Oare mareşalul Ion Antonescu, prin măsurile ordonate, nu a contribuit la evitarea unui Holocaust pe teritoriul României?

a. Referitor la „contribuţie”: Mareşalul Antonescu nu a „contribuit”, el a decis, a ordonat, iar ordinele sale erau aduse la îndeplinire. Odată ajuns la putere, el şi-a asumat funcţia de „Conducător al statului” (echivalentul cuvântului german Führer) şi odată cu aceasta el şi-a arogat depline puteri. Cuvântul său era lege.

b. Referitor la raportul dintre holocaust şi teritoriu: lagărele naziste de exterminare a evreilor în sistem industrial nu erau amplasate în Germania ci pe teritoriul polonez. Cu toate acestea, Holocaustul evreilor din Europa aduşi şi exterminaţi în aceste lagăre, este „holocaust german” pentru că a fost realizat sub autoritate germană. Tot aşa, exterminarea evreilor din teritoriile aflate sub autoritate românească, este „holocaust românesc”, fie că e vorba de teritorii care au fost şi au rămas româneşti (Bucovina de Sud şi fostul judeţ Dorohoi), au fost şi nu mai sunt sub autoritate românească (Basarabia şi Bucovina de Nord) sau n-au fost româneşti dar, au fost sub administraţie românească în timpul războiului (Transnistria, teritoriu situat între Nistru şi Bug).

c. Responsabilitatea mareşalului Antonescu şi a guvernului condus de el în exterminarea a sute de mii de evrei aflaţi sub autoritate românească este clară şi a fost prezentată în răspunsul privind „Holocaustul”.

d. Referitor la evitarea unui holocaust pe teritoriul României: mareşalul Antonescu şi-a dat iniţial acordul pentru deportarea evreilor din Banat, Transilvania de Sud şi Vechiul Regat în lagărele naziste din Polonia. Ulterior, a revenit asupra deciziei şi a refuzat să transpună în practică această măsură. Prin aceasta el a salvat viaţa a sute de mii de evrei.

e. Cum pot fi explicate cele două decizii care se bat cap în cap, una de exterminare şi una de salvare? Aceste decizii au fost luate în perioade diferite. Deciziile care au dus la exterminare au fost luate în prima fază a războiului, când mareşalul Antonescu era ferm convins de invincibilitatea Reich-ului nazist, incluzându-se şi pe sine ca aliat al „Marelui Reich”. Decizia de încetare a Holocaustului a fost luată într-o perioadă în care se întrevedea pericolul pierderii războiului. Unele extrase din documentele vremii vin în sprijinul acestei afirmaţii:

1943, aprilie 20 Şedinţa Consiliului pentru Reglementarea Creditului[27]

[…]

Dl mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului: […]

Eu lupt să câştig războiul, dar se poate întâmpla să-l câştige democraţiile. Şi noi ştim ce înseamnă democraţia: înseamnă iudeocraţie […]

1943, noiembrie 17 Şedinţa Consiliului de Miniştri cu guvernatorii[28]

(pe ordinea de zi, repatrierea evreilor deportaţi în Transnistria)

[…]

Dl mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului: […]

De aceea, în ceea ce priveşte pe aceia care sunt expuşi ca să fie omorâţi de germani, (evreii din Transnistria – n.m.), trebuie să luaţi toate măsurile şi să preveniţi pe germani că nu tolerez lucrul acesta, căci în ultimă instanţă eu voi purta ponosul acestor asasinate oribile. Şi decât să se întâmple aceasta, mai bine îi scoatem de acolo şi îi aducem în regiunea aceasta (Bucovina – nn). […]

Chiar dacă aceste documente nu se referă direct la decizia de a nu mai da curs cererii germane pentru deportări, ele indică schimbarea de optică în ce-i priveşte pe evrei, în luările de poziţie ale mareşalului Antonescu.

Faptele (şi documentele) confirmă gradul de independenţă al politicii româneşti în chestiunea evreiască, în sensul că Ion Antonescu a acţionat din proprie voinţă, dar în contextul dominaţiei naziste asupra Europei.

Cu alte cuvinte, când s-a ucis sau au fost întreprinse măsuri care au dus la moarte, s-a acţionat „din ordin”, iar când aceste măsuri au fost sistate, s-a acţionat tot din ordin.

Acelaşi om, în două perioade diferite a acţionat în mod cu totul diferit. Cum să-l caracterizezi? Este el un criminal sau este el un salvator?

Răspunsul pe care-l pot da eu este următorul: a ucide este şi rămâne o crimă, a nu ucide este ceva normal şi de aceea nu este un merit. Voi ce credeţi?

Pentru mine, mareşalul Ion Antonescu este un erou care a luptat pentru dezrobirea unor ţinuturi româneşti cotropite în răsărit, un mare patriot care a luptat pentru binele României. Atitudinea pe care a avut-o faţă de evrei nu-i poate şterge meritele, nu-l poate şterge din istorie.
De ce vă opuneţi recunoaşterii acestor merite?

A te opune recunoaşterii unor merite – în special istorice – este într-adevăr absurd. Problema care se pune este dacă meritele de care vorbiţi sunt reale sau sunt doar un mit. Şi mă refer la „meritele” pe care şi le-a câştigat faţă de România şi faţă de români.

Într-o scrisoare de răspuns adresată de mareşalul Ion Antonescu în martie 1941 liderului PNL, C.I.C. Brătianu, în care combate „recomandarea categorică” a acestuia, „de a nu angaja armata română în operaţiuni militare alături de puterile axei, oricare ar fi făgăduielile ce ni s-ar face”[29] găsim şi următoarea afirmaţie: „Bună sau rea, o politică nu se poate judeca decât după rezultatele ei”. Şi aici trebuie să-i dau dreptate lui Ion Antonescu.

Rezultatul politicii duse de el a fost un dezastru pentru România. Angajarea ţării în război (contrar sfaturilor lui Brătianu), trecerea trupelor peste Nistru (contrar sfaturilor lui Maniu[30]), pierderile foarte mari în oameni pe frontul de răsărit, petrolul şi alte materii prime livrate Germaniei la preţuri de nimic şi rămase şi acelea neachitate, urmate de „ocupaţia” sovietică şi despăgubirile de război ce au trebuit plătite, acesta a fost preţul enorm plătit de România pentru „meritele” politicii duse de Ion Antonescu.

Iată un extras dintr-un memoriu înaintat lui Hitler de acelaşi Ion Antonescu privind „contribuţia României la război până la începutul anului 1943 care confirmă aceste „merite”.

Memoriu adresat de mareşalul Ion Antonescu lui Adolf Hitler cu ocazia vizitei din
10-11 ianuarie 1943.

[…] Încrezător în cuvântul leal al Excelenţel sale Führer-ul Adolf Hitler, în acţiunea diplomatică şi lămuririle date de dl ministru von Ribbentrop, neamul românesc şi-a respectat cuvântul.

Pierderile suferite de poporul român în acest război sunt foarte mari: 286.000 (morţi, dispăruţi, invalizi şi improprii pentru front).

Numărul celor scoşi din front: (răniţi, etc) este de 370.206 şi anume:

12.750 ofiţeri scoşi din front: din aceştia 9718 definitiv pierduţi (morţi, dispăruţi, neîntrebuinţabili)

8.093 subofiţeri scoşi din front: din aceştia 6.365 definitiv pierduţi (morţi, dispăruţi, neîntrebuinţabili)

349.363 trupă, din care 270.249 definitiv pierduţi (morţi, dispăruţi, neîntrebuinţabili)

România a avut în permanemţă angajate de la 1941 şi până azi pentru front circa 32 de divizii, adică întreg potenţialul său militar.

De asemenea, România a angajat armament şi material variind între valoarea a 35-40 de divizii şi a pierdut definitiv material şi armament de valoarea a 25 de divizii.

Graficele alăturate acestui memorandum înfăţişează pierderile româneşti şi situaţia gravă a armatei române.

În aceeaşi vreme, România a respectat angajamentele sale economice.

România a dat Axei între1940 – 1942 un export de 8.285.185 tone de petrol din care Germaniei singure i-a dat 6.135.252 tone de petrol.

Comerţul său exterior este azi aproape exclusiv al Axei şi în majoritate al Germaniei.

Graficele cuprinzând tablouri sinoptice şi o notă asupra contribuţiei economice – pe lângă notele remise anterior şi acelea depuse la Marele Cartier General de către vicepreşedintele Consiliului de Miniştri la 22 septembrie 1942 – arată că România:

Nu numai că şi-a ameninţat cu epuizarea rezervele de petrol, printr-o producţie intensivă;

Nu numai că a finanţat pentru Germania acest export ajungând la inflaţie;

Dar a şi suferit pierderi de peste 35 miliarde lei prin aceste livrări de petrol la preţurile antebelice, nici măcar la preţurile prevăzute de Oil–Pakt.

Guvernul regal roman solicită o examinare amănunţită a acestei situaţii şi înţelegerea jertfei sale economice.

De asemenea, România, deşi nu avea iniţial decât obligaţiunea de a da 100 milioane lei lunar pentru misiunea militară a fost totuşi silită, prin cereri successive începute în faza premergătoare a războiului cu Rusia să finanţeze cu 35 miliarde lei nevoile armatei germane intrate pe teritoriul său. Şi aceasta fără nici o convenţie sau garanţie – care de doi ani se discută.

Din această cauză s-a provocat o stare de inflaţie gravă în România.

În sfârşit, România şi-a respectat până la maximul puterilor sale exporturile de animale, cereale şi alte articole de export, contul de clearing germano-român ajungând azi să acuze un sold creditor pentru România de peste 500 milioane RM (peste 30 miliarde lei).

În aceeaşi vreme exporturile germane spre România au scăzut – şi au fost făcute pe un preţ ridicat – deşi 87% din comerţul exterior al României spre Germania este format de petrol care a rămas fixat pe preţul dinainte de 1940, cu neînsemnate adăugiri conform Oil-Pakt-ului.

România a primit numai materii prime, care cele mai multe, au intrat în fabricarea de, armament care a mers pe câmpul de bătălie şi s-a pierdut.

În afară de aceste pierderi datorită războiului care trec de 250 miliarde de lei, Romînia a pierdut peste 35 miliarde lei din executarea Oil-Pakt-ului, prin nerespectarea condiţiilor acestuia de către Germania în privinţa preţului armamentului şi a volumului livrărilor.

Deşi fusese convenit ca armamentul livrat României după 1 ianuarie 1942 şi destinat exclusiv Rusiei să fie trecut într-un cont aparte, care urma să fie lichidat la sfârşitul războiului, dar nu în sarcina României, totuşi, s-au cerut României bonuri de tezaur de garanţie care au fost transformate în negociabile, iar în planul de echilibrare al balanţei comerciale se propune introducerea anuităţilor pentru aceste împrumuturi, ceea ce nesocoteşte principiile anterior stabilite pentru creditele de armament.

România,

Continuînd să intensifice producţia de petrol numai în interesul german şi al războiului;

Să vândă petrol pe un preţ redus;

Să finanţeze nevoile militare germane de circa 6 miliarde anual, pe lângă circa
1 miliard şi jumătate lei cereri noi pentru unităţile aviaţiei (recent formulate);

Şi continuând în acelaşi timp, să nu primească decât armament, foarte puţine mărfuri, o cantitate redusă de aur, devize şi participaţiuni şi, în loc de mărfuri care să-i înlesnească absorbţia monedei de pe piaţă, numai materii prime de fier, merge sigur la o gravă criză economică a producţiei iar inflaţia în care a intrat, datorită finanţării nevoilor germane, ameninţă cu dezechilibrul întregului aparat al statului şi ordinea sa socială.

Graficele şi memorandumul economic şi financiar alăturate dovedesc această primejdie.

Mareşalul Antonescu şi guvernul regal Român au nestrămutata convingere că această situaţie poate fi înţeleasă; că România trebuie să fie ajutată şi că, la lealitatea contribuţiei sale şi a cuvântului respectat, trebuie să urmeze înţelegerea Fuhrer-ului şi sprijinul Marelui Reich German, prin examinarea serioasă a situaţiei sale economice şi financiare.[31]

Se pune problema dacă în perioada respectivă, mareşalul avea vreun spaţiu de manevră, vreo alternativă la politica pe care a adoptat-o. Documentele vremii arată că a avut la dispoziţie o asemenea alternativă, că avea promisiunea recăpătării teritoriilor pierdute în răsărit, fără vărsare de sânge românesc, folosind în acest scop doar petrolul şi celelalte materii prime de care avea nevoie maşina de război germană. Şi, tot aceste documente mai arată lipsa dorinţei Comandamentului armatei germane, a lui Göring şi a lui Hitler, de a asocia armata română la războiul contra U.R.S.S. Nu mai rămânea decât ca această „dorinţă” să fie valorificată. Dar pentru aceasta, trebuie să fii cu adevărat un om politic.

Iată unele extrase care confirmă cele expuse:

În memoriile de război ale generalului Franz Halder, şef de stat major – cu referire la Consfătuirea de la Marele Cartier General din 17.03.1941, ţinută în prezenţa lui Hitler găsim:[32]

[…] De la români nu ne putem aştepta la nimic […]. Antonescu şi-a mărit armata de uscat în loc s-o micşoreze şi s-o îmbunătăţească. Soarta marilor unităţi operative germane nu poate fi pusă în dependenţă de fermitatea marilor unităţi româneşti.

MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE 162

NOTĂ

ASUPRA CONVORBIRII AVUTE

în ziua de 28 August 1942

de D.M. Antonescu, vice-Preşedintele Consiliului, asistat de D. Guvernator Alexeanu,

cu d. General Rottkirchen

la Preşedinţia Consiliului de Miniştri

[…] la întrevederea avută cu Reichsmareşalul Göring în Ianuarie 1941, ni s-a spus categoric că armata română nu este de dorit să participe la război, socotind-o oarecum nepregătită şi că soldatul român va face mai bine să stea acasă şi să se ocupe ca soldat economic cu asigurarea armatei.

Noi am răspuns categoric Reichsmareşalului Göring că România refuză ca să primească oricare din provinciile ei, şi Bucovina şi Basarabia, dacă nu le va lua în focul luptei şi dacă sângele românesc nu va curge pentru ca să spele onoarea Neamului şi să cimenteze pentru vecie dreptul nostru asupra Bucovinei şi Basarabiei. […].

[…] Când trupele noastre au ajuns la Nistru şi când după bătălii strălucite Bucovina şi Basarabia au reintrat în patrimoniul naţional:

Mareşalul Antonescu a comunicat Führer-ului Germaniei că Ţara Românească este loială şi că ea înţelege să continue mai departe războiul pentru stârpirea definitivă a duşmanului atât de periculos de la răsărit.

Nu a fost nici o înţelegere cu acea ocaziune în privinţa participării României la războiul peste Nistru. Nu s-a luat nici un angajament, nici dintr-o parte, nici dintr-alta, ci încrezători în cuvântul Führer-ului, am făcut un război de onoare […].

[…] Dealtminteri România în ultima vreme a făcut pentru război sacrificii extraordinare şi în special pentru continuarea lui.

A dat o cantitate imensă de petrol, numai în ultimele luni a dat 560.000 tone de petrol.

La cererea Germaniei, România a dat rezervele de benzină ale aviaţiei noastre.

Tot ceea ce a prisosit în ţară, ca posibilităţi de aprovizionare, a fost dat Germaniei.

Germania datorează astăzi României 22 miliarde lei. […].[33]

Consemnarea discuţiei dintre Führer şi generalul Antonescu la München,

în ziua de 12 iunie 1941.

(Consemnată de către Paul Schmidt, interpretul lui Hitler)

[…] După cum el (Antonescu) a mai declarat deja cu prilejul unor vizite anterioare, poporul român ar fi gata să mărşăluiască până la moarte alături de axă, deoarece are o încredere absolută în simţul de dreptate al Führer-ului. Poporul român şi-a legat istoria de cea a Germaniei […]. El ştie că sarcina de primă urgenţă este de a termina războiul şi că, pentru terminarea războiului ar trebui un pas foarte serios în Răsărit. El a venit pentru a pune la dispoziţia Führer-ului, pentru realizarea acestui pas, toate forţele auxiliare, militare, politice şi sociale a României.

Referitor la marele eveniment care se apropie, el (Antonescu) şi-a reorganizat forţele armate şi şi-a dezvoltat resursele economice şi financiare. […].

Contrar practicii engleze, el (Führerul) nu l-ar ruga pe Antonescu să-i acorde sprijin.

[…] La o remarcă a Führer-ului, că el se întreabă, dacă România ar urma chiar din primele zile să colaboreze la acţiunea împotriva Rusiei sau dacă o rămânere a României în afara conflictului n-ar determina ruşii la o anumită reţinere faţă de teritoriul românesc, Antonescu a răspuns că el însuşi doreşte să lupte din prima zi. Ruşii vor bombarda zonele petrolifere şi în cazul unei neagresiuni iniţiale din partea României şi “România nu
i-ar ierta lui Antonescu niciodată dacă ar lăsa armata română cu arma la picior, în timp ce trupele germane ar fi în marş prin România împotriva ruşilor” […].[34]

Convins de invincibilitatea Reich-ului hitlerist, Ion Antonescu a implicat România în conflagraţia mondială, contrar sfaturilor primite (chiar dacă nici măcar nu le-a cerut), de la oameni politici cu experienţă.

Chiar şi sub aspect militar, analiza lucidă a raportului de forţe a fost înlocuită cu presupuneri iar posibilităţile reale cu dorinţe. Iată un extras – din stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941:

1941, septembrie 5 Şedinţa Consiliului de Miniştri cu guvernatorii[35]

[…] Dl mareşal Ion Antonescu, conducătorul statului: Domnilor miniştri, datorită cauzelor pe care le cunoaşteţi, absenţa mea a fost destul de îndelungată. Războiul a durat mai mult decât ne-am aşteptat cu toţii, în ceea ce priveşte participarea noastră în această luptă. Aceasta datorită faptului că ruşii au fost mult mai bine pregătiţi decât îi credeam […].

Rezultă că, nici la 2½ luni de la declanşarea conflictului, strategul recunoaşte că a apreciat greşit. Era însă prea târziu. În continuare, trupele române au ajuns până la cotul Donului, Stalingrad, Caucaz, iar după dezastrul de la Stalingrad au fost învinuite de nemţi că, prin sectorul lor, a fost spart frontul şi s-a realizat încercuirea. Modul umilitor în care au fost trataţi militarii români este evidenţiat într-o scrisoare adresată de Ion Antonescu feldmareşalului von Manstein.

Scrisoare a mareşalului Ion Antonescu către feldmareşalul von Manstein

(din Buc. 9 decembrie 1942)

Domnule Feldmareşal

[…]

1. România şi-a oferit aproape totalitatea forţelor ei armate, […]. Nimeni nu ne poate cere altceva decât ceea ce noi consimţim a da, între Germania şi România neexistând până la această dată nici o convenţie, nici politică, nici militară.

[…]

3. Forţele româneşti şi eşalonul II au fost promise comandamentului suprem german în timpul grelei crize prin care a trecut armata germană pe frontul de est, în iarna trecută. Am cerut în schimb numai ca unităţile româneşti să fie dotate la fel cu cele germane şi să fie transportate pe calea ferată în apropierea frontului. S-au făcut promisiuni, dar nu au fost respectate.

- trupele româneşti ale armatei a 3-a au făcut 500-600 km pe jos pentru a ajunge pe front, în timp ce trupele germane au fost duse la liniile cap de cale ferată […]

- hrana, materialele de fortificaţii, carburanţii, muniţiile, materialele necesare instalării defensive, etc. nu au ajuns niciodată să atingă măcar cifra promisiunilor, necum a nevoilor reale […].

[…]

5. Reuşita ofensivei ruseşti nu se datoreşte deci lipsei de eficienţă a armatelor a 3-a şi a 4-a române, ci neprevederilor Comandamentului Grupului de Armate B, unei alegeri meşteşugite din partea ruşilor a zonelor de atac şi concentrării masive de forţe în cel mai strict secret.

7. […] Sunt informat, în ultimul moment, că soldaţi de-ai mei care au luptat ca nişte bravi şi care acum sunt împuşcaţi de soldaţii D-vs în încercuirea de la Stalingrad.

[…] Deasemenea mi se raportează că trupele române aflate sub comandament german sunt supuse unui tratament neomenesc […].

8. […] Mai sunt informat că unităţile germane iau fără nici un scrupul […] caii serviciilor noastre şi îi trec în al lor, lăsând pe cele ale noastre în drum […]; în sfârşit sunt informat domnule mareşal, că domnul Holdt se poartă cu comandamentele noastre cu o brutalitate inadmisibilă […].[36]

Iată de ce, pentru noi (şi probabil pentru mulţi din cei care au supravieţuit încercărilor şi umilinţelor de pe frontul de est) mareşalul Ion Antonescu a fost un dictator care a avut un rol nefast asupra destinelor României. Ca orice om, a fost alcătuit din bine şi din rău iar acţiunile sale reflectă această complexitate a personajului. El rămâne în istorie, chiar numai şi prin consecinţele dramatice ale acţiunilor sale plătite de o ţară întreagă în generaţii succesive.

Dar cei care luptă pentru a-l transforma într-un „model” îi atribuie calităţi pe care, din păcate, nu le-a avut şi uită (sau vor să uite) că, luptând pentru instaurarea unui astfel de mit, îşi exprimă (conştient sau nu) nostalgia pentru dictatură.

Prin cele prezentate am încercat să sintetizez „meritele” reale ale mareşalului Antonescu. Nu numai că nu ne opunem, dar considerăm o datorie faţă de memoria sutelor de mii de victime ale acestor „merite” - români, evrei, rromi- să luptăm pentru cunoaşterea şi recunoşterea lor. A adevăratelor merite şi nu a miturilor sau legendelor.