oriKHAZARII - AL TREISPREZECELEA TRIB
“În Khazaria, oile, mierea şi evreii se află din belşug” (Muqaddasi, “Descriptio imperii moslemici”, sec al X-lea)
N. Grigorescu
ISTORIA EUROPEI şi a lumii nu poate fi înţeleasă, în adevărata ei semnificaţie, fără cunoaşterea profundă a istoriei poporului evreiesc, istorie bazată pe o religie “naţională” exclusivă, care a servit şi care constituie premisele religiei creştine şi islamice. Aceste două religii au o oarecare coloratură politică, unificatoare, de apropiere, dar într-o măsură incomparabil mai mică decât religia mozaică, coagulată pe plan mondial şi caracterizată printr-o solidaritate exemplară. În general, religia nu schimbă etnia. Dominaţia politică îndelungată poate să ducă la formarea unei noi etnii. O religie adoptată voluntar, deci nu impusă prin forţă, nu poate să ducă la asemenea rezultate. Probă sunt naţiunile europene şi islamice care s-au războit adesea între ele.
Religia mozaică înfăţişează o permanentă comemorare şi exaltare a unui popor alcătuit din 12 triburi (Simeon, Iuda, Beniamin, Ruben, Gad, Dan, Efraim, Manase, Isahab, Zebulon, Aşer, Naftali) care au plecat din regiunea mesopotamică a centrului Ur, s-au deplasat în ţara hitiţilor (Asia mică) apoi au ajuns în Egipt de unde au emigrat mai apoi în Palestina, unde s-au organizat în două regate: Iuda şi Israel. După includerea Palestinei în Imperiul Roman, evreii semiţi s-au întins în tot Imperiul, mai ales după distrugerea templului de la Ierusalim.
Puţini mai sunt azi evreii semiţi împrăştiaţi în lume, cum ar fi sefarzii din Spania. Diferite alte popoare au adoptat religia mozaică. Între acestea, cel mai importat sunt khazarii, turcomani din stepele scititce, care şi-au ales acestă religie în anul 740 a.d. cu toate că nu aveau nimic în comun cu poporul semit. Statisticile arată că astăzi, majoritatea preponderentă a celor 15-20 milioane de evrei din lume sunt de origine khazară, numiţi Askenazi. Alungaţi de năvălitori, ei au împânzit Europa şi America, unde au o bună situaţie materială şi o mare influenţă politică. Această situaţie se datoreşte organizării extraordinar de eficiente a bisericii şi comunităţilor mozaice din lume, legate într-o federaţie mondială. Aşadar, mozaismul este o societate formidabilă, demnă de toată admiraţia, cu o structură socio-politică mai puternică decât etnia şi statul. Pe plan istoric, gloria khazară nu poate lipsi din istoria “ebraică” a fondatorului Moise, deşi vine de la un popor de rasă diferită, care pe drept cuvânt poate fi calificat, aşa cum a făcut-o Arthur Koestler, drept al 13-lea trib.
Din secolul al VII-lea până în secolul al X-lea d.Hr. graniţele răsăritene ale Europei între Caucaz şi Volga erau dominate de un stat evreiesc numi Imperiul khazarilor. Acest stat a jucat un rol important în istoria Europei medievale şi deci şi a celei moderne. Numai datorită puternicelor atacuri ale khazarilor care au respins ofensiva arabă spre Caucaz, Imperiul Bizantin a reuşit să supravieţuiască, şi odată cu el, civilizaţia creştină. Ţara khazarilor – cu populaţie de origine turcă – ocupa o poziţie strategică cheie la poarta dintre Marea Neagră şi Marea Caspică unde se înfruntau marile puteri orientale. Ea servea drept tampon care să ocrotească Bizanţul de invaziile triburilor barbare din stepele nordice: bulgari, maghiari, pecenegi, vikingi (ruşi) şi în acelaşi timp, armatele khazarilor au stăvilit ofensiva arabă împiedicând cucerirea Europei orientale de către musulmani. Date fiind împrejurările, nu ne poate surprinde faptul că în 732 – după o victorie a khazarilor împotriva arabilor – viitorul împărat Constantin V s-a căsătorit cu o prinţesă khazară. Fiul lor, ajuns împărat a fost cunoscut sub numele de Leon Khazarul.
Dar cine erau aceşti khazari remarcabili atât prin realizările lor, cât mai ales prin convertirea la mozaism? Descrierile care au ajuns până în zilele noastre sunt destul de puţine şi provin adesea din surse ostile. O cronică georgiană îi identifică pe khazari cu armiile lui Gog şi Magog. Originea numelui „khazar” au făcut subiectul a numeroase speculaţii: foarte probabil, cuvântul provine de la rădăcina turcească gaz = ”a rătăci” şi înseamnă pur şi simplu „nomad”. Derivate ale numelui „khazar” par a fi cuvintele „cazac” şi „husar”, ambele însemnând călăreţ; de asemenea cuvântul german „ketzer”, care înseamnă evreu. Dacă aceste interpretări sunt corecte, ele par să demonstreze o dată în plus importanţa acestui popor.
Câteva cronici persane şi arabe ne oferă date interesante despre khazari. De pildă, Yakubi, istoric arab din secolul al IX-lea trasează obârşia khazarilor până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe. Una dintre primele referiri la khazari se află într-o cronică siriană datând de la mijlocul secolului al VI-lea. Alt izvor arată că ei fuseseră în centrul cu un veac înainte, fiind legaţi de huni. În anul 448, împăratul bizantin Teodosie II a trimis la Attila o solie în care se afla şi oratului Priscus. Acesta, pe lângă informaţiile preţioase privind obiceiurile şi datinile hunilor, a transmis şi anecdote despre un popor supus de huni pe care îi numeşte akaţiri – foarte aproape de ak-khazari (khazarii albi). Priscus ne spune că Împăratul bizantin a încercat să atragă de partea lui acest neam războinic, dar lacomul şef khazar nemulţumit de banii oferiţi a preferat alianţa cu hunii. Cronica lui Priscus confirmă ideea apariţiei khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni.
Odată cu prăbuşirea Imperiului hunilor, după moartea lui Attila, khazarii scăpaţi de sub dominaţie, au invadat regiunile transcaucaziene ale Gruziei şi Armeniei astfel că în cea de-a doua jumătate a secolului al VI-lea, au devenit forţa dominantă printre triburile de la nord de Caucaz pe care le-au supus rând pe rând. Cea mai puternică rezistenţă au opus-o bulgarii, dar cum şi ei au fost înfrânţi: o parte dintre bulgari au migrat pe teritoriul Bulgariei de azi iar alţii s-au deplasat spre nord-est şi au rămas sub suzeranitatea khazarilor. Dar înainte de toate acestea, khazarii au fost dominaţi timp de un secol de o putere efemeră: regatul turcut. De la aceştia, khazarii au adoptat titlul conducătorului lor, cel de „Kagan”. De fapt, organizarea politică a khazarilor se aseamănă cu cea a japonezilor din perioada shogunilor: Regele khazarilor poartă titlul de „Mare Khagan”, dar puterea efectivă este deţinută de locţiitorul acestuia, numit „Kagan Bek”. De la bun început, imperiul khazar a fost constituit dintr-un mozaic etnic eterogen – khazarii propriu-zişi fiind probabil o minoritate.
În anul 626, Împăratul Heraclie a încheiat prima alianţă cu khazarii, pregătindu-şi campania împotriva Persiei. Khazarii i-au furnizat acestuia 40000 de călăreţi. În schimb, fiica Împăratului a fost promisă spre căsătorie Kaganului Ziebel, căsătorie care totuşi nu a mai avut loc din cauza morţii regelui khazar. La 20 de ani după Hegira, care a avut loc în anul 622, musulmanii cuceriseră deja Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi asaltau Imperiul bizantin în chiar inima sa. Între anii 642 şi 652, arabii au făcut incursiuni puternice în Khazaria, fiind respinşi de fiecare dată; ultima oară în 652, într-o mare bătălie în care au pierit peste 4000 de arabi. Următorii 30 - 40 de ani a fost o perioadă de linişte. De mai multe ori (în anii 669, 673-678, 717-718) arabii au asediat Constantinopolul pe mare şi pe uscat. Dacă ar fi reuşit să împresoare oraşul venind şi din nord, soarta acestuia ar fi fost pecetluită. Între timp, khazarii şi-au întărit puterea înspre Ucraina de azi. Războaiele arabo - khazare s-au reluat cu incursiuni de ambele părţi.
Evenimentul cel mai important în istoria khazarilor, care a avut consecinţele cele mai importante în viitor, a fost cel al convertirii acestora la mozaism în anul 740. Care a fost motivaţia acestui eveniment unic? Dacă raţionăm din punctul de vedere al politicii puterii, lucrurile par să se clarifice. La începutul secolului al VII-lea lumea era polarizată între cele două puteri ce reprezentau creştinismul şi islamismul: Imperiul Bizantin şi Califatul arab. Imperiul khazar reprezenta o „a treia forţă” care se dovedise pe potriva celorlalte două, atât ca adversar cât şi ca aliat – dar el nu-şi putea păstra independenţa dacă accepta fie creştinismul fie islamismul. Prima alegere l-ar fi subordonat automat Imperiului Bizantin iar cea de-a doua califului de la Bagdad. Atât bizantinii cât şi arabii făcuseră eforturi pentru convertirea khazarilor, dar fără succes. În acelaşi timp, khazarii învăţaseră că religia lor iniţială (de tip animist) era primitivă în comparaţie cu marile religii monoteiste, dar şi incapabilă să ofere conducătorilor autoritatea spirituală şi juridică de care se bucurau împăratul şi Califul. Ce altă soluţie ar fi putut fi mai logică decât să îmbrăţişeze un al treilea crez, care în plus reprezenta temelia venerabilă a creştinismului şi islamismului? E totuşi absurd să ne închipuim că aceşti oameni au adoptat peste noapte o religie ale cărei dogme nu le erau cunoscute. În realitate, khazarii îi cunoşteau bine datorită unui aflux de cel puţin un secol de emigranţi veniţi din Bizanţ, în urma persecuţiilor religioase. La momentul convertirii, în Khazaria exista deja o comunitate evreiască importantă.
Împrejurările care au condus la convertire sunt învăluite în ceaţă, dar principalele izvoare arabe şi ebraice au câteva elemente comune fundamentale. Într-o lucrare a cronicarului arab Masudi se spune că în vremea lui Harun al Raşid, împăratul bizantin i-a silit pe evrei să emigreze; aceşti evrei au sosit în ţara khazarilor unde au găsit “un neam inteligent dar neînvăţat căruia i-au oferit religia lor. Localnicii au socotit-o mai bună şi au acceptat-o”. A doua relatare se află în “Cartea regatelor şi drumurilor” de Al-Bakri (secolul XI). Cronicarul arab povesteşte astfel: Regele khazarilor, care fusese păgân, îmbrăţişase creştinismul (de fapt, khazarii adoptaseră formal şi pentru o scurtă perioadă 737-740 islamismul în urma unei înfrângeri din partea arabilor; autorul arab a vrut să-şi menajeze cititorii).
Apoi, şi-a dat seama că e fals şi a vorbit cu dregătorii săi. Aceştia i-au spus că cei care sunt stăpâni pe cărţile sfinte sunt trei. Adună-i laolaltă, cere-le să-şi apere credinţa, şi apoi urmează-l pe acela care se va dovedi stăpân pe adevăr. Regele a trimis la creştini după un preot. La rege se afla un evreu, priceput la vorbă, care i-a pus întrebări preotului: “Ce zici de Moise şi de Tora care i-a fost dezvăluită?” Şi preotul a spus că “Moise e un prooroc şi Tora grăieşte adevărul”. Atunci evreul a spus: “Omul acesta a mărturisit adevărul crezului meu”. Iar regele l-a întrebat pe preot în ce crede şi acesta a spus: “Eu zic să Iisus Hristos este fiul Mariei, este Cuvântul şi a dezvăluit tainele în numele lui Dumnezeu.”. Şi atunci evreul a spus regelui: “Omul acesta propovăduieşte o dogmă pe care n-o cunosc, dar încuviinţează spusele mele”. Preotul nu a mai avut ce replica. Atunci regele a trimis şi după un musulman, dar evreul a năimit pe cineva să-l otrăvească. Astfel evreul a reuşit să-l câştige la credinţa lui pe rege. (Fără îndoială, istoricii arabi au vrut să îndulcească amarul. Dacă învăţatul musulman ar fi participat la dezbatere, ar fi căzut în aceiaşi capcană ca episcopul creştin, întrucât ambii acceptau adevărul Vechiului Testament.)
Principalul izvor evreiesc constă în aşa-zisa “corespondenţă khazară”. E vorba de un schimb de scrisori, în ebraică, între Hasdai Ibn Saprut, evreul care era prim-ministrul Califatului Cordobei, şi Iosif, regele khazarilor. Autenticitatea acestei corespondenţe a format obiectul unei controverse, dar acum e acceptată de majoritatea istoricilor. Schimbul de scrisori a avut loc cândva între anii 954 şi 961. Hasdai a auzit mai întâi de existenţa unui regat evreiesc independent de la nişte negustori din Persia, dar iniţial nu i-a crezut. Ulterior, bizantinii i-au confirmat relatarea negustorilor, adăugând numeroase amănunte şi date referitoare la Regatul khazarilor şi la regele de atunci - Iosif. Drept care Hasdai s-a hotărât să trimită soli cu o scrisoare la Iosif. Scrisoare conţinea întrebări referitoare la organizarea statului khazar precum şi întrebarea “căruia dintre cele 12 triburi în aparţine poporul khazar?”
În răspunsul primit de la regele khazar, acesta oferă o relatare amănunţită a convertirii - poate chiar legendară, căci trecuseră deja 2 secole de la aceasta. Regele Iosif vorbeşte de strămoşul său Bulan, căruia i-a apărut în vis un înger care l-a îndemnat să se închine la singurul Dumnezeu adevărat. De asemenea, îngerul îi cere să clădească un lăcaş de închinăciune în care să poate sălăşlui Atotputernicul, sfătuind-ul să atace Armenia pentru a face rost de aurul şi argintul necesar. După aceste fapte de arme (invadarea Armeniei) faima regelui s-a răspândit în toate ţările. Împăratul bizantin şi califul musulmanilor au trimis solii cu daruri de preţ şi cu oameni învăţaţi care să-l facă să treacă la credinţa lor. Dar regele Bulan a trimis şi după un evreu învăţat şi i-a pus laolaltă pe aceştia să-şi apere credinţele lor. Iată dar încă o dată o masă rotundă a clericilor - cu diferenţa că musulmanul nu a fost otrăvit pe drum. Tiparul dezbaterii este acelaşi: după discuţii lungi şi inutile, regele amână întâlnirea cu trei zile, apoi îi cheamă pe oponenţi separat. Îl întreabă pe creştin care dintre celelalte două religii sunt mai aproape de adevăr, iar acesta spune că cea a evreilor. Din partea musulmanului primeşte acelaşi răspuns.
Din răspunsul regelui Iosif mai aflăm şi o genealogie a poporului său. Deşi se dovedeşte a fi un naţionalist evreu feroce, el nu pretinde - ceea ce ar fi fost imposibil să susţină - că neamul său ar fi de origine semitică. El îi urmăreşte ascendenţa nu până la Sem ci până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe, sau mai precis până la strănepotul lui Iafet, Togarma - pe care îl consideră strămoşul tuturor triburilor turcice. Iosif afirmă că Togarma a avut zece fii, iar numele acestora corespund triburilor: uiguri, durstuşi, avari, huni, vasilieni, tarniaci, khazari, zagoreni, bulgari, sabiri (câteva dintre popoarele stepelor). Trăsătura caracteristică a acestei genealogii o constituie amestecarea Genezei cu tradiţia tribală turcică. Tot din scrisoarea regelui Iosif, putem trage concluzia că iudaizarea khazarilor s-a făcut în mai multe etape: iniţial, aceştia au adoptat o formă primitivă de iudaism, întemeiată numai pe Biblie şi excluzând Talmudul, pentru ca peste vreo două generaţii să accepte iudaismul talmudic. Dealtfel, karaiţii - o sectă iudaică care nu accepta Talmudul - a supravieţuit în Khazaria până în vremurile moderne.
După o perioadă de linişte şi înflorire, asupra khazarilor s-a dezlănţuit un nou pericol: vikingii - varegii. Aceşti navigatori îndrăzneţi înaintau spre sud pe mare şi pe râuri, purtând războaie de pradă. Timp de peste un secol şi jumătate, acordurile comerciale şi războiale au alternat. Foarte încet, scandinavii şi-au schimbat caracterul, slavizându-se prin amestecul cu supuşii şi vasalii lor şi adoptând în cele din urmă credinţa creştin-ortodoxă. La sfârşitul secolului al X-lea s-a format astfel poporul rus. Dealtfel, khazarii au exercitat o oarecare influenţă asupra varegilor. Acest lucru ni-l arată şi faptul că primii conducători varegi de la Novgorod au adoptat titlul de “kagan”. Totodată, în oraşul khazar Itil exista o colonie importantă de varegi, în timp ce în Kiev era şi o comunitate de evrei khazari. În ce priveşte oraşul Kiev, acesta a fost iniţial sub suzeranitate khazară, dar a trecut mai apoi în stăpânirea varegilor. Kievul avea să devină leagănul primului stat al ruşilor.
Un alt popor cu care khazarii au avut legături strânse au fost maghiarii. Aceştia au fost aliaţii khazarilor încă de la apariţia Imperiului khazar. Maghiarii - stabiliţi pe Don - au avut rolul de a-i ajuta pe khazari să stăvilească înaintarea varegilor spre sud-est. Relaţiile dintre khazari şi maghiari s-au strâns tot mai mult: în primul rând, khazarii le-au dat un rege care a întemeiat prima dinastie maghiară, în al doilea rând, mai multe triburi khazare - revoltate împotriva conducătorilor - s-au unit cu maghiarii, transformându-le astfel caracterul etnic. În secolul X, în Ungaria se vorbeau încă atât maghiara cât şi khazara. Dealtfel, limba maghiară a preluat numeroase cuvinte de origine khazară. Şi după stabilirea maghiarilor în Panonia, legăturile cu Khazaria au continuat, mulţi evrei khazari fiind primiţi în Ungaria.
Odată cu creşterea puterii ruseşti, şi mai ales după convertirea ruşilor la creştinism, legăturile dintre Constantinopol şi Khazaria s-au deteriorat. Simptomatică pentru această atitudine a fost predarea Chersonului către ruşi. În anul 965, khazarii au suferit o înfrângere gravă din partea ruşilor, pierzându-şi imperiul. Totuşi ei şi-au păstrat independenţa - dar în nişte graniţe mai restrânse - şi credinţa. Jertfirea alianţei cu khazarii s-a dovedit în cele din urmă a fi un act de miopie politică pentru Bizanţ. Khazarii izbutiseră să ţină piept valurilor de năvălitori turci şi arabi, protejând astfel Imperiul Bizantin. Ruşii însă nu reprezentau însă un pericol pentru războinicii nomazi ai stepelor. Dealtfel, ca urmare a presiunilor nomazilor, centrele puterii ruseşti s-au deplasat spre nord iar Kievul a intrat într-un declin rapid. În vidul de putere creat, au năvălit popoarele turcice, care s-au instalat în Anatolia, după marea bătălie de la Manzikert.
Este interesant să vedem cu erau receptaţi khazarii de către popoarele cu care s-au învecinat. În Cronica rusească se vorbeşte despre “ţara evreilor” care înfruntau armatele cnejilor ruşi. Se vorbeşte de asemenea despre un evreu uriaş care a venit cu o armată până în stepele Ţeţar sub muntele Sorocin (nu se ştie locul acestor toponime) si numai vitejia generalului Vladimir i-a salvat pe ruşi. De asemenea, printre evreii occidentali circulau poveşti privind un regat al “evreilor roşii”, numiţi astfel probabil din pricina pigmentaţiei uşor mongole a multor khazari. Un alt fragment de folclor semilegendar l-a inspirat pe Benjamin Disraeli (politician şi romancier englez) să scrie un roman istoric “Uimitoarea poveste a lui Alroy”. În secolul al-XII-lea s-a născut în Khazaria o mişcare mesianică ce şi-a propus să înceapă o “cruciadă” evreiască pentru cucerirea Palestinei. Iniţiatorul mişcării erau un evreu khazar pe nume Solomon ben Duji (sau Ruhi sau Roy). Acesta a trimis scrisori tuturor evreilor din ţările înconjurătoare spunând că a sosit timpul ca Dumnezeu să-i adune la Ierusalim.
Peste 20 de ani, fiul lui Solomon ben Duji, pe nume Menahem şi-a luat porecla David al-Roy şi titlul de Mesia. El a reuşit să adune o armată considerabilă - în care grosul îl constituia evrei khazari - şi a izbutit să ocupe o fortăreaţă lângă Mosul. De aici spera să-şi conducă armata spre Ţara Sfântă. David a stârnit numeroase valuri, dar ierarhia rabinică din Bagdad a manifestat ostilitate faţă de mişcarea lui. David al-Roy a fost asasinat, iar mişcarea lui s-a destrămat curând. Conform unei teorii recente, steaua lui David - simbolul statului Israel - a început să fie un simbol naţional de la cruciada lui David al-Roy.
La mijlocul secolului al XIII-lea, regatul khazar a căzut victimă marii invazii mongole declanşată de Ginghis Han. Chiar şi atunci, a rezistat cu îndârjire până ce s-au predat toţi vecinii săi. Dar atât înainte cât şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate, contribuind astfel la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană - şi mai apoi Occidentală. Am amintit deja despre diaspora khazară din Ungaria. Cronicarul bizantin Ioan Cinnamus vorbeşte de trupe evreieşti din cadrul armatei ungare, în anul 1154. Dealtfel, iniţial Ungaria era bilingvă iar sistemul de conducere era inspirat din dualismul monarhic al khazarilor: ţara era condusă de un rege şi de un “gyula”, comandant al armatei. Acest sistem a durat până la sfârşitul secolului al X-lea când regele Ştefan a adoptat religia catolică şi l-a învins pe un “gyula” răzvrătit care, evreu fiind, nu vroia să se creştineze. Acest episod a pus capăt dualismului monarhiei dar nu şi influenţei comunităţii khazaro-evreieşti din Ungaria. Mult timp după creştinare, evreii deţineau funcţii importante în regatul ungar. Pe lângă ocupaţia mongolă, ciuma neagră a grăbit migraţia khazarilor spre vest. După cum am amintit, în Kiev a existat o comunitate khazară. În Ucraina şi Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau de la “jid” (evreu) - Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska etc. Toponime asemănătoare se găsesc şi în Munţii Carpaţi şi Tatra precum şi în Austria. În timp ce majoritatea evreilor khazari au emigrat spre apus, unele grupuri au rămas acolo unde erau, în Crimeea şi Caucaz, formând enclave evreieşti ce au supravieţuit până în epoca modernă.
Foarte mulţi dintre khazari au emigrat în Polonia şi Lituania, la începutul existenţei lor. Această politică a fost generată de atitudinea occidentală a conducătorilor polonezi care doreau să-şi modernizeze ţara (în afară de evrei, au fost acceptaţi foarte mulţi emigranţi germani). În Carta acordată de Boleslav în 1264, evreii aveau dreptul să-şi ţină propriile şcoli, sinagogi şi judecătorii; puteau deţine proprietăţi funciare şi de practica orice comerţ doreau. În timpul domniei regelui Ştefan Bathori (1575-1586), evreii aveau dreptul la un parlament propriu şi de a percepe impozite de la coreligionarii lor.
Pentru a înţelege importanţa comunităţii khazaro-evreiască din Polonia şi situaţia ei privilegiată, următorul fapt este concludent: În a doua jumătate a secolului al XIII. papa Clement IV adresează o encliclă unui prinţ polonez în care deplânge faptul că în mai multe oraşe poloneze sunt numeroase sinagogi, unele mai înalte decât bisericile, mai maiestuoase şi mai frumos împodobite. În legătură cu numărul evreilor, istoricii moderni apreciază că aceştia erau circa 500.000 în Regatul polono-lituanian, la mijlocul secolului al XVII-lea. Conform enciclopediei iudaice, în acelaşi timp, numărul total al evreilor de pe glob nu atingea decât un milion. Aceste date par să indice că în cursul evului mediu, majoritatea credincioşilor mozaici erau khazari. Aceştia au constituit baza comunităţilor ebraice din Rusia, Polonia, Lituania, Ungaria, România, unde au întemeiat acea comunitate evreiască care a devenit majoritatea dominantă a evreimii mondiale de azi. Chiar dacă aceste comunităţi au primit emigranţi şi din alte regiuni, elementul khazar a rămas majoritar. Această teorie, sprijinită de dovezi puternice, ar merita o discuţie mai serioasă. Din păcate, ea este omisă - fie din neştiinţă, fie dintr-un anumit orgoliu “semitic”.
Mulţi istorici au încercat să subestimeze contribuţia khazarilor la istoria evreiască, considerând că evreii din Europa de Est au imigrat la un moment dat din Occident. Spre sfârşitul primului mileniu, cele mai însemnate aşezări evreieşti erau în Spania maură (evreii sefarzi, care, după cum am văzut erau trataţi cu toleranţă de către mauri) Franţa şi Renania. Unele comunităţi existau încă de pe vremea romanilor. Ba chiar un grup de evrei a trecut în Anglia, fiind invitaţi de Wilhelm Cuceritorul care avea nevoie de capitalul lor (în 1290 urmau să fie expulzaţi). În toate aceste cazuri (exceptând Spania) este vorba de comunităţi relativ mici ca număr, care în plus au fost decimate în urma persecuţiilor religoase. Concepţia tradiţională privind emigraţia evreilor germani spre Polonia este o simplă legendă - sau mai bine zis o ipoteză ad-hoc inventată de cei care nu cunoşteau istoria khazară. Nu există nici un fel de dovezi privind un asemenea exod. De fapt, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, practic nu mai existau evrei în Franţa şi Germania (în orice caz, un număr infim).
Evreii care au întemeiat comunităţile moderne din Anglia, Franţa şi Olanda erau de altă origine: evrei sefarzi siliţi să fugă din Spania în urma persecuţiilor religioase de după reconquistă. Alte dovezi împotriva presupusei origini germane a evreimii răsăritene le oferă structura idişului, limbajul popular al maselor evreieşti. Idişul e un amestec curios de ebraică, germană medievală şi elemente slavone şi se scrie cu litere ebraice. La prima vedere, cantitatea mare de împrumuturi germane din idiş pare să contrazică teza privind originea khazară a evreimii răsăritene. Dar lucrurile stau tocmai dimpotrivă. În primul rând, nici o componentă lingvistică provenind din Germania apuseană nu se găseşte în idiş. Componenta germană care a intrat în idiş este de origine germană răsăriteană. Să ne amintim de puternica prezenţă a emigranţilor germani în Polonia şi lucrurile se vor clarifica. Numai germanii erau mai influenţi decât evreii din punct de vedere economic şi cultural. Nu e greu de înţeles de ce imigranţii khazari au fost siliţi să înveţe nemţeşte dacă vroiau să răzbată în viaţă: limba germană era o necesitate fundamentală în orice contact cu oraşele.
O explicaţie complementară e şi imigraţia redusă a unor elemente evreieşti din Germania, dar care prin superioritatea lor culturală, au avut o influen ţă importantă asupra coreligionarilor lor din răsărit. Caracteristic e şi faptul că singura secţiune a evreilor khazari care nu au acceptat idişul a fost secta karaiţilor - dar aceasta era doar excepţia, nu regula.
În concluzie. Evreii din prezent se împart în două categorii: sefarzi şi aşkenazi. Sefarzii descind din evreii care trăiseră în antichitate în Spania până când au fost expulzaţi de acolo şi s-au instalat în ţările mediteraneene şi mai puţin în Occident. Ei vorbeau un dialect hispano-ebraic, numit “ladino” şi şi-au păstrat propriile tradiţii şi mituri. Numărul lor este estimat la circa 500000. În acelaşi timp, evreii aşkenazi - de origine khazară - numără circa 11 milioane. (Ca un amănunt picant, să pomenim faptul că Aşkenaz se numea un frate al lui Togarma pe care, după cum spunea Iosif al khazarilor, aceştia îl revendicau drept strămoşul lor.) Termenul de “antisemitism” este aşadar fără noimă, consituind o concepţie falsă împărtăşită atât de evrei, cât şi de cei care i-au persecutat.
Povestea imperiului khazar, prezentată mai sus, începe să apară ca “cea mai cruntă farsă pe care a pus-o la cale istoria” (Arthur Koestler).
Referinţă: “Al treisprezecelea trib: khazarii”, Arthur Koestler, editura Antet.
. Apoi a disparut din nou din luminile rampei. Intai, ziaristul s-a intalnit cu un alt "convertit", Aharon Shear-Yashuv, fiul unui nazist care acum este rabin al fortelor armate israeliene. A acceptat sa-si povesteasca viata, recunoscand deschis: "tatal meu a fost in regimentul Waffen-SS". Aharon Shear-Yashuv s-a nascut, dupa cum el insusi a explicat, in Ruhr Valley in anul 1940. In timpul razboiului, tatal sau a facut parte din trupele de elita ale lui Hitler. Intrebat ce atributii a avut acesta in SS, Aharon a explicat ca nu stie si ca nu a primit raspunsuri nici cand a crescut. In ceea ce priveste convertirea sa, a explicat ca aceasta ar fi avut loc chiar daca Holocaustul nu ar fi avut loc si ca "desi mi-a fost tata, ideologic nu avem nici o conexiune. Am fost atat de sigur in convingerile mele, incat celelalte amanunte nu au mai avut nici o importanta".
