Vaticanul, musulmanii si iudeii

Autor: Mihai BACIU
Data publicarii: 04/06/2009

Flacara Iasului


Vaticanul, musulmanii si iudeii (I)
Autor: Mihai BACIU
Data publicarii: 28/05/2009

In prima jumatate a lunii mai, Papa Benedict al XVI-lea a vizitat Turcia, Iordania si Israelul. A fost un turneu calificat, de multi, drept istoric. In fiecare zi, saptamana sau luna, sefi de state din cele patru colturi ale lumii viziteaza alte state, mai apropiate sau mai indepartate, se intalnesc, discuta, semneaza tot felul de comunicate, declaratii, dar putine dintre aceste evenimente sunt calificate drept istorice. Si iata ca vizita sefului celui mai mic stat din lume - are, ca suprafata, doar 0,44 km -, Vaticanul, vizita facuta in trei tari din Orient, primeste acest rar calificativ. De ce? Si care au fost rezultatele?

Papa stapaneste, absolut, un stat minuscul care n-are nici economie propriu-zisa, nici armata, nici politie, ci doar o garda elvetiana care il apara pe el, minusculul sau guvern si complexul de cladiri care alcatuiesc Vaticanul. Si, totusi, puterea Papei este imensa, depasind cu mult puterea multor sefi de stat care au si armata, si politie si economie. Este o putere eminamente spirituala, care vine dintr-o istorie de aproape 2.000 de ani, dar si de la cei aproximativ 1 miliard de catolici raspanditi pe intreg mapamondul. De aceea, asa mic cum este, Vaticanul intretine relatii diplomatice cu majoritatea statelor lumii, iar diplomatia sa este foarte eficienta, desi, de cele mai multe ori, nu lucreaza la lumina zilei. Nu cred ca exista in lume vreo scoala diplomatica mai veche decat cea a Vaticanului, iar eficienta acesteia s-a manifestat spectaculos de-a lungul secolelor. Asa incat, vocea Sanctitatii Sale Papa este ascultata, cu multa atentie, in toata lumea, iar gesturile, activitatea si vizitele sale constituie evenimente de prim ordin pentru mass-media cele mai influente. Iar daca aceste vizite au loc in tari in care populatia majoritara este de alta religie si in care, in plus, exista probleme politice si etnice explozive, cu atat mai mult evenimentul va atrage atentia tuturor. Si, cind spun "tuturor", ma refer la guverne, la presa, la mediile diplomatice, dar si la o mare parte a populatiei din lumea civilizata. Asa s-a intamplat si cu ocazia vizitei Papei, de luna aceasta, in Turcia, Iordania si Israel.

Asadar, Papa a vizitat doua tari majoritar musulmane si una de religie mozaica. In toate, Sfantul Parinte a fost nevoit sa faca o adevarata echilibristica teologica si politica - ale carei rezultate inca nu le putem masura cu exactitate.

Desigur, in Turcia si Iordania, chestiunile politice sunt mai putin sensibile, asa incat Papa, in mod firesc, si-a concentrat atentia pe relatia cu musulmanii. Problema nu este deloc simpla, ca, de altfel, orice problema care trimite la relatiile dintre religii. Istoria relatiilor dintre catolicism, si crestinism in general, cu Islamul este una deosebit de dramatica. Secole in sir, multimi de oameni s-au exterminat in numele celor doua religii. Cruciadele au fost o culme a acestui conflict. Multa vreme dupa Cruciade, razboaie deosebit de sangeroase au fost purtate sub semnul Crucii si al Semilunii, chiar daca adevaratele lor cauze erau economice sau politice. Si astazi, inca, musulmanii ii numesc Cruciati pe militarii americani si pe aliatii lor, care au intervenit in Irak si Afganistan. Asadar, o istorie incarcata, care inca ocupa un loc important in memoria colectiva - in special in cea a musulmanilor.

La acestea se mai adauga un factor agravant, produs al timpului nostru, si anume eternul conflict dintre arabi si evrei, sprijinul dat de americani Israelului, interventiile NATO in zona. Toate acestea au produs in unele medii arabe un curent radical care apeleaza inclusiv la metode teroriste si care au gasit in islamism un sprijin ideologic deosebit de puternic. Chiar daca in Coran nu gasim indemnuri explicite la violenta contra "ghiaurilor" (necredinciosilor), totusi, toate gruparile teroriste din zona invoca Islamul si, bineinteles, pe Allah, ca temei al actiunilor lor. Si fanatismul politic sau religios, fiecare in parte, sunt periculoase, dar, cand ele se combina, rezulta un amestec exploziv, care foarte greu poate fi dezamorsat. Iar cand cineva crede ca detine adevarul absolut, orice umbra de indoiala la adresa acestui adevar si al detinatorului sau apare, in ochii lui, ca o maxima jignire ce nu poate fi iertata. Sa ne amintim de reactia musulmanilor cu ocazia publicarii acelor caricaturi daneze in care aparea si Profetul.

S-a intamplat ca Papa Benedict, intr-un discurs din 2006, sa citeze un imparat bizantin care spusese ca Islamul a incurajat violenta si a adus in lume "lucruri rele si inumane". Tot felul de organizatii musulmane, inclusiv celebra "Fratii Musulmani", au declarat ca nu-l vor ierta nicicum pe Papa pentru aceste afirmatii.

Pe acest fond istorico-politic a facut Papa vizita in Turcia si Iordania. Nu se poate spune ca n-a depus eforturi ca sa impace lucrurile. Ba chiar a mers pana acolo incat a oficiat chiar si o Rugaciune in Moscheea Albastra - Suleymanie din Istanbul -, fapt imposibil de imaginat nu cu mult timp in urma. Si sa ne gandim ca inainte de a fi Papa, Cardinalul Ratzinger era Seful Congregatiei pentru Apararea Credintei catolice, adica un fel de ideolog sef al Vaticanului. Este stiut, insa, ca un sef de stat trebuie sa cam uite parerile pe care le avea inainte de a fi sef.

Este greu de aflat daca musulmanii si-au schimbat sau nu parerea despre Papa in urma acestor gesturi cu adevarat inedite. Eu cred ca mai degraba NU, cu toate eforturile facute de sefii politici din Turcia si Iordania, care l-au primit pe Papa cu cele mai mari onoruri.

In Israel a fost si mai greu. In fata Papei se aflau 3 mari probleme, grele ca pietrele de moara:

1. Razboiul vesnic dintre palestinieni si evrei.

2. Istoria lunga si tragica a relatiilor dintre crestinism si iudaism.

3. Unele gesturi ale Papei Benedict si un moment din tineretea neamtului Iosef Ratzinger - actualul Papa Benedict.

1. Patriarhul latin al Ierusalimului, monseniorul Fouad Twal, a sintetizat in mod magistral dilema unui Papa care trebuie sa tina un discurs in Orasul Sfant: "Un cuvant pentru musulmani, si am intrat in belea. Un cuvant pentru evrei, si am intrat in belea. Insa, Papa pleaca, iar eu raman aici, cu consecintele". Si inca... "fiecare zi, fiecare gest, fiecare intalnire si fiecare vizita vor avea o conotatie politica".

Si aici, asadar, Papa a fost nevoit sa joace pe sarma. Mesajul sau a fost unul al pacii si al concilierii intre evrei si palestinieni - si la Ierusalim, si la Betleem, si la Nazaret -, dar fiecare dintre parti a inteles ceea ce a vrut. Si, mai ales, fiecare a stat cu urechile ciulite de teama ca nu cumva Papa sa scape vreun cuvant care sa incurajeze sau sa avantajeze adversarul. Este adevarat ca Papa n-a scapat niciun asemenea cuvant, dar stiinta hermeneuticii (a interpretarii) are resurse inepuizabile - mai ales cand vine vorba de limbajul politic, diplomatic sau teologic. Oricum, Papa nu poate aduce pacea intre evrei si arabi, insa nu putem subestima eforturile pe care acesta le face, la varsta sa de peste 80 de ani si cu un trecut ca al sau.

2. Conflictul arabo-evreiesc este foarte tanar in raport cu cel dintre crestinism si iudaism. Acesta din urma a durat secole in sir si a adus mari suferinte, in special evreilor.

Conflictul nu a inceput chiar odata cu Iisus, asa cum au sustinut unii "talibani" de-a lungul timpului. O perioada, dupa Iisus, trecerea de la iudaism la crestinism a cunoscut faza intermediara a iudeo-crestinismului. Dupa legalizarea crestinismului de catre imparatul Constantin, acesta a invins, treptat, vechile culte, cu exceptia unuia singur, iudaismul. Si nici nu putea fi altfel din moment ce crestinismul se trage, totusi, din iudaism, iar Vechiul Testament este carte canonica pentru ambele religii.

Si, totusi, dusmania dintre cele doua confesiuni a crescut cu timpul, atingand apogeul in Evul Mediu, pe vremea Cruciadelor - cand multi evrei au fost omorati doar pentru ca erau evrei. Dar si ulterior, in multe tari crestine din Europa au avut loc, periodic, pogromuri impotriva evreilor, care, chiar daca aveau cauze economice, acuzatiile de suprafata erau de ordin confesional.

Desigur, cea mai importanta si cu cel mai mare impact la public era acuza ca evreii "l-au omorat pe Hristos", fiind asadar DEICIZI, adica ucigasi de Dumnezeu, dar la aceasta s-au adaugat si altele, care tineau de ignoranta, prejudecati sau superstitii. Multe dintre victimele Inchizitiei - mai ales in Spania - au fost evrei. Este, de asemenea, adevarat ca unii dintre marii persecutori ai evreilor au fost evrei botezati - trecuti, adica, la crestinism.

Asadar, istoria relatiilor celor doua religii este una dramatica si, uneori, tragica. Timpurile moderne au adus si primele incercari de conciliere dintre crestini si evrei. Cea mai importanta a fost Conciliul Vatican II si chiar acest Conciliu a fost invocat de Papa inaintea vizitei in Israel, spunand ca doreste sa continue eforturile initiate de acest conclav istoric. Si charismaticul Papa Ioan Paul al II-lea a avut acelasi scop atunci cand a vizitat Israelul.

Fara indoiala ca o istorie atat de incarcata ca cea a relatiilor dintre crestinism si iudaism nu poate fi modificata in cateva decenii, dar, totusi, unele rezultate deja exista. A disparut ura confesionala dintre crestini si iudei, la nivelul credinciosilor simpli, si numai unele grupari radicale si unii indivizi mai fanatici conserva aceasta relicva istorica.

Probleme mai complicate raman la nivelul de varf al celor doua confesiuni - Mari Rabini, Episcopi etc. - si, desigur, la nivel teologic.

Oricum, vizita Papei Benedict nu poate fi ignorata ca pas important in directia concilierii raporturilor dintre crestini si evrei.

3. Evreii radicali, si nu numai, sunt furiosi pe Papa Benedict din cateva considerente care nu mai tin de confesiune sau de istorie, ci doar de unele gesturi si evenimente legate de viata acestuia.

Intai, este vorba de intentia Vaticanului de a-l sanctifica pe Papa Pius al XII-lea, fapt ce a starnit furia evreilor care sustin ca Papa Pius n-a schitat niciun gest de aparare a evreilor, in timpul razboiului, ceea ce ar fi facilitat Holocaustul. Apoi, nu cu multa vreme in urma, Papa ar fi hotarat reprimirea in randul clerului a episcopului sud-american, de origine engleza, Richard Williamson, care a negat Holocaustul. In sfarsit, i se reproseaza Papei ca in 1945, cand era elevul Joseph Ratzinger la un seminar catolic, ar fi fost membru al Hitlerjugend (Organizatia Tineretului Hitlerist).

Se observa ca toate aceste "reprosuri" au legatura directa sau indirecta cu Holocaustul - eveniment care a marcat adanc constiinta evreilor si in legatura cu care ei nu admit, in nicio discutie, vreo indoiala sau nuantare.

Intreaga vizita a Papei in Israel a fost marcata de aceste 3 obstacole pe care le-am amintit, pe scurt, mai sus. Mai sunt si altele. Ele raman, si nici chiar o diplomatie atat de redutabila ca cea a Vaticanului, cu o traditie atat de solida, nu le poate evita cu usurinta.

Dincolo de toate acestea, nu putem sa nu apreciem eforturile Vaticanului, ale Papei Benedict al XVI-lea - om trecut de 80 de ani si fost ideolog-sef al Sfantului Scaun.