Fii de nazisti au devenit evrei

O ruda a lui Hitler s-a convertit la iudaism si locuieste in Tara Sfantau Fiul unui agent Waffen SS a devenit rabin al Fortelor Aeriene din Israel.

Un reporter al ziarului britanic "The Guardian" a pornit pe urmele unor nazisti despre care auzisera ca s-ar fi convertit la iudaism. Povestea a inceput acum doi ani, cand intr-o obscura revista americana s-a publicat un articol conform caruia un descendent al lui Adolf Hitler s-a convertit la iudaism si, mai mult decat atat, s-a mutat in Israel. De altfel, de mai multa vreme, in cercurile evreiesti, circula zvonuri conform carora o serie de oameni, "penitenti" - copii ai nazistilor care au trecut la iudaism - incearca "sa spele astfel pacatele tatilor lor". Reporterul britanic care a dorit sa verifice aceasta informatie a descoperit ca ea este adevarata, barbatul traind intr-adevar ca un evreu ortodox. Necunoscut pentru restul lumii, povestea acestuia a fost prezentata intr-un tabloid israelian. Apoi a disparut din nou din luminile rampei. Intai, ziaristul s-a intalnit cu un alt "convertit", Aharon Shear-Yashuv, fiul unui nazist care acum este rabin al fortelor armate israeliene. A acceptat sa-si povesteasca viata, recunoscand deschis: "tatal meu a fost in regimentul Waffen-SS". Aharon Shear-Yashuv s-a nascut, dupa cum el insusi a explicat, in Ruhr Valley in anul 1940. In timpul razboiului, tatal sau a facut parte din trupele de elita ale lui Hitler. Intrebat ce atributii a avut acesta in SS, Aharon a explicat ca nu stie si ca nu a primit raspunsuri nici cand a crescut. In ceea ce priveste convertirea sa, a explicat ca aceasta ar fi avut loc chiar daca Holocaustul nu ar fi avut loc si ca "desi mi-a fost tata, ideologic nu avem nici o conexiune. Am fost atat de sigur in convingerile mele, incat celelalte amanunte nu au mai avut nici o importanta".

Acesta a mai povestit ca in momentul in care tatal sau a aflat ca va studia iudaismul in America a fost "socat si furios. Pentru el a fost sfarsitul lumii: <>. Mi-a spus ca sunt nebun si a declarat ca nu-i mai sunt fiu". Cand Shear-Yashuv s-a mutat in Israel, parintii au pretins ca nu s-a intamplat nimic; au spus chiar vecinilor ca fiul lor e inca in America. Dupa cativa ani, sora sa a incercat sa aranjeze o intalnire intre fratele sau si parinti, in gara din Dusseldorf. Shear-Yashuv a sosit cu un prieten evreu la intalnire, iar cand tatal sau l-a vazut pe necunoscut, a refuzat sa mai coboare din tren.

Germania "e pe moarte" Aharon Shear-Yashuv crede ca "Germania e <>. Nemtii nu se mai casatoresc, si daca o fac, au doar un copil, insa turcii si strainii din Germania au multi copii. Eu cred ca e ca o pedeapsa pentru Holocaust" Dan Bar-On, profesor de psihologie la Universitatea Ben Gurion si expert in psihologia copiilor criminalilor a declarat ca "motivul convertitilor este de fapt intrarea in comunitatea victimelor. Daca devii parte a comunitatii victimelor, scapi de sentimentul de vinovatie, nu mai faci parte din comunitatea criminalilor. Ei fug astfel de trecut. Poate asa au o iluzie de pace". Cel care e ruda cu Hitler este profesor la o Universitate din Israel, si doreste ca numele sau sa nu fie facut public. El a explicat ca Alois Hitler a avut doi fii - Adolf (viitorul Fuhrer) si Alois Jr. Acest frate de tata al dictatorului a avut un copil din flori, pe nume Hans. "Hans s-a casatorit cu bunica mea Erna, dupa ce aceasta a divortat de bunicul meu". Profesorul a adaugat imediat ca uraste legaturile pe care le are cu familia Hitler. "Sangele sau ADN-ul meu nu au legatura cu aceasta familie. L-am intalnit pe acest Hans doar o data, era un om dragut, nu era brutal, insa bunica mea Erna era fericita ca s-a casatorit cu un membru al familiei Hitler si a ramas o nazista pana la moarte. Nu am avut legaturi prea multe cu ea". Profesorul a mai explicat ca mama sa a fost alungata de familie dupa ce l-a nascut, pentru ca avusese o aventura cu un barbat insurat. Mama sa a avut o viata foarte grea, iar profesorul a mai explicat ca trecerea sa la iudaism nu s-a petrecut peste noapte. "Tot ce pot spune este ca aveam in minte imagini cu soldati nazisti care tarau dupa ei un biet copil, care murea, iar tatal si bunicul meu erau acolo si priveau. De cand am venit in Israel aceste imagini nu ma mai bantuie"

Mose Dayan - Istoria Vietii Mele

Publish at Scribd or explore others: School Work Fiction literatura

Amintiri despre viitor: criza din 1929-1933

Andrei Crăciun Vlad Stoicescu Vineri, 12 Decembrie 2008

În propoziţii scurte şi realităţi-telex, România sfârşitului de 2008 propune un personaj principal, Theodor Stolojan, premierul visat al coaliţiei PSD-PDL, şi pericolul care dă târcoale României: criza.

Alianţa neconvenţională şi aproape imposibilă dintre partidele mai sus-amintite este explicată în termenii unei nevoi urgente de stabilitate, care să producă soluţiile necesare gestionării dezastrului economic care se prefigurează.

Contextul e nou

. Mecanismele şi posibilele efecte ale tumultului financiar pot fi însă întâlnite, fie şi parţial, în istoria recentă a României. Se întâmpla acum aproape opt decenii - Marea Recesiune. EVZ şi-a propus să recompună, din presa interbelică, tabloul perioadei 1929-1933, pentru a înţelege ceva dintr-un trecut care pare să nu mai treacă. Şi care face scenariile viitorului într-o Românie a alianţelor surprinzătoare şi a unei vieţi mereu trăite în spiritul lui „ne-om descurca“. Demersul EVZ s-ar putea constitui într-un inventar al lucrurilor de evitat pe timp

de criză şi, totodată, într-un tablou al provocărilor cărora să le facă faţă guvernul care se naşte, prin cezariană, în aceste zile.

1929: „octombrie negru“

Şi în Marea Recesiune a secolului trecut lucrurile stăteau la fel ca acum: autorităţile abordau patetic şi neprofesionist criza. Cu câteva luni înainte, economia „duduia“, iar cu câteva luni după eram în colaps, băncile făceau apeluri disperate întru sprijinirea fragilului leu

, profesorii stăteau din grevă în grevă, iar mai periculos părea „iredentismul maghiar“. Sinucigaşii perioadei, „jenaţi financiar“, se duceau pe lumea cealaltă lăsând în urmă datorii şi implorând iertarea băncilor creditoare.

În 1929, la finele unui deceniu de aur care estompase memoria macabră a Primului Război Mondial, criza a lovit din plin „România dodoloaţă“. Bursele s-au prăbuşit, marile companii au început să se clatine din temelii, iar „şomajul“ a devenit, dintr-un simplu cuvânt, o realitate cotidiană alarmantă. Niciodată n-a părut mai evidentă prăvălirea citadelei capitaliste decât în lunile şi în anii care au urmat acelui „octombrie negru“ din 1929.

Au trecut aproape opt decenii de atunci, România bate la porţile unei noi crize economice de proporţii, iar comedia şi tragedia încă alcătuiesc aluatul din care ţara îşi prepară soluţiile anticriză.

Criza, mereu prea departe

Wall Streetul se prăbuşeşte prima dată pe 24 octombrie 1929. La Bucureşti, veştile ajung însă mai greu. Era internetului nu transformase încă miile de kilometri în secunde-distanţă. Trei zile mai târziu, cel mai mare ziar românesc al epocii, „Universul“, dedică, în fine, o „casetă“ evenimentului: „La Bursa de efecte din New-York s-au făcut tranzacţiuni asupra unui număr de circa 14 milioane acţiuni. Şedinţa a decurs extraordinar de furtunos şi în parte într-o atmosferă de panică, înregistrându-se scăderi colosale la cursurile celor mai multe hârtii“.

Nici „Dimineaţa“, ziarul stângii politice, nu se grăbeşte foarte tare. Abia pe 1 noiembrie titrează pe prima pagină: „Crahul catastrofal de la Bursa din New-York“, descriind pe larg haosul de pe piaţa bursieră americană.

Când vine vorba de România, optimismul e în floare. Criza e mereu „a lor“, a celorlalţi, mereu în altă parte: „În general, bilanţul Băncii Naţionale arată că situaţia economică a început să se îndrepte în mod foarte temeinic şi îndreptăţeşte speranţa ca, pe măsură ce se va valorifica noua recoltă, îmbunătăţirea să se accentueze“.

Mai mult, pe 7 noiembrie, se desfăşoară, la Bucureşti, Adunarea generală extraordinară a Uniunii Industriaşilor. Despre criză şi posibilele sale efecte? Nicio vorbă. România îşi trăia încă iluziile departe de un tăvălug financiar ce avea să „muşte“, cu forţă şi pe neaşteptate, câteva luni mai târziu.

„Băncile sunt Dumnezeu“

Starea de „dulce visare“ caracteriza şi vârfurile eşalonului politic românesc. Pe 10 noiembrie 1929, Ion Mihalache, la acea vreme ministru al agriculturii, publica în „Universul“ o „Scrisoare către plugari“, în care sfătuia agricultorul român să se arunce în braţele băncilor: „Agricultura nu se mai face azi numai cu «oasele». Trebuie să ne grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. «Credit, organizare şi educaţie» sunt «Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh» al agriculturii române“. Un altfel de a spune că „Băncile sunt Dumnezeu“.

Prognozata modernizare a agriculturii dădea şi tonul reclamelor din paginile ziarelor româneşti. Iată, de pildă, un promo din „Universul“: „Calul este un animal răbdător şi iubit de toţi. El nu mai este însă la înălţimea cerinţelor moderne. Vechile prejudecăţi nu trebuie să continue. De ce nu v-aţi adresa Agentului Ford celui mai apropiat, cerându-i să vă dovedească foloasele şi economia pe cari le veţi putea realiza în comerţul Dvs. cu ajutorul unei camionete noi Ford. Acum este timpul pentru cercetarea acestei probleme, deoarece iarna vine cu paşi mari şi iarna în România este nu numai aspră, dar şi piedica cea mai de seamă în calea transporturilor cu cai“. Recesiunea venea însă cu paşi de gigant.

Oltenii şi dolarii falşi

Efectele crizei şi începutul recesiunii teribile care avea să afecteze România până la mijlocul anilor ’30 începeau să producă primii „descurcăreţi“. România profundă a avut în permanenţă anticorpii necesari pentru a dezlega iţele situaţiilor complicate: „De câtva timp s-a constatat că circulă în ţară noi bancnote false de 1.000 lei din seria celor falsificate în comuna Băileşti (Dolj). Bancnota se poate cunoaşte după hârtie, care este inferioară şi fără lustru. Culoarea bancnotei este închisă, iar filigramele nu sunt reuşite“.

Comedia nu se opreşte însă aici, căci în România începuseră să circule şi dolari falşi: „Tezaurul din Washington a înştiinţat poliţia Capitalei că s-au falsificat bancnote de 10 şi 20 dolari ai Băncii «Federal Reserve» din Missouri, seria 1928. Portretul lui Jackson, secretarul tezaurului, este imperfect“.

NORI NEGRI. Pe 1 noiembrie 1929, „Dimineaţa“ anunţa căderea Bursei din New York

LA PIELEA GOALĂ

Şi dezbrăcaţi, şi cu banii luaţi

La sfârşitul lui iulie 1930, „Universul“ demarează o serie de reportaje sub titlul „Prin regiunile de munte ale Bucovinei“. Foametea, şomajul şi falimentul sunt imaginile cel mai des invocate. „Lipitorile satelor?“ Băncile, care iau dobânzi de 35%, şi cămătarii, majoritatea evrei, care cer 50-60%. Reporterul notează însă că sentimentul antisemit nu este răspândit. Şi, totuşi, câteva luni mai târziu, acelaşi „Universul“ titra pe prima pagină - „Provocatori de anarhie“, continuând: „Ţăranii evrei sunt împroprietăriţi, în vreme ce românii sunt dezbrăcaţi de cămătari. Ce să mai zicem de cazul de la Suceava descris de eminentul nostru confrate, d. C. Bacalbaşa? Acolo, primarul a închiriat oborul comunei unei asociaţ ii de 5 evrei, care luau câte 5 lei ţăranilor, ori de câte ori aceştia coborau din căruţe ceva, o scândură, un sac, orice. Când ţăranul n-avea cu ce să plătească îl dezbrăcau“.

"Să nu ne înşele îmbulzeala automobilelor pe străzi, aglomeraţ ia la luptele de box, sălile înţesate Duminica la cinema (...) Mergeţi la piaţă şi veţi afla că s-a redus la jumătate consumul alimentar

!",
Mihail Mora, „Universul“ - 1930

DEZASTRUL, ÎN CIFRE

„Să mai salvăm ce se mai poate salva“

Criza economică din perioada interbelică a fost una de supraproducţie, fiind agravată de scăderea puternică a puterii de cumpărare a populaţiei. La nivel mondial, a explodat la jumătatea anului 1929, afectând producţia de fontă, cupru, oţel, huilă, sare, cantităţi uriaşe de produse rămânând nevândute, în depozite. În România, imaginea-simbol a epocii este cea a ţăranului vărsând laptele pe câmp sau dând foc grânelor.

Cămătari evrei

Cifre seci spun totul despre dimensiunea dezastrului. O anchetă întreprinsă de Ministerul de Justiţie în 1932 indica faptul că aproape 2,5 milioane de agricultori aveau de rambursat datorii, contractate până în 1931, în valoare de 52 de miliarde de lei. Datoria cuprindea doar creanţele la bănci, nu şi datoriile de la individ la individ, estimate la aproape 20 de miliarde. Reversul medaliei indica o realitate alarmantă: nu era sat sau comună care să nu aibă unul sau mai mulţi cămătari, români sau străini, mai ales evrei.

La începutul anilor ’30, preţul chintalului de grâu scăzuse sub nivelul cheltuielilor făcute pentru a-l recolta. Marii proprietari, care făcuseră eforturi financiare considerabile pentru automatizarea procesului agricol, s-au găsit în situaţia de insolvabilitate. Modelul american eşuase lamentabil în România interbelică.

Reacţia guvernului a fost, pe toată durata recesiunii, aproape catastrofală. Preţurile mărfurilor de producţie autohtonă s-au menţinut la nivelul anilor care au precedat criza, dovedindu-se exagerate în raport cu puterea de cumpărare a populaţiei. Mărfurile agricole, neprotejate de nicio măsură vamală, au fost lăsate la discreţia concurenţei internaţionale, ceea ce a contribuit la scăderea preţurilor respective cu 60-70% faţă de perioada 1928-1929.

Falimente bancare răsunătoare

În plus, o adevărată hemoragie financiară a afectat România la începutul anilor ’30. Firmele cu capital străin s-au retras de pe piaţa românească, încercând să limiteze pierderile şi să mai salveze o brumă de profit. Conform estimărilor neoficiale, între octombrie 1929 şi iulie 1931 au „ieşit“ din România peste 17 miliarde de lei.

Inevitabil, sistemul bancar a intrat în colaps. Printre cele mai răsunătoare falimente sunt, în epocă, Banca Ţării Româneşti şi Banca Bercovici, ambele din Bucureşti. Criza bancară, anunţată încă din 1930, dă naştere la o adevă rată panică printre deponenţi. „Să mai salvăm ce se mai poate salva“, devine sintagma-simbol a epocii. Oamenii încep să-şi retragă masiv banii depuşi.

DRAMELE CRIZEI ECONOMICE. În România interbelică, mulţi negustori şi petrolişti s-au spânzurat sau şi-au tras un glonţ în tâmplă, din cauza dificultăţilor financiare

SINUCIDERI DIN JENĂ FINANCIARĂ

„Cer iertare băncei creditoare...“

Cronica sinuciderilor la români pe vreme de criză rămâne în acelaşi registru specific naţional: tragicomedia. Pe 3 februarie 1930, „Universul“ scria:

„Marele comerciant angrosist din Capitală, Jean Eschenasy, s-a sinucis. În strada Gabroveni 4, el avea un mare magazin de manufactură. În ultimul timp ajunsese într-o mare jenă financiară, din care cauză se neurastenizase. Ieri-dimineaţă a plecat foarte abă- tut de acasă şi a spus fiului său că nu va veni la masă. La prăvălie a stat până la ora 1, când a plecat odată cu întreg personalul. Eschenasy avea însă o altă cheie şi după câtva timp s-a înapoiat în prăvălie şi s-a spânzurat. În buzunarul hainei sinucigaşului s-a găsit o scrisoare cu următorul conţinut: «Mă simt incapabil să mai rezist. Văd ruina mea şi a familiei mele. Cer iertare familiei, băncei creditoare şi celorlalţi creditori ai mei»“.

Pe 28 februarie ’30, altă tragedie subliniată în „Universul“: „Altă victimă a crizei financiare, marele comerciant Pandele Brătulescu şi-a pus capăt zilelor. (...) Afaceristul era descoperit cu 25 de milioane. În ultimul timp era foarte abătut şi din cauză că i s-a aplicat o amendă de 200 mii lei, în conformitate cu legea“.

Năsturel şi Conservatorul

Pe 2 martie 1930, alt necaz: „Ieri, s-a sinucis pe o alee din faţa Ştrandului de la şosea inginerul Dumitru Năsturel, de 46 de ani, trăgându-şi două gloanţe de revolver în tâmpla dreaptă. Asupra cadavrului s-au găsit două scrisori, una adresată fratelui şi sorei sale, iar a doua soţiei sale. Dela frate şi soră îşi ia rămas bun, arătând ca motiv al sinuciderii jena financiară. Scrisoarea adresată soţiei este mai detaliată. O roagă să-l ierte pentru gestul ce-l face şi o povăţuieşte să nu se descurajeze şi să continue a urma Conservatorul“.

Scuze faţă de societatea de înmormântări

Pe 4 martie: „D.H.L. Grossman, mare petrolist ploieştean, a încercat să se sinucidă astăseară, bând 500 gr. spirt în care dizolvase câteva pastile. Cauza acestei încercări disperate este situaţia financiară critică în care se găsea, provocată de ultimele scăderi de preţuri ale ţiţeiului. Dealtfel, era şi bolnav“.

Pe 18 iulie 1933, absurdul perioadei atinge nivelul maxim: „Răpus de mizerie şi urmărit de creditori, un bătrân comerciant din Ploeşti şi-a pus capăt zilelor. Anghel Goldstein a lăsat în urma sa trei scrisori. Una, adresată primului procurer, în care îşi explică fapta, rugând să nu i se facă autopsia. A doua, adresată societăţii Sacre de înmormântări, în care îşi cere scuze pentru deranjul ce îl produce, rugându-i să-l înmormânteze la un loc mai bun. A treia, adresată proprietăresei, nu a fost încă deschisă, destinatara nefiind în localitate. Anghel Goldstein venise în Ploieşti din Focşani la câţiva ani după război şi a deschis un mare magazin în plin centrul oraşului. Din cauza crizei care bântuie cu atâta furie, Goldstein a căzut în faliment. El nu s-a dat uşor învins, ci timp de aproape trei ani a luptat cu necazurile, încercând să se refacă. A fost însă imposibil. În ultimul timp, nefericitul bătrân a intrat ca vânzător la un magazin de manufactură, unde era mulţumit că-şi putea câştiga existenţa. Un creditor din Bucureşti însă, auzind că are o leafă, i-a făcut poprire pe ea, iar patronii magazinului la care funcţiona, ferindu-se de neplăceri, l-au concediat din serviciu. Ajuns pe drumuri, a pierdut orice speranţă şi a recurs la funestul gest al sinuciderii“.

"Marele comerciant angrosist din Capitală, Jean Eschenasy, s-a sinucis (...). În ultimul timp ajunsese într-o mare jenă financiară, din care cauză se neurastenizase.",
„Universul“, 3 februarie 1930

REVOLTA DASCĂLILOR

„Statul se desinteresează complect de profesori“

Cu sau fără cele aproape opt decenii care s-au aşezat peste cea mai mare recesiune economică a secolului trecut, România pare să trăiască, mereu, în interiorul aceloraşi coordonate. Şi la sfârşitul lui 1929, ţara se confrunta cu problemele ce fac astăzi actualitatea: „Profesorii secundari îşi încep cariera cu 7.000 lei pe lună, adică cu atât cât costă numai chiria lunară a unei locuinţe modeste, iar pentru tot restul de cheltuieli ale unei vieţi de familie, statul se desinteresează complect, părăsindu-i absolut la voia întâmplării. Starea învăţământului nostru nu este decât efectul acestei crime politice împotriva profesorimii“. Şi, fiindcă aşa nu se mai putea, dascălii pregăteau o grevă de proporţii.

„Iredentiştii maghiari“

O altă piesă de mare audienţă astăzi făcea săli pline şi atunci - „Ungurii şi noi“. Mai conta că România se afla pe marginea unei recesiuni de care nimeni nu se arăta interesat? Ţara îşi ducea războaiele cu „duşmanii“:

„La serbările naţionale organizate de iredentiştii maghiari au luat parte, în calitate de delegaţi ai partidului maghiar din România, domnii Iosef Nemes şi Sandor Fischer. În Bucureştii a toate răbdă tor, ca şi în toate oraşele din Ardeal, propaganda maghiară a reuşit să introducă filme iredentiste. Şi guvernul tolerează propaganda criminală în ţara noastră şi se crede obligat să dea sute de milioane foştilor func- ţionari maghiari care au refuzat să depună jurământu. Dulce ţară...“.

1930 a venit însă cu veşti proaste pentru toată lumea. În ciuda optimismului naiv care contaminase discursul public în preajma crahului bursier, deceniul al patrulea n-avea niciun gând să menajeze destinele românilor.

„Universul“ descrie magistral starea naţiunii: „Greutatea de a trăi se simte din nefericire tot mai apăsat în ţara aceasta bogată şi cu procentul celei mai puţin dense populaţii în raport cu suprafaţa. Greutatea de a trăi se simte în rândurile claselor nevoiaşe - printre muncitorii din industrie, printre ţăranii lipsiţi de pământ, printre proletariatul intelectual. Vin la Bucureşti din toate colţurile ţării. Vin lucrători şomeri şi vin absolvenţi de şcoli superioare, licenţiati, doctori şi diplomaţi ai diferitelor academii de studii din străinătate, agăţaţi toţi de speranţa că vor cuceri aici un post cât de modest sau că vor găsi orice alt rost provizoriu până la un viitor «mai bine». Dar cum vin aşa se întorc. Ba, de cele mai multe ori nici nu mai au cu ce să se’ntoarcă“.

Sacul, mai scump decât conţinutul

Urbanitatea precară a României interbelice era însă doar o parte a problemei. Pătura rurală însuma încă procentul cel mai însemnat de populaţie. În consecinţă, cel mai afectat de recesiune. „Le dăm foc!“, ameninţ au peste tot ţăranii, puşi în faţa preţurilor derizorii la care se comercializau produsele agricole. „Tragedia producţiei noastre şi-a atins punctul culminant. Costul unui sac gol e mai mare decât produsul cu care se umple. Pentru un bilet de cinematograf unde poţi admira pentru o oră pelicula «Amanta abandonată» trebuie să duci la casă un sac cu 60 de kg de orz sau o cisternă de ţiţei“, scria „Universul“. Concluzia, la mijlocul lui 1930, nu putea fi decât una: „Trecem prin împrejurări cum n-au mai fost. A ajuns cuţitul la os“.

"Odinioară, pe vremea Micei Românii cu oameni mari, se repeta o vorbă curentă: nu moare nimeni de foame în ţara românească. Au trecut vremurile, au albit capetele, ţara s-a mărit, oamenii s-au micşorat şi multă lume moare de foame în România Mare",
Constantin Bacalbaşa, „Universul“ - 1930

DIFICULTĂŢI. În 1930, şomajul făcea ravagii

TOT TURCII ERAU DE VINĂ

„Trecutul sbuciumat al poporului“

Ca de obicei, istoria e chemată să justifice „de ce ni se întâmplă“. Pe 3 „decemvrie“ 1929, ţărănistul Mihai Şerban a ţinut un antologic „discurs cu ocaziunea desbaterii adresei de răspuns la mesajul de deschidere a sesiunii corpurilor legiuitoare“. „Poporului românesc, aşezat la porţile răsăritene ale Europei, i-a revenit partea cea mai ingrată din diviziunea de roluri şi de muncă, în evoluţia istorică a neamurilor. Chiar atunci când valurile de năpastă ale migraţiunii popoarelor n’au putut fi pe deaîntregul oprite de piepturile strămoşilor noştri, totuş ele au trecut mult slăbite spre apus, unde adesea s’au aşezat dela sine. Aceste lupte au cerut sacrificiul unei părţi a fiinţei noastre etnice“. Ţărănistul descrie corect starea economiei româneşti care s-a grăbit „să facă o Cameră de comerţ înainte de a avea una a Agriculturii“: „Fiind vorba de un Stat agrar, trebuie să subordonăm problema agricolă cauzei agricultorului. Căci dacă vom mai continua cu concepţia depână acum, acestuia nu-i mai rămâne drept parte decât resemnarea în mizerie sau emigrarea, sau revolta“. Concluzia nu poate fi decât una, în cheie mistică: cu ajutorul bunului Dumnezeu, trecem noi şi de asta, pentru că: „Merită acest popor, prin originea şi trecutul său sbuciumat, prin calităţile rasei şi bogăţia zestrei sale, o soartă mai bună în concertul civilizaţiei contemporane“.

Un om cât tot secolul XX

Andrei Crăciun Vlad Stoicescu Vineri, 23 Ianuarie 2009

EXCLUSIV. Evz.ro vă spune, începând de astăzi, tulburătoarea istorie a lui Oleg Dombrovschi, un român basarabean cu o poveste cât o carte de mii de pagini. Veteran de război, rănit pe front, prizonier al lagărelor sovietice şi al închisorilor comunismului românesc, Oleg e supravieţuitorul unui secol care a frânt, cu metodă, zeci de milioane de destine.

Povestea sa, rămasă decenii la rând între pereţii unei case bucureştene, iese la iveală, poate ca un semn târziu al unei inutile dreptăţi istorice.

Oleg Dombrovschi este un om norocos. Peste o lună împlineşte 90 de ani. Dacă ar face însă un bilanţ al celor negri şi pierduţi, românul născut în Basarabia ar număra trist: trei ani de război mondial, şapte ani de prizonierat în lagărele sovietice şi încă şase în puşcăriile comuniste din România.

Povestea vieţii lui, în care oamenii mor brutal, după legi fără sens, este rezumatul veacului trecut, când lumea a înnebunit şi a vrut să se sinucidă într-un război cum n-a mai fost. Ne-a spus-o într-o sâmbătă, una dintre acele zile fără nuanţă în care bunicii îşi iau pe genunchi nepoţii şi le spun poveşti de demult. Şapte ore a vorbit, fără pauză, bătrânul.

În ziua aceea, Oleg Dombrovschi s-a trezit devreme, a mângâiat cu două degete harta României Mari

pe care o ţine în sufragerie, o hartă lucioasă, făcută pe comandă, şi-a pus cămaşă albă şi cravată şi ne-a aşteptat, ca şi cum urma ceva important. Nu a scris cărţi de memorii, rândurile care urmează sunt singura mărturie a celor pătimite în lumea aceasta înnebunită şi sinucigaşă de un om norocos.

O dimineaţă la Siguranţă

Oleg Dombrovschi s-a născut la Orhei, în Basarabia, pe când România Mare avea doar un an, în 1919. Peste douăzeci de ani era un tânăr liceean în Chişinău, care-şi jucase deja destinul la ruleta simpatiilor legionare. Într-o dimineaţă, după ce la Bucureşti fusese ucis Armand Călinescu, la uşă a bătut un domn de la Siguranţă (serviciul de securitate al României interbelice).

Oleg, membru al unei "Frăţii de cruce", nu era acasă. S-a dus a doua zi unde fusese "convocat". Acolo i-a fost spulberat visul de a urma Politehnica la Bucureşti. A fost eliberat fără să păţească nimic, însă trecuse printr-o discuţie "lămuritoare". Nu era bine să plece la studii, fiindcă oricum era obligat să se întoarcă peste un an pentru satisfacerea stagiului militar.

Ca să amâne recrutarea ar fi trebuit să plătească o taxă pe care nu şi-ar fi putut-o permite. Aşa că "pentru liniştea lui şi în legătură cu problema legionară" a fost sfătuit să se înroleze voluntar în armată. Cedarea Basarabiei către URSS l-a prins pe Oleg Dombrovschi în oastea României.

"Istoria nu se termină aici!"

Doar episodul retragerii dincoace de Prut l-ar putea cuprinde într-un volum de 1.000 de pagini. A jucat mai multe roluri, inclusiv de translator. Odată, liderul unei patrule ruseşti, nimerite "accidental" în calea românilor obligaţi să plece, i-a spus: "Sper să ne mai întâlnim, poate, la un pahar". Atunci, Oleg i-a răspuns: "Ne întâlnim doar pe câmpul de luptă! Istoria nu se termină aici!".

Rusul, un domn cărunt, a zâmbit. "Aveam tupeul tinereţii", râde acum bătrânul cu ochi albaştri. Dombrovschi s-a trezit singur în România, cu un ordin de lăsare la vatră cu care nu ştia ce să facă. Singur, departe de Orhei şi de mama pe care o lăsase acasă, paralizată, de care nu mai ştia nimic. Mama fusese doctor, studiase medicina la Sankt Petersburg.

Instinctul i-a spus basarabeanului să rămână la Bucureşti. A dat examen la Şcoala militară de ofiţeri şi a fost admis, fiind trecut direct în anul II. Pe 22 iunie 1941, când armata română a început lupta pentru recucerirea Basarabiei, Dombrovschi era într-o garnizoană din Huşi. Oleg a plecat la război călare, la două noaptea. Era de-acum ofiţer de artilerie.

A fost greu: "Mi s-a părut groaznic, parcă pluteam prin întuneric, prin necunoscut, nu vedeam unde sunt, mă lăsam în voia calului". Ce-l ţinea în şa? "Mă liniştea gândul că merg să lupt pentru patria mea, pentru Basarabia..."

IMPACTUL CU RĂZBOIUL

Nemţi şi români, decapitaţi, cu organele genitale în mână

Prima amintire din război este, cumva, ca primul mort pe care îl disecă un student la Medicină. Nu se uită niciodată. Pentru Oleg Dombrovschi prima amintire de război este aceasta: "Un grup de nemţi şi de români, probabil nişte cercetaşi trimişi în recunoaştere, ucişi, decapitaţi, strânşi într-un cerc. În mâini aveau organele genitale retezate, pline de sânge uscat".

Dombrovschi ne aruncă brusc într-un film asiatic, unde fiecare imagine e o poezie crudă, un haiku despre absurdul unei lumi părăsite, temporar, de Dumnezeu. Îşi taie amintirile de parcă ar fi imagini pe peliculă. De-acum înainte, fiecare propoziţie pe care o spune doare, aproape fizic, iar oamenii încetează să mai aibă conştiinţă, devin bestii bântuite de-un duh rău.

"Plocoanele", piramide de evrei ucişi

"Adevărul groaznic este că populaţia basarabeană ne făcea, nouă şi nemţilor, ceea ce numeau ’plocoane’. Adică prindeau evreii din sate şi îi omorau, apoi îi puneau în drum. Ţin minte o piramidă de morţi. Deasupra era o evreică tânără, de vreo 16 ani, care fusese foarte frumoasă".

Oleg Dombrovschi nu împarte bătăliile ca istoricii. Pentru el nu există lupte importante. Viaţa trebuia să ţi-o câştigi în fiecare zi. "În război poţi să mori oricând. N-are importanţă dacă pici la Stalingrad sau, cum era să păţesc eu, zdrobit de un tren, într-o gară oarecare". Din accidentul dintr-o gară al cărui nume de mult l-a uitat, Oleg s-a ales cu umărul rupt.

"Eram delegat la un spital pentru cai să recuprez nişte animale, puteam să termin acolo, în gara aia, nu mă mai ştia nimeni. M-au salvat nişte localnici, m-au dus cu căruţa la spital, unde nişte călugăriţe cu studii medicale mi-au pus umărul la loc". La Odessa, tot în 1941, a fost rănit, la acelaşi umăr, de o schijă. O salvă de proiectile a căzut în buza şanţului unde era observator înaintat.

În 1942, telegramele venite de pe front anunţau că "La Cotul Donului se dau lupte grele!". Oleg Dombrovschi ştie ce însemnau luptele astea grele. Istoria e un regizor pervers: face din armatele de bărbaţi tineri şi şocaţi nişte eroi neînfricaţi. De fapt, nu e aşa. De fapt, te temi în fiecare secundă, de fapt, trupul îţi tremură la fiecare glonţ, de fapt, viaţa ta atârnă de un milimetru sau mai puţin.

Dar eşti gata să mori, fiindcă lupţi pentru ţară şi asta contează. Conta. Divizia lui, a 15-a, condusă de generalul Sion, aşa a fost, de bărbaţi tineri şi speriaţi care au ajuns prea devreme eroi. Generalul Sion a murit în prima linie.

Evadarea de la Cotul Donului

Povestea lui Oleg a fost gata să se termine într-o casă părăsită, aproape de Don. Aici se strânseseră ofiţerii români să discute despre capitulare. În faţă erau ruşii, în spate, departe, "ai noştri". Dombrovschi a fost singurul din casa aia care a refuzat să se predea. Atât a spus: "Eu nu!" şi a sărit pe geam.

O rafală de gloanţe venite de departe i-a trecut peste creştet. A nimerit într-o vâlcea, de-acolo în alta, şi tot aşa, până a ajuns înapoi la soldaţii români. Le-a spus că şefii lor hotărâseră capitularea, a întrebat: "Cine e cu mine?" şi treizeci de oameni l-au urmat în aventura vieţii lor.

Au fugit pe câmp, în necunoscut. Zile şi nopţi n-au mâncat, n-au ştiut unde sunt. Bâjbâiau căutând linia frontului, unde i-ar fi putut salva nemţii.

"Domnule general, sunt plin de păduchi"

Din când în când, Oleg Dombrovschi închide ochii. E iarăşi tânăr şi fuge speriat pe un câmp. Oftează ca un om care tocmai a aflat că suferă de-o boală incurabilă. "Am uitat numele multor camarazi. Sunt un boşorog, am voie". Zâmbeşte. Şi-a amintit: "Într-o noapte am văzut o casă. Nu mai era niciuna în jur. Am înaintat până acolo, am deschis uşor uşa şi mi-a ieşit în faţă o rusoaică. Mi-a pus mâna la gură, făcându-mi semn să tac. Pe divan erau patru perechi de picioare. Ruşi, aveau ghetele jos. I-am făcut semn femeii că sunt mort de foame. Mi-a dat nişte mere uscate".

În noaptea aia au furat o capră. Camarazii lui au mâncat-o crudă. El n-a putut. A doua zi au întâlnit, pe un deal, trei copii care veneau de la săniuş. "Nu ştiam unde suntem. Ei ne-au zis şi ne-au condus spre prima aşezare umană. Eram în zona Donului liniştit, a cazacilor care sunt omenoşi. Am luat copiii cu noi până s-a înserat, abia apoi le-am dat drumul. Dacă îi lăsam să se ducă acasă ar fi povestit tot şi ar fi aflat ruşii".

Aşa a juns la comandantul Armatei a IV-a. "Când ne-au văzut nemţii cum suntem ne-au spus să stăm jos şi s-au grăbit să ne dea mâncare. Nu m-am aşezat. ’Domnule general, sunt plin de păduchi, v-aş distruge tot cortul’ ", i-a spus Dombrovschi comandantului. Mai târziu, în lagăr, a aflat că ofiţerii care se predaseră atunci, la Don, fuseseră împuşcaţi pe loc. El nu.

VEDERE DIN GARĂ

O mie de funduri goale, în drumul spre lagăr

Oleg Dombrovschi a căzut prizionier în august 1944. S-a întâmplat într-un lan de porumb unde divizia lui a pierdut două baterii, distruse de tancurile Armatei Roşii. Dombrovschi s-a prăbuşit. "Din cauza efortului şi a malnutriţiei, când am căzut la pământ nu m-am mai putut ridica. Am adormit imediat". Era cu un alt camarad.

Când s-a trezit a văzut un român şi un rus stând pe câte o cutie, fumând într-un lan de porumb. Rusul era NKVD-ist. Camaradul român i-a făcut semn că totul e bine. "Credeam că mă va jefui, aveam un ceas Junker fosforescent. Aşa credeam, că mă va jefui şi mă va împuşca". NKVD-istul şi-a condus însă prizionierii la punctul de colectare.

MERIT. În 1943, a fost decorat cu medalia „Coroana României“

"Ne-a luat în simpatia lui şi ne-a scutit de o groază de neplăceri, ne-a salvat viaţa. Subordonaţii lui ar fi vrut să ne ia tot, prăzi de război. NKVD-istul a spus atunci: ’Vreţi prăzi? Auziţi mitralierele? Mergeţi acolo şi luaţi-le, luptaţi-vă! De oamenii ăştia nu se atinge nimeni’ ". De ce a făcut aşa? Cine ştie? În război apar de nicăieri şi oameni buni, care schimbă tot, ca în "Pianistul" lui Polanski.

"Era un om cumsecade, dar nu ştiu, nu ştiu de ce ne-a salvat", spune Dombrovschi, cu accentul basarabean încă prezent, deşi stă de peste 50 de ani într-o casă din Bucureşti, pe o stradă cu nume de general.

Când alba-neagra îţi salvează viaţa

Dombrovschi a ajuns teafăr la "punctul de colectare". Aici a văzut o altă secvenţă pe care n-o poate uita, deşi au trecut şaizeci şi cinci de ani peste amintirile artileristului: "Noi aveam un băiat cu noi, era ţigan, semianalfabet şi absolut incapabil de front. Nu-i dădeam nici armă, îl ţineam legat de tun. Era un şmecher, plin de viaţă.

Juca

mereu râşca şi alba-neagra. Îi jecmănea pe toţi! Când ajungem la punctul de colectare, ce vedem? Pe băiatul ăsta, nu-mi mai amintesc numele lui, jucând alba-neagra cu ruşii. Îi prostea, le lua rublele. S-a împrietenit cu ei. El se plimba prin punctul de colectare ca un om liber. Sigur a scăpat".

Moartea celor din dreapta

Drumul spre Siberia a început cu prizonieri înaintând prin locuri unde dansa ura: "Mergeam în coloană, când a venit un rus într-o motocicletă cu ataş. A pornit mitraliera şi a tras cât a mers cu motocicleta pe lângă noi. Cei care erau în dreapta au murit". Mai târziu a apărut o rusoaică. "Avea un pistol, s-a îndreptat spre nemţi şi le-a urlat: ’Voi sunteţi rasă superioară? Mi-aţi omorât familia, nenorociţilor!’. Apoi, a tras la întâmplare toate focurile şi a început să plângă nervos".

În trenul care a dus prizionierii spre Siberia cuvântul "igienă" nu avea cum să existe. "Nu puteam să ne facem nevoile, nu aveam unde, nu aveam cum, făcusem o gaură în duşumea şi ne-am uşurat acolo. Dar ruşii ne-au prins şi ne-au ameninţat că ne împuşcă dacă mai facem". Prizonierii în drum spre lagăr traversau, de fapt, infernul, făceau ocluzii intestinale, infecţii groaznice, mureau constipaţi şi chinuiţi.

"Trenul mergea puţin, oprea, prioritate aveau garniturile care duceau înspre front oameni, muniţie. Erau şi civili care călătoreau pe linie. Pe noi ne băgau când era loc". Secvenţă de Oscar pentru cel mai bun lungmetraj horror: "De câteva ori ne-au oprit în nişte gări foarte populate. Noi eram la linia a patra sau a cincea. Pe peron era plin de femei, copii, bătrâni care aşteptau. Ne-au dat jos şi ne-au spus să defecăm. În tren eram cam 1.000 de oameni". O mie de funduri întoarse spre ruşii de pe peron care nici măcar nu-i priveau. "Vedeau des scena asta, erau obişnuiţi".

Sfinţii de sub var

Dombrovschi a văzut şi cum un doctor neamţ i-a tăiat degetele de la mâna dreaptă unui camarad care fusese victima unei explozii, degete care cangrenau şi l-ar fi ucis în trei zile. Fiindcă a fost tare de inimă, Dombrovschi şi-a ţinut camaradul cu mâna împinsă în perete, în timp ce doctorul neamţ reteza, deget cu deget, cu un briceag ascuţit prost.

O lună a mers Oleg cu trenul groazei. Până la ultima gară. De acolo i-au urcat pe un vapor care i-a lăsat la Yelabuga, la graniţa Uralilor, în lagăr. Aici fusese înainte un centru mănăstiresc. "Sovieticii uciseseră toţi călugării şi dăduseră repede cu var, dar tot se vedeau picturile cu sfinţi pe dedesubt". Şi-a făcut cruce.

"Lăsaţi-mă pe mine, dar scrieţi, vă rog, adevărul acesta: în zona Cetăţii Albe, locotenentul Epure s-a sinucis în faţa regimentului, împuşcându-se în cap. ‚Acest ordin (n.r. - ordinul retragerii trupelor române din Basarabia) nu-l pot executa!’ au fost ultimele lui cuvinte. El e un erou uitat. Noi, românii, am ajuns până la Stalingrad în căruţe cu coviltir şi cu cuptoare de pâine trase de boi, ca vai de lume..."
Oleg Dombrovschi, fost combatant în al Doilea Război Mondial

Supravieţuitoare a Holocaustului din România, la ONU

Vlad Stoicescu Marţi, 27 Ianuarie 2009

27 ianuarie este, la iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite, Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Astăzi, la sediul ONU din New York, va lua cuvântul Ruth Glasberg Gold, o supravieţuitoare a lagărelor de exterminare din Transnistria, locul “soluţiei finale” pentru evreii români care au avut ghinionul să fie cetăţenii statului criminal condus de Ion Antonescu.

Milioanele de victime ale planului genocidar pus la punct de maşinăria de război nazistă sunt cosemnate în statistici reci şi în explicaţii savante. Holocaustul n-avea cum să scape unei dezbateri postbelice intense, care a încercat să afle cum de a fost posibilă o asemenea tragedie.

Amintirile supravieţuitorilor rămân, la decenii distanţă, cicatricile unui secol XX în care omenirea pare să fi trăit doar pentru a ucide. Puţinii evrei care au avut norocul să scape criminalului sistem nazist au rămas cu traume încă nevindecate. Drumul spre lagăre, amintirea primelor zile în care bătrânii erau gazaţi, iar copiii selectaţi pentru “experimente ştiinţifice”, cotidianul imund al vieţii în prizonierat, mormanele de cadavre – toate au rămas în memoriile oamenilor care au trecut prin iadul nazist.

Ziua în care i-a murit întreaga familie

România regimului Antonescu scrie o pagină aparte în desfăşurătorul Holocaustului. Alianţa cu Germania hitleristă din primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial a lăsat în urmă sute de mii de victime ale “soluţiei finale”. Cifrele contează mai puţin, iar ele vor rămâne probabil, mult timp de acum înainte, subiect de dezbatere şi contestare.

Pogromurile de la Bucureşti şi Iaşi plus cireaşa de pe tortul macabru Transnistria (devenită la mijlocul conflagraţiei mondiale un fel de “groapă etnică a României”) rămân însă realităţile horror ale unei ere în care umanitatea şi-a exploatat la maxim latura patologică. Despre asta, despre oroare şi speranţă, despre traume şi puterea de a merge înainte vorbesc şi supravieţuitorii Holocaustului.

Ruth Glasberg Gold o va face la sediul ONU, astăzi, oferind exemplul unei supravieţuitoare a deportărilor din Transnistria. Şi rememorând un amănunt sumbru: 27 ianuarie este o zi cu conotaţii şi mai negre pentru doamna Glasberg Gold. E ziua în care i-a murit întreaga familie.

DESTIN: DEŢINUTUL 72762 A AJUNS SAVANT

Mâine, EVZ marchează momentul comemorativ, oferindu-vă povestea incredibilă a unui profesor universitar ieşean care a reuşit să supravieţuiască în trei lagăre naziste. L-a cunoscut pe celebrul doctor Mengele, a transportat sute de cadavre la infirmeriile concentraţionare şi a ajuns, printr-o întorsătură oribilă, jucăria sexuală a unui neamţ.

Şansa l-a ajutat să trăiască şi să ajungă, la 80 de ani, o somitate în domeniul fizicii teoretice, un străbunic împlinit, dar mai ales un om decis să ierte. Fostul deţinut 72762 povesteşte mâine pentru cititorii EVZ cum a învins regimul adus pe lume de Adolf Hitler şi sentimente antisemite vechi şi criminale.

Călăul de la Auschwitz

Simona Chiţan Marţi, 26 August 2008

Dieter Schlesak povesteşte despre farmacistul Capesius, care a trimis la moarte mii de oameni.

Sighişoreanul Dieter Schlesak, unul dintre cei mai reputaţi poeţi şi prozatori germani ai momentului, a scris o trilogie transilvană, un roman documentar al Holocaustului, din care a apărut acum partea a doua, intitulată „Capesius, farmacistul de la Auschwitz“. Viktor Capesius a existat în realitate la Sighişoara şi, ulterior, a devenit farmacist în lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde nu a ezitat să trimită la moarte, prin gazare, mii de oameni. Criminal în serie, Capesius s-a considerat nevinovat până la sfârşitul vieţii.

Folosind depoziţiile unor martori oculari, Schlesak povesteşte, pentru EVZ, despre experienţele cutremură- toare de la unităţile SS de la Auschwitz, unde au fost 350 de germani din România. Cartea, apărută în „Biblioteca Polirom“, este o meditaţie profundă şi sensibilă despre culpabilitate şi căinţă.

EVZ: Cum l-aţi cunoscut pe protagonistul cărţii?
Dieter Schlesak: Îl cunoşteam încă din copilărie pe doctorul Viktor Capesius, farmacistul de la Auschwitz, criminalul în serie, care, până la sfârşitul vieţii, s-a considerat nevinovat. În farmacia sa „Zur Krone” din Sighişoara îmi dăruia bomboane de mentă, era prieten cu părinţii mei şi ar fi putut să-mi fie tată. La Auschwitz, el avea pe mână gazul, Cyclon B, şi a gazat el însuşi mulţi oameni. După ce mă întâlneam cu el, îmi tremurau mâinile şi mi le spălam. M-am documentat şi am scris 30 de ani la acest roman: mii de documente, 88 000 de pagini ale procesului Auschwitz-ului, depoziţiile martorilor oculari, mă voi referi la ele, interviuri cu făptaşii etc. Capesius mi-a spus că, la unităţile SS de la Auschwitz, au fost 350 de germani din România, mulţi au fost în alte lagăre.

Cum era în realitate Capesius, înainte de a deveni farmacist la Auschwitz?
Omul a trăit cu adevărat, s-a născut în Miercurea Sibiului, a studiat Farmacia la Viena, a fost reprezentantul firmei

germane Bayer şi, astfel, a avut prilejul să-i cunoască pe pe medicii şi farmaciştii evrei din Ardeal. În război, a fost mai întâi căpitan în Armata română; după acordul dintre Berlin şi Bucureşti din 1943, care stipula ca toţi germanii din România să fie trimişi la SS, a ajuns şi el în trupele SS, a condus farmacia de la Auschwitz în calitate de ofiţer SS, în procesul de la Frankfurt a fost condamnat la 9 ani de închisoare şi şi-a petrecut bătrâneţea în bunăstare materială.

„Administrarea gazului”

Cum se fabrica moartea în farmacia de la Auschwitz? Care este vina medicilor evrei?
Farmacia se ocupa de procurarea medicamentelor şi servea SS-ului. Dar cea mai îngrozitoare misiune a sa era „administrarea” gazului (Cyclon B) cu care au fost gazaţi milioane de oameni. Trebuia să dea gazul pentru fiecare gazare şi să ia parte la gazări. În carte, această „activitate” a lui Capesius este descrisă detaliat de către martori oculari. Ajutoare evreieşti şi „medici-deţinuţi” participau şi la experimentele medicale nebuneşti.

Care este cel mai dur episod al cărţii?
Cu siguranţă că scenele cu camera de gazare, precum şi înfiorătoarele gropi uriaşe, în care erau arşi oameni de vii. Aşa şi începe cartea: „Ne mână spre duşuri. Văd vâlvătăile care se înalţă dintr-un şanţ lung, aud ţipete, plâns de copii, lătrat de câini, focuri de armă. Flăcările înalte acoperă umbrele care ţopăie. Fumul, funinginea şi mirosul de păr şi carne arsă umplu aerul. „Nu pot să cred“, strigă vecinul meu. Copii, femei şi bolnavi sunt împinşi de vii în flăcări de ciobăneştii germani. Ne izbeşte o dogoare cumplită. Apoi se aud împuşcături. Un bătrân într-un scaun cu rotile se rostogoleşte în flăcări; se aude un ţipăt strident. Nou-născuţii, ca nişte corole albe de flori

, zboară direct în foc…Un băiat fuge ca să-şi salveze viaţa, câinii ciobăneşti îl hăituiesc, e împins în flăcări. În urma lui rămâne doar un strigăt. O femeie cu pieptul dezgolit îşi alăptează copilul. Cade în jar împreună cu pruncul. O gură de lapte de mamă pentru veşnicie.”

Dar moral şi istoric este cu certitudine îngrozitoarea şi chinuitoarea apropiere. Apropiere chinuitoare de victime şi făptaşi din acelaşi oraş. În această carte, pentru prima dată în literatura despre Auschwitz, se întâlnesc pe rampă victime şi făptaşi, cunoscuţi, ba chiar cunoscuţi apropiaţi. Ofiţerul SS Capesius din Ardeal şi victimele evreieşti din Ardeal, pe care farmacistul SS i-a trimis cu sânge rece la gazare. În carte, tonul fundamental este descoperirea că aceşti criminali SS erau oameni „absolut normali”, capi de familie care făceau excursii, concedii, in timp ce crematoriile fumegau.

Roland Albert, din Sighişoara, criminal SS de la Auschwitz (unde a fost şi profesor de religie!) şi, din păcate, şi rudă cu mine, povesteşte despre sărbătorirea Crăciunului cântându-se colindul „Stille Nacht” în jurul căminelor fumegânde, zile de naştere, nunţi. Vânători de iepuri în Munţii Beschizi. Această „familiaritate a răului” este una dintre cele mai abisale teme ale istoriei omenirii.

Ce structură stilistică aţi ales în scriitura romanului document?
În ceea ce priveşte dificultăţile de limbaj şi stil: la varianta finală, a trebuit să scot din carte toate elementele pur „fictive” (chiar şi Adam este un personaj „colectiv” real), ba chiar şi însuşi autorul-narator trebuia înlăturat, pentru că era ca un fel de blasfemie, fiind vorba despre Auschwitz, ca autorul să se implice narând. Groaza nu poate fi reprezentată, nu poate fi redată literar, limbajul literar nu face faţă. Trebuie să vorbească cei care au fost acolo, iar scriitorul trebuie să se mulţumească doar cu meritul de a-i fi făcut să vorbească şi să citeze astfel, încât limbajul lor, felul lor de a vorbi să spună despre ei mai multe decât ştiu ei înşişi despre ei.

Martori oculari din iad

Aţi folosit confesiunile unor personaje. Cât e ficţiune, cât e realitate?
Niciun roman nu poate inventa, nici imaginaţia nu-i suficientă pentru ceea ce s-a întâmplat acolo! Este imposibil de povestit, nu-i de ajuns nici limbajul „normal”, nici cel literar din exterior şi este ridicol să te amesteci în calitate de autor. Reprezentarea este posibilă doar prin intermediul depoziţiilor martorilor oculari din acel iad, din acea „lume de dincolo” intangibilă pentru noi

, din care noi oricum nu putem pricepe nimic.

În primul rând, este vorba despre un colaj. Dar şi despre un personaj „inventat”, mai degrabă „compus” din mărturii oculare reale, un personaj care se numeşte Adam, la fel ca primul om. Adam, ultimul evreu din Sighişoara, a văzut „totul”. La începutul romanului se spune: „Adam a văzut, Adam ştie, el ştie ceva, ce noi nu ştim şi nu vom şti niciodată. Dar el a supravieţuit. Deci nici el nu ştie ceea ce ştiu morţii. Şi, ca supravieţuitor, se simte vinovat.” Aşadar, este vorba despre Adam, „care a fost acolo, a aparţinut „comandoului special” al crematoriilor, e vorba despre un om care poartă în sine ceea ce noi nu putem înţelege”. La o altă condesare a colajului documentar se ajunge prin inserţia declaraţiilor celor mai importanţi martori ai acuzării din Procesul Auschwitz-ului ce a avut loc la Frankfurt (1964/65), care se referă mai ales la activitatea dintre 1943 şi 1945 a farmacistului de la Auschwitz, Viktor Capesius. Sunt martori oculari, precum doctoriţa pediatră din Sighişoara Gisela Böhm, apoi Ella Salomon, care a lucrat la farmacia deţinuţilor din Auschwitz, droghistul Jan Sikorski, de la farmacia SS a lagărului şi nenumăraţi alţi foşti deţinuţi, ale căror mărturii întăresc, pe parcursul acţiunii documentare, caracterul veridic al naratorului fictiv Adam.

Ce urmăriţi prin trilogia transilvană? Ce a mai rămas din comunitatea din care faceţi parte?
Imboldul a fost unul extraliterar: anume întrebarea unde se află cauza a acelui „finis saxonie”, apusul istoric al minorităţii mele. Dar şi faptul că s-au amăgit singuri, ca şi cum nu ar avea nicio vină în toate acestea.

Cum sunt prinse ideea de Dumnezeu, de culpabilitate şi căinţă în mesajul şi structura cărţii?
Consolare şi sens există poate în spiritul lui Celan. Aşa Adam citează: „Dacă moartea a milioane de victime trebuie să aibă un sens, atunci trebuie să dăm o şansă speranţei absurde că ar fi avut loc o deschidere a graniţei dintre viaţă şi moarte...fiindcă eram convins că morţii nu pot dispărea aşa, pur şi simplu, şi că există o poartă, la fel ca în reprezentarea hasidică, şi că există într-adevăr acest mormânt de fum, ca o poartă deschisă spre Dumnezeu şi...o cezură istorică enormă, o ruptură milenară în lumea vizibilă.”

Aveţi nostalgia Sighişoarei şi a ţării?
Da, de 40 de ani. În 2005, am înfiinţat la Sighişoara, în casa părintească ce mi-a fost retrocedată, Asociaţia „Dieter Schlesak” (ADS), care are menirea să contribuie la cunoaşterea trecutului şi deja am demarat acest proiect în cele trei ţări ale mele.

Unde este acasă acum pentru dumneavoastră, în România sau în Germania?
Trăiesc şi scriu între trei ţări, limbi şi culturi: România, Germania şi Italia, unde trăiesc acum. Cea mai puternică legătură cu toate amintirile ei adânc înrădăcinate este cu Transilvania şi Bucureştiul, unde am petrecut anii determinanţi ai vieţii mele în vremuri periculoase.

PARCURS

Între ţări, limbi şi culturi

„Trăiesc şi scriu între trei ţări, limbi şi culturi: România, Germania şi Italia, unde trăiesc acum. Cea mai puternică legătură cu toate amintirile adânc înrădăcinate este cu Transilvania şi Bucureştiul, unde am petrecut anii determinanţi ai vieţii mele în vremuri periculoase“, spune Dieter Schlesak, care a plecat din ţară în 1969, stabilindu-se în Germania, apoi în Italia. În afară de „Farmacistul de la Auschwitz“ (traducători Cosmin Dragoste şi Maria Irod), Dieter Schlesak a mai scris cărţile „Există o viaţă după moarte“ (traducător Andrei Zanca) la Paralela 45. „Revolta morţilor“ (traducător Victor Scoradeţ), o carte despre Revoluţia din decembrie şi urmările sale, la Grupul Editorial All. În curs de apariţie este un volum de versuri - „Meleag alb. Ţara nimănui“ - la Ideea Europeană (unde a mai apărut şi o carte a lui Marian Victor Buciu, „Dieter Schlesak“) şi un volum de eseuri despre literatura română, „Martori la limita cunoaşterii“. Lucrează acum la alte două volume de versuri şi la o carte despre „Vlad. Corectarea lui Dracula“. Cosmin Dragoste este unul dintre cei mai apropiaţi traducători ai săi.

"După ce mă întâlneam cu el, îmi tremurau mâinile şi mi le spălam. Groaza nu poate fi reprezentată, nu poate fi redată literar, limbajul literar nu face faţă. Trebuie să vorbească cei care au fost acolo.", Dieter Schlesak, scriitor