a fost creată Inchiziţia. Aflată în subordinea monarhiei nu a papei, noua instituţie urma să se ocupe de evrei şi de „conversos” ( evreii convertiţi, bănuiţi că practicau în secret religia mozaică). Edictul de expulzare, adoptat în urma presiunilor Bisericii (cauza lui este însă mult mai complexă) a avut drept urmare plecarea din Spania a aproximativ 170.000 de evrei.






CĂRTURARI ŞI OAMENI DE ŞTIINŢĂ EVREI ÎN FRANŢA MEDIEVALĂ
Centrele importante ale culturii evreieşti din Franţa au fost în Ile-de-France (mai ales la Paris, apoi Dreux, Melun, Pontoise, Corbeil, Coucy-le-Chateau şi Chartres) şi în Champagne (în oraşele Troyes, Dampierre-sur-Aube, Vitry-le-Brule, Joigny-sur-Yonne, Joinville, Chateau-Thierry şi Ramerupt); mai exista o concentrare de centre de învăţămînt pe Valea Loirei (Orleans, Tours şi Chinon). Mai existau un număr deşcoli rabinice în provincia Languedoc (mai ales în oraşele Narbonne, Argentiere, Beaucaire, Beziers, Lattes, Lunel, Montpellier, Nîmes, Posquieres, Capestang şi Carcassonne) şi în Provence (în oraşele Arles, Trinquetaille şi Marsilia, apoi în Salon şi Aix-en-Provence). Cîteva alte provincii franceze au fost şi ele active din punct de vedere cultural: Normandia (cu oraşele Evreux şi Falaise şi posibil Rouen), Britania (Clisson), Champagne, Burgundia (cu oraşul Dijon), Provence, Comtat Venaissin (cu Monteux şi Carpentras), Orange, Avignon, Languedoc, Roussillon (cu oraşul Perpignan), Lorraine (cu oraşele Verdun, Toul şi Metz), Alsacia (cu oraşele Strasbourg şi Selestat). Toate aceste centre de înflorire culturală asigurau o legătură între nordul Franţei şi Rhineland. Din contră, provincia Dauphine (doar cu oraşul Vienne), şi mai ales Franche-Comte şi Savoy, aproape că nu au jucat nici un rol din punct de vedere educativ şi cultural pentru evreii francezi, deşi acolo s-au petrecut evenimente istorice importante pentru aceştia.
Nordul Franţei a fost un centru important pentru comentarii biblice şi talmudice, polemici anti-creştine, poezie liturgică. În sud, activităţile culturale se concentaru pe gramatică ebraică, lingvistică, filozofie kabalistică, studii ştiinţifice, în special medicină, traduceri (în special din latină şi arabă).
Foarte importante erau cercurile mistice din cadrul mişcării kabalistice. şi centrele din nord, şi cele din sud au produs manuscrise iluminate.





EVREII ÎN PARISUL MEDIEVAL

Dovezile arheologice indică o prezenţă umană în zona Parisului inca de acum 3000 de ani, desi cel mai vechi asezamint dateaza din secolul 3 ien, cind Parisii, un trib celtic, s-au stabilit în Île de la Cité, dupa ce au navigat de-a lungul Senei, dinspre est. Prima referinţă scrisă se gaseste în cometariul lui Iulius Cezar despre razboaiele galice, (51-50 ien). Lucrarea descrie cucerirea orasului de catre Cezar în 52. Romanii numeau asezarea Lutetia, iar populatia acesteia facea comert de-a lungul Senei şi îşi batea propriile menezi de aur. În secolul 1 en, în locul catedralei Notre Dame, exista un monument (Le Pillier des Nautes) ridicat în cinstea zeului Jupiter de către o corporatie de negustori de apa, şi care acum se gaseste la muzeul Evului Mediu din Hôtel de Cluny. Orasul s-a dezvoltat rapid, devenind un adevarat centru roman (cu strazi, amfiteatre, bai, un forum, etc). Unele din aceste constructii mai dainuie şi azi. La sfirsitul secolului al 2-lea, au inceput invaziile barbare. Una dintre acestea a distrus Malul Sting, la mijlocul secolului al 3-lea, iar Lutetia a fost redusa din nou la Île de la Cité, în jurul căreia locuitorii au construit un zid de aparare. În acestă perioada a inceput sa penetreze în oras crestinismul, iar Sfintul Denis a fost numit primul arhiepiscop al orasului, în 250. Acestuia i-a fost schimbat numele la inceputul secolului al 4-lea, în cel de Paris. În 360 cezarul roman Iulian (Apostatul) fost proclamat conducător al Parisului iar palatul său rezidenţial se găsea acolo unde este azi Palais de Justice. În 451 hunii, comandaţi de Attila, au invadat teritoriul Franţei actuale, cu o armată de 700.000 de oameni, şi se pragăteau sa atace Parisul. Geneviève, o tinara crestina, le-a vorbit parizienilor infricosati, spunindu-le ca dumnezeu va fi de partea lor. Intr-adevar, orasul a fost crutat, pentru că hunii, ajunsi la portile Parisului, şi-au schimbat drumul. Sfinta ve va deveni mai poi patroana religioasa a orasului . La sfirsitul secolului al 5-lea, Parisul a fost cucerit de franci. Clovis I, rege franc şi intemeietor al dinastiei marovingiene, a făcut din Paris capitala lui în 508. Clovis s-a crestinat dupa insitentele sotiei sale Clotilda şi a sfintei Geneviève. Clovis a fost primul care a unit Franţa, ca regat crestin, capitala fiind Parisul .
582 este data primei dovezi documentare a prezentei evreilor în Paris. Pe atunci, exista deja o comunitate care avea cel putin o sinagoga, situata în cartierul unde este în zilele noastre biserica Sfintului Julien le Pauvre. Omorirea evreului Priscus, furnizor al regelui Chilperic, a fost razbunata de multimea crestina –iar aceasta este o dovada a bunelor relatii care existau intre cele doua grupari religioase . În 581, Priscus a fost angajat de regele Chilperic I (561–584) intr-o dezbatere teologică în prezenta episcopului Gregoire de Tours. Priscus, respingind curajos argumentele regelui, a sustinut că « Dumnezeu nu are nevoie sa se împartă, şi nu îşi împarte puterea cu alţii ». Priscus a întrebat « Poate Dumnezeu sa fie facut om, sa fie nascut dintr-o femeie, sa fie lovit cu biciul, sa fie condamnat la moarte? ». Regele nu i-a răspuns, dar Gregoire, care era cunoscut ca un bun orator, a citat numeroase pasaje cristologice din Biblie şi Apocrife, ca o dovadă a adevărului creştin. Totusi, nici unul dintre aceste argumente nu l-au convins pe Priscus. Cind s-a ordonat ca toti evreii din Paris sa treacă la creştinism, Priscus, care fusese întemniţat, iar apoi eliberat, s-a împotrivit încercărilor regelui de a-l boteza cu forţa. Intr-o duminică, pe cind se ducea la sinagogă impreună cu familia sa, Priscus a fost asasinat de convertitul Phatir şi de acoliţii acestuia. Priscus a fost răzbunat de rudele lui, care l-au ucis pe Phatir .
Totusi, Al Saselea Consiliu de la Paris (614 sau 615) a hotarit ca evreii care aveau functii publice, ca şi familiile lor, trebuiau sa se converteasca la crestinism. Atunci cind a transformat hotaririle consiliului în legi, regele Clothaire II nu stia şi de clauza care cerea botezul, el dorind doar indepartarea evreilor din functiile publice şi instaurind pedepse severe pentru orice incalcare a acestui decret. Desi aceste doua documente reprezinta dovada ca traiau evrei în Paris în acea perioada, şi ca pozitia lor sociala era deosebita, acest lucru nu inseaman şi ca un anume Solomon, care e mentionat ca fiind colector de impozite în Paris în 633, era evreu sau apostat .
Curtea regala marovingiană şi-a mutat capitala în secolul al 6-lea, iar Parisul a inceput sa decadă. Dinastia carolingiană (fondată de Pepin cel Scund în 751) a lasat Parisul în administrarea vasalilor, conţi supusi regelui. Vikingii au distrus Malul Sting în secolul al 9-lea, conducatorii carolingieni au facut eforturi pentru a intari sistemul defensiv al orasului. În 987, Hugh Capet, contele Parisului, a devenit rege al Frantei şi a fondat dinastia capeţiană. Hugh Capet a declarat Parisul drept capitală, şi sub domnia lui centralizată orasul a devenit din nou o metropolă prestigioasă . În secolele al 10-lea şi al 11-lea, evreii se pare că locuiau intre-o parte a orasului unde este acum Rue de la Harpe, intre Rue de la Huchette şi Rue Saint Sévérin, şi o strada care va fi cunoscuta mai apoi ca Rue de la Vieille Juiverie, care se gaseste intre Rue Saint Sévérin şi Rue Monsieur le Prince. În secolul al 10-lea se gasea o sinagoga la intersectia acestor doua strazi. În 1119 exista un document care mantioneaza un cartier evreiesc, acel vicus Judaeorum, situat chiar în centrul Parisului, pe Ile de la Cité; marginile acestuia erau acolo unde este acum Rue de la Cité (partea centrala a careia se numea Rue des Juifs), Quai de la Corse şi Rue de Lutèce. Sinagoga, care avea o latime de 8 metri şi o lungime de 31 de metri, se afla pe locul unde este acum Marché aux Fleurs; dupa expulzarea din 1182, sinagoga a fost transformata în biserica Sfintei Madeleine. Dupa Rigord, biograful lui Filip Augustus şi una din sursele cartii lui Joseph ha-Kohen, Emek ha-Bakha, evreii din Paris posedau aproape jumatate din pamintul din oras şi din apropiere. Ei angajau multi servitori crestini, şi printre obiectele pe care le luau ca amanet se numarau chiar şi obiecte de cult bisericesti; gelozia impotriva prosperitatii lor a dus la multe zvonuri, printre care acela ca foloseau potirele bisericesti crestine drept vase pentru vin .
În 1171, la Blois, a avut loc prima acuzatie de omor ritual impotriva evreilor, dar aceasta a parut rapid şi în alte locuri, şi a ajuns în regiunea Parisului.

Desi Louis VII, ca raspuns la interventia liderilor comunitatii pariziene, a promis ca va avea grija ca acuzatii similare sa nu mai apara în viitor, şi, mai ales, ca nici o persecutie nu va avea loc din cauza acestora, nu a putut sa impiedice inocularea acestor acuzatii în mintea oamenilor, chiar şi a copiilor. Astfel, un prieten de joaca i-a spus lui Filip Augustus, cind acesta avea doar 6 ani, ca evreii omorau copii crestini ; biograful său sustine că aceste povesti au fost la originea ordinului său de expulzare din 1182. cu acesta ocazie, multimea a confiscat sinagoga şi casele evreilor ; regele a oferit 24 din acestea breselei negustorilor de postavuri şi 18 breselei blănarilor. În timpul domniei fiului lui Ludovic VII, Filip Augustus (Filip II, 1180-1223), Paris a devenit cel mai important oras al Europei. Filip Augustus a construit noi ziduri în jurul malurilor drept şi sting, a construit o fortăreata pe locul unde va fi construit mai tirziu Luvrul, şi piata centrala a Halelor. A extins universitatea şi a facut-o autonomă de catedrală. Sub Filip Augustus, Paris a fost impărţit în trei sectiuni : Malul Drept comercial, care s-a numit La Ville (Oraşul); Malul Sting academic, denumit L’Université; şi insula centrală, sediul puterii, denumit La Cité. Pina la sfirsitul secolului al 13-lea, citeva comunitati s-au dezvoltat la periferia orasului, care deseori gravitau în jurul unei abaţii. Printre acestea se numara Saint-Germain, Sainte-Geneviève şi Saint-Victor pe Malul Sting, şi Saint-Antoine şi Montmartre pe Malul Drept. Comunitatea de la Saint-Martin-des-Champs şi cavalerii templieri au secat mlastina Marais şi s-au asezat acolo. Fortăreaţa cavalerilor templieri, l’Enclos du Temple, a fost construită în nord-est de Marais . In Marais a existat si un cartier evreiesc, care a fost repopulat cu evrei in secolul al 19-lea .

Chestiunile rabinice era adresate învăţaţilor din Paris, din partea Romei, inca din 1125. Dupa 20 de ani, rabinii din Paris au luat parte la un sinod convocat de Solomon ben Meir (Rashbam) şi de Jacob ben Meir Tam. În a doua jumatae a secolului al 12-lea, Mattathias Gaon esra conducatorul yeshivei din Paris; fiul lui era posekul Jehiel. Printre alti invatati din Paris inainte de 1182 ii putem aminti pe tosafiştii Yom Tov şi Hayyim ben Hananel ha-Kohen, comentatorul Moise, posekul Elijah ben Judahsi Jacob ben Simeon, cunoscut pentru activitatile sale în domenii variate. Faptul ca stiintele laice erau de asemenea studiate este atestat de epitaful din secolul al 12-lea (descoperit în secolul al 15-lea) al unui anumit Zour, medic şi astrolog. Aceasta pitra este dovada existentei unui cimitir evreiesc în Rue Pierre Sarrazin, în spatele aceleiasi Rue de la Harpe. Evreilor li s-a permis sa se intoarcă în regatul Franţei în 1198. În Paris, ei s-au stabilit în zona în care este acum Rue Ferdinand Duval, care, ca o coincidenta, a devenit cartierul evreiesc în epoca modernă. Pe la sfirsitul secolului al 12-lea, evreii trăiau mai ales în zonele unde se afla acum Rue de Moussy, Rue du Renard Saint Merry, Rue de la Tacherie şi pe Petit Pont; probabil că au fost restrictionati la Petit Pont în 1294, data cind rezidenta în cartiere evreiesti a devenit obligatorie. De fapt, numarul strazilor din Paris pe care locuiau evrei în Evul Mediu, ca şi a locurilor cu numele lor (Moulin aux Juifs, Ile aux Juifs, Cour de la Juiverie, etc.), era mult mai mare. Inca nu s-a intocmit un studiu exhaustiv al asezamintelor evreiesti din Paris. Prima istorie ştiinţifică a Parisului, scrisă de Henri Sauval (1623–1676), pledant în parlamentul parizian, conţinea şi un important capitol consacrat evreilor (vol. 2, cartea 10, 508–32) . Desi permisiunea de a publica Histoire de Paris a fost dată în 1654, aceasta nu a fost publicata decit în 1724. La inceputul secolului al 13-lea, universitatea din Paris a fost recunoscută formal. Pierre Abelard a fost cel mai important profesor de la începuturile acesteia, care, cu ajutorul lui, a devenit cea mai prestigioasă universitate din Europa .
În timpul domniei lui Louis IX, dupa denuntarea lui Nicholas Donin şi ordinul papei Grigorie IX de a fi examinate cartile de cult evreiesti, s-a tinut la Paris faimoasa dispută a Talmudului, în 1240. Nicholas Donin a fost elev de-al lui Rabbi Jehiel ben Joseph din Paris, urmind cursurile yeshivei acestuia, dar a fost excomunicat de profesor din cauza ideilor sale eretice si a repudierii Legii Orale. Devenit apostat si informator, Nicholas Donin a intrat in ordinul franciscan, vrind sa se răzbune pe fostii lui co-religionari. Impreuna cu alti convertiţi, Donin a intocmit un memorandum si, in 1236, i l-a trimis papei Grigorie IX ; in acest memorandum, el aducea 35 de acuze impotriva Talmudului. Printre acestea exitau afirmatii cum că Talmudul ar abunda in antropomorfisme, obscenităţi, blasfemii la adresa lui Isus si a Mariei, atacuri impotriva bisericii, afirmatii ostile non-evreilor, si, in plus, « povesti nebunesti si revoltatoare ». El sustinea că evreii au ridicat Legea Orală la nivelul unei Scripturi inspirate de divinitate (Legea Orală este superioară Legii Scrise), si acest lucru impiedica convertirea evreilor la crestinism . Astfel, Grigorie a ordonat o investigatie preliminară, iar in 1239 a trimis o scrioase circulară autorităţilor ecleziastice din Franţa, in care facea un sumar al acuzaţiilor si in care ordona canfiscarea cărţilor de cult evreiesti, in prima duminică din Postul Mare (adică 3 martie 1240), atunci cind evreii erau adunati la sinagogă. Orice persoana care avea cărţi ebraice si care refuza sa le predea urma sa fie excomunicată. Apoi el le-a ordonat conducătorilor ordinelor dominican si franciscan din Paris sa ardă “acele cărti in care găsiţi erori de acest fel”. Instructiuni similare au fost date regilor Franţei, Angliei, Spaniei si Portugaliei. Ca un raspuns la circulara papei Grigorie, a avut loc prima dispută religioasă publică dintre evrei si creştini, la Paris, la 25-27 iunie, 1240. Principalul vorbitor al evreilor a fost Rabbi Jehiel ben Joseph din Paris (Dintre cei patru rabini adusi ca aparatori ai Talmudului, doar doi au avut dreptul sa vorbească: Rabbi Jehiel si. Judah ben David din Melun), cel mai eminent rabin francez al acelei perioade. Un comitet inchiziţional a condamnat Talmudul doi ani mai tîrziu. Dupa condamarea Talmudului, 24 de căruţe cu cărţi evreieşti (care insumau mii de volume) au fost arse în public în Place de Grève, care se numeste acum Place de l'Hôtel de Ville . Se spune că Donin ar fi responsabil si de imprăştierea zvonului ca evreii ar face omor ritual, pentru a stringe singele crestinilor, desi aceasta acuza nu a fost ridicata in timpul disputei de la Paris. Totusi, nu el este convertitul care a instigat la masacrul evreilor din Anjou, Poitou si Britanny in 1236. Desi Donin si-a continuat activitatile anti-evreiesti o lunga perioada de timp, el nu a devenit niciodata un bun crestin. Numele lui este mentionat in 1287, cind a fost condamnat de o adunare a franciscanilor pentru un pamflet care ataca ordinul, pe care il scrisese in 1279 .
Un cămătar evreu, cu numele de Jonathan, a fost acuzat că a profanat hostia sfintă în 1290, presupusa sa crimă fiind dovedita de numeroase miracole. O capela comemorativă a fost ridicată la puţin timp dupa aceea pe locul pretinsei lui profanări (de care nu a fost acuzat doar Jonathan şi familia lui, ci toata comunitatea evreiască), iar povestea s-a răspindit prin povesti şi imagini. Se spune că acestea au fost adevărata cauza a expulzării din 1306. Registrele de taxe a evreilor din Paris intre 1292 şi 1296 ne oferă o buna imagine a statutului lor economic şi social. Unul din lucrurile cele mai interesante este faptul că majoritatea lor proveneau din provincii. În ciuda interzicerii instalării evreilor expulzaţi din Anglia (1290), sint inregistrati citiva noi-veniti din acea ţară .
Ca în multe alte locuri, profesiunea de medic se distingea la Paris ca frecventa printre celelate. În lumea occidentala medievala crestina, medicina era dominată de religie. Boala era considerata ca fiind o pedeapsa a lui Dumnezeu pentru pacatele comise de oameni iar singura modalitate eficace de vindecare era aceea a rugaciunii. Multi dintre doctori erau şi preoti sau invăţaţi religiosi. Multe dintre spitale se găseau în incinta minastirilor sau a altor stabilimente religioase. Pacientii primeau hrana şi support spiritual de la maicutele specializate, dar cam atit era facut pentru a li se uşura boala. Leacurile traditionale, printre care plantele medicinale sau potiunile, erau vazute ca fiind practici vrajitoresti, şi deci inculpate de biserica. Legile specificau că doar persoanele instruite în domeniu puteau practica medicina. Scolile şi universitatile predau religia, artele frumoase, dreptul şi medicina ; la această specializare se predau cursuri de fiziologie umana, dar şi dogmele credintei crestine. Desi dezbaterile publice cu privire la probleme medicale erau permise, în general acestea erau controlate de biserica catolica, care pedepsea orice « erezie », adica incalcare a ideilor religioase cu privire la corp. Cea mai populara medota de vindecarea era lasarea de singe, pentru ca se considera ca multe dintre boli erau cauzate de excesul de singe din organism. O alta modalitate de diagnostic era inspirata din astrologie ; în functie de o combinatie între zodia pacientului şi momentul bolii, medicul putea calcula care era cel mai bun tratament. Marile evenimente medicale din evul mediu au fost epidemiile de ciuma, care au fost din ce în ce mai frecvente şi numeroase cu cit populatia crestea în centrele urmane . De abicei, şi în tarile musulmane, şi în tarile crestine, evreii erau în pericol în perioadele de entuziasm religios. Pentru ca ei nu stiau cînd pot aparea asemenea momente, incercau sa evite neplacerile pur şi simplu facindu-se utili. Una dintre modalitati era imbratisarea de profesiuni care sa-i faca utili comunitatii gazda, dar care sa le asigure şi mobilitatea. De aceea, foarte multi evrei deveneau doctori . În lumea islamica ei erau apreciati şi contactati. În general, toti cei care aveau educatie aveau şi cunostinte medicale. De exemplu, în familia filozofului Maimonide, toti au fost medici, inclusiv el. Familiile de medici evrei se ocupau şi de negot cu produse legate de medicina : medicamente, opium, ierburi, aprfumuri, carti de stiinta. Astfel au aparut retelel comerciale care le ingaduiau evreilor sa aiba o mare mobilitate atunci cînd apareau persecutiile . În plus, medicina era incurajata atit de Biblie, cit şi de Talmud. Bineinteles, vindecarea era în miinile lui Dumnezeu, iar vindecătorii erau doar instrumente. În biblie exsta denumiri specifice pentru multe boli, cum ar fi gonorea, ciuma, lombago, osteomielitis, boli ale ochilor. E adevarat ca evreii aveau acces la cunostintele medicale ale vechilor egipteni, care pretuiau în mod deosebit aceasta indeletnicire. De asemnea, evreii aveau bune cunostinte de anatomie, şi aceasta se observa din limbajul folosit pentru descrirea detaliata a operatiunii sacrificiilor. De asemenea, Talmudul nu vedea ca un pacat faptul de a consulta un doctor în caz de boala, ca traditia crestina, care lega boala de pacatul moral. Talmudul vorbeste în detaliu de anatomie (mai ales de corpul uman atunci cînd ajunge la maturitatea religioasa), de fiziologie, de patologie. Cea mai mare contributie a Talmudului consta în ideea ca boala trebuie prevenita, mai ales prin igiena. Practic, evreii din evul mediu au putut invata din mai multe surse : propria lor traditie şi cea islamica (care pretuia lucrarile de stiinte naurale ale antichitatii). În plus, medicina era o meserie care oferea celui care o cunostea multa mobilitate, el putindu-şi gasi un loc unde sa fie util .
Majoritatea celorlati evrei din Paris avea ca meserie cămătăria şi comerţul. În numai 4 ani, din cauza cresterii taxelor pe care trebuiau sa le platească, situatia economica a evreilor a devenit din ce în ce în ce mai precară. În aceeasi perioadă, structura comunitatii evreiesti, care numara cel putin 100 de capi de familire, s-a schimbat foarte mult din cauza migraţiilor. Unul dintre cel mai ilustri invatati din Franta medievala, Judah ben Isaac, cunoscut sub numele de Sir Leon al Parisului, a fost conducatorul yeshivei la inceputul secolului al 13-lea. Lui i-a succedat Jehiel ben Joseph, liderul evreilor în timpul disputei din 1240. De cind au fost arse cartile de cult evreiesti şi pina la expulzarea din 1306, yeshivah din Paris nu a mai dat vreun invatat remarcabil .
Dupa reintoarcerea din 1315, numarul evreilor care s-au stabilit în orasul şi în regiunea Paris –judecind dupa contributia lor la impozitele pe care trebuiau sa le plateasca evreii din Franta cu un an inaintea expulzarii din 1322- era putin mai mare decit acela al evreilor care plecasera. Totusi, acestia au reusit sa scape de peresecutiile “pastorilor” (Pastoureaux) şi de acuzatiile ca ar fi otravit fintini. Comunitatea formata în Paris incepind cu 1359 era destul de mare. Figuri importante ale acestei perioade sint:
• Manessier de Vesoul, procureur-général şi commissaire a evreilor de Langue-d'oil (centrul si nordul Franţei) in timpul domniei lui Charles V (1364–80). Făcea parte din familia Héliot din Vesoul, fiind bancher al acelui oraş la inceputul secolului al 14-lea; in 1394 a fost expulzat din oras. In 1359, Manessier a negociat cu Charles, duce de Normandia, pledind pentru intoarcerea evreilor in Franta, apoi a fost un intermediar financiar intre evreii din nordul Frantei si monarhie –ceea ce i-a adus si lui un bun profit. In 1374, el a obtinut drept de rezidenta pentru evrei pentru inca 10 ani. Cind evreii au fost din nou obligati sa poarte un semn distinctiv, el si toata familia lui au fost scutit de aceasta umilinta. In 1365 apare in actele unui proces un anume Manessier, dar nu se stie daca e acesta sau o persoana cu acelasi nume. Dupa moartea lui (undeva intre 28 iunie si octombrie 1375), copiii lui, si mai ales fiul cel mare, i-au preluat functiile si privilegiile (care includeau scutirea totala de impozite). Cind fiul lui Joseph s-a convertit la crestinism in 1382, el si-a primit inapoi toate proprietatile familiale, care ii fusesera luate. Nu se mai stie nimic despre aceasta familie dupa aceasta .
• Jacob din Pont-Sainte-Maxence, asociat al lui Manessieur de Vesoul. Acesta a fost unul dintre liderii evreimii franceze, se pare că venea din Pont-Sainte-Maxence, un oras în departamentul Oise, din nordul Frantei, insa numele sau este singura indicatie că ar fi existat o comunitate acolo. Impreună cu Manessier of Vesoul, el controla afacerile evreilor în nordul ţării, poate că din perioasa reintoarcerii lor în 1359. dupa ce Jacob s-a certat cu Manessier şi l-a denunţat autorităţilor, Manessier a trebuit sa platească o mare amendă şi lui Jacob, şi regelui .
• Mattathias ben Joseph, rabin sef al Frantei şi conducator al yeshivei (1360–85);
• succesorul său, fiul său Jonathan, a carui autoritate a fost contestata de un fost elev al tatalui sau, Isaiah ben Abba Mari, cunoscut şi sub numele de Astruc de Savoia.
Desi Hugues Aubriot, conducătorul Parisului, i-a luat pe evrei sub protectia sa, acest lucru nu a impiedicat numeroasele atacuri şi jafuri în 1380 şi 1382, comise de o populatie revoltata de cresterea taxelor şi a impozitelor. Regele Charles VI, din cauza numeroaselor bunuri care fusesera furate de la evrei cu aceste ocazii, le-a oferit acestora anumite concesii finaciare; insa comunitatea nu a reusit sa se refaca dupa aceste atacuri, nici financiar, nici ca numar de persoane.
Nu dupa multi ani, în 1394, comunitatea a fost lovita şi de afacerea Denis de Machaut. Machaut era un evreu care se convertise la crestinism. Conducătorul Parisului a decretat ca cel mai mic copil al lui sa ramina sub supravegherea tatalui şi sa primească o educatie crestina, iar ceilalti trei au fost incredintati unor familii crestine. De Marchaut avea voie sa-şi viziteze copiii, dar nu şi soţia, care ramasese evreică. Dupa o perioada de timp stabilita de conducătorul Parisului, copiii urmau sa fie interogati asupra intentiei lor de a deveni buni crestini. La putin timp dupa aceea, Marchaut a disparut din oras, iar evreii au fost acuzati ca l-au ucis sau ca l-au inchis pina cind acesta era de acord sa se intoarca la iudaism. Sapte notabili evrei au fost condamnati la moarte, insa aceasta sentinta a fost schimbata, la 6 aprilie 1394, cu plata unei mari sume de bani şi intemnitarea pina ce avea sa reapara Machaut. Şi comunitatea a trebuit sa plateaqsca o despagubire de 10.000 livre. Aceasta intimplare a fost preludiul expulzarii definitive a evreilor în 1394 .
În 1357, în timpul Războiului de O Sută de Ani (1337-1453) dintre Anglia şi Franta, regele francez Jean II a fost capturat de englezi. Fiul sau de 18 ani, viitorul Charles V, a devenit regent. Profitind de situatia politică confuza, Étienne Marcel, liderul breslei pariziene a negustorilor şi conducător al municipalitatii, a inceput o revolta impotriva autoritatii regale, incercind sa stabileasca un guvern autonom la Paris. Revolta a pierdut în curind suportul cetatenilor Parisului cind Marcel a incercat sa alieze orasul cu englezii, Marcel fiind condamnat la moarte de un consiliu orasenesc în 1358 . Desi acum orasul urma interesele lui Charles contra englezilor, regentul prevazator şi-a mutat resedinta în Marais, o parte a Parisului mai putin vizibila. Familia regala a ramas în Marais urmatorii 200 de ani, la inceput la Hôtel Saint-Pol iar apoi la Hôtel des Tournelles. Pentru a proteja Parisul de englezi, Charles V a reconstruit zidul de la Malul Sting iar în 1370 a construit un nou zid (în locul caruia se afla azi marile bulevarde) pe Malul Drept. Acest zid a permis extinderea Parisului inspre vest, catre Luvru, şi asigura şi protectia laturei estice prin noua fortareata a Bastiliei. În acelasi timp, fortareata Luvru a fost transformata în resedinta regala, desi Charles V nu a facut din aceasta locuinta sa permanenta . Paris a cunoscut instabilitatea politica din nou la inceputul secolului al 15-lea, sub domnia regelui nebun Charles VI (1380-1422). Cele doua fractiuni aristocratice, Armagnacţii şi Burgunzii, îşi doreau sa-l domine pe rege, iar acest conflict a declansat razboiul civil. Regele englez Henry V, profitind de aceasta neintelegere, a invadat şi infrint fortele franceze în batalia de de Agincourt în 1415. apoi, burgunzii s-au aliat cu englezii, care au ocupat Parisul în 1420. ofiterul englez John of Lancaster, duce de Bedford, a devenit regent al Parisului şi şi-a stabilit resedinta în palatul regal. Fiul lui Charles VI, viitorul Charles VII, a fost sprijinit în incercarea lui de a cistiga tronul de Ioana d’Arc, care l-a sprijinit militar. Ocupatia engleza a Parisului a incetat în 1436, cind victoriosul Charles VII a intrat în oras. O buna parte din Paris a rams în ruine pentru citeva zeci de ani, şi doar dupa 1480 au reinceput sa fie reconstruite cladirile şi bisericile .
Nu exista nici o dovada ca ar fi existat o comunitate evreiasca, sau chiar indivizi separati, în Paris, în secolele al 15-lea şi al 16-lea. Insa aceasta perioada reprezinta deja sfirsitul Evului Mediu în Franta (care se temina atunci cind apare Renasterea ). Urmatoarele mentiuni vin mult mai tirziu. În 1611 medicul Elijah of Montalto a fost chemat la curtea reginei Marie de Médicis (sotia lui Henri II); desi el a avut anumite contacte cu Concini, Mareşal de Ancre, şi cu amanta acestuia, L. Galigas, nimic nu ne indreptateste sa credem ca acestia ar fi fost evrei. De asemenea, nu exista nici un motiv sa credem ca negustorii de postavuri din Paris ar fi fost evrei care îşi practicau credinta în ascuns, doar pentru ca breasla lor se numea sinagoga ; în 1652, ei chiar au omorit un cetatean care i-a denumit evrei .







BIBLIOGRAFIE :
1. Benbassa, Esther –Histoire des Juifs de France, Hachette 2003
2. Bourdre, Philippe - Histoire des Juifs de France - Tome 1. Des origines à la Shoah, Albin Michel 2004
3. Catane, Moché –La vie en France au XIe siècle, Paris, Albin Michel 1998
4. Cloisson, André –Une Histoire de Paris, Flammarion, Paris, 1997
5. Davis, Norman –A History of Europe, Oxford University Press, 1996
6. Depping, G.-B. –Les Juifs dans le Moyen Âge, Bruxelles, Wouters et Ce, 1844.
7. Freistas, Robert A. –A Brief History of the Medicine, Georgetown, TX, 1999
8. Jacob R. Marcus, The Jew in the Medieval World. A Source Book, 315-1791, Cincinnati, The Union of American Hebrew Congregations, 1938
9. Johnson, Paul –O istorie a evreilor, Hasefer, 2003
10. http://obsdeparis.nouvelobs.com/articles/p222_2114/a268400.htm (despre cartierul evreiesc Marais)
11. Schwarzfuchs, Simon –Les Juifs de France, Presse Universitaire de France, 2002, (capitolul Evreii în Evul Mediu – De la convieţuire la psihoză colectivă)
12. The Jews and the Crusaders. The Hebrew Chronicles of the First and Second Crusades. Translated and edited by Shlomo Eidelberg, Madison, The University of Wisconsin Press, 1977
13. A Source Book for Medieval Economic History. Edited by Roy C. Cave and Herbert H. Coulson, New York, The Bruce Publishing Company, 1936
14. Waelput, Gerard, Les Juifs a Blois au Mozen Age, articol în revista Le Moyen Age, 2/2001, Tome CVII, p. 283-304
15. Encyclopedia Judaica, ediţia 1998:
• DONIN, NICHOLAS (13th century), apostate to Christianity; of La Rochelle. , articol in Encyclopedia Judaica, 1998
• FRANCE, articol in Encyclopedia Judaica, 1998
• JACOB OF PONT-SAINTE-MAXENCE (14th century), articol în Encyclopedia Judaica, 1998
• Medicine, articol în Encyclopedia Judaica, ediţia 1998
• Machaut, Denis de, articol în Encyclopedia Judaica, 1998
• MANESSIER DE VESOUL (Menssier de Vezou; d. 1375), articol in Encyclopedia Judaica
• Paris, articol în Encyclopedia Judaica, ediţia 1998
• Priscus, articol în Encyclopedia Judaica, ediţia 1998
• TALMUD, BURNING OF, articol in Encyclopedia Judaica, ediţia 1998