Întrebarea se referă la un fenomen deosebit de complex, aşa încât „răspunsul” implică de fapt „răspunsuri”.
a - Voi începe cu un citat din Ion Antonescu:
1941, aprilie 6 Şedinţa Consiliului de Miniştri[37]
[…]
Dl general Ion Antonescu, conducătorul statului: […] va trebui să inspirăm românilor ura împotriva duşmanilor naţiei. Aşa am crescut eu, cu ură împotriva turcilor, jidanilor şi ungurilor . Sentimentul acesta de ură împotriva duşmanilor patriei trebuie împins până la ultima extremitate. Îmi iau eu această răspundere […]
Cine l-a „crescut”, l-a educat, i-a însămânţat această ură care a prins şi a dat un rod atât de bogat în viitorul mareşal? În mod cert părinţii, bunicii, învăţătorii şi alţi „educatori” au avut rolul lor. Dar şi societatea în care s-a format, mentalitatea colectivă a acestei societăţi, constituie un factor important, adeseori determinant, întrucât a contribuit la „formarea formatorilor”, la „creşterea”, la educarea fiecărei generaţii de înaintaşi. Şi, mergând pe acest fir ajungem la trecutul îndepărtat, în care strămoşii tuturor etniilor se aflau la stadiul de „homo tribus”. Tribul şi oamenii ce-l alcătuiau vedeau lumea ca pe un câmp de bătălie, luptau să-şi menţină propriul teritoriu pentru a supravieţui.
Aşa a apărut frica de necunoscut, frica de străin, marcarea teritoriului, agresivitatea, toate având rădăcini adânci în viaţa tribală.
b - Diferitele sentimente - de ură, de iubire – sunt legate de viaţa în societate, de raporturile dintre om şi semenii săi în cadrul acesteia. Şi aceasta, pentru simplul motiv că genetic, societatea este cauza iar individualitatea este efectul. Pentru ca să apară „unul” (urmaşul), este nevoie de „doi” (părinţi). Aşa au luat naştere şi populaţiile umane, care datorită diferitelor grade de izolare reproductivă şi de organizare social-economică, s-au diferenţiat între ele.
S-a ajuns astfel la apariţia pe scena istoriei a diferitelor popoare, cu memorii colective şi mentalităţi diferite şi ajungând să realizeze culturi specifice. Şi, aşa cum în cadrul fiecărei populaţii, diferenţele între indivizi şi complementaritatea între acestea permit evoluţia normală sau chiar supravieţuirea populaţiei, tot aşa şi diferenţele între populaţii, între popoare, complementaritatea şi posibilităţile de comunicare între acestea sunt „normalul” şi permit evoluţia şi chiar supravieţuirea umanităţii în ansamblul ei.
c - Printre popoarele apărute în antichitate se numără şi poporul evreu, ajuns azi să reprezinte o identitate care a supravieţuit erei precreştine. Rămaşi fără teritoriu, ca urmare a răscoalelor împotriva imperiului roman, răspândiţi între celelalte popoare şi trecând de la societatea sclavagistă la cea feudală, de la feudalism la capitalism, de la capitalism la socialism (real sau ireal, aşa cum a fost el), evreii au traversat spaţiul creştinătăţii ca şi pe cel al islamului, păstrându-şi identitatea în fiecare nouă ambianţă.
d - Dar, aşa cum se spune în popor, pe lumea asta nu-i atingere fără zgârietură. În cadrul raporturilor între indivizii dintr-o societate, fiecare om se confruntă cu semenul său, fiecare „eu”, cu „celălalt”. Aceasta poate fi sursa unor posibile conflicte (şi câte sunt!). Din acestea se nasc sentimente de frustrare, de invidie şi ură între indivizi. În acelaşi timp societatea este cea datorită căreia individul „găseşte” în mijlocul semenilor ceea ce-i lipseşte lui însuşi şi, astfel se realizează pe sine.
Devine clară nevoia generală de „celălalt” pentru a se asigura dezvoltarea armonioasă a fiecărui individ. O societate, o populaţie este cu atât mai viabilă, cu cât este compusă din individualităţi mai distincte, mai originale, mai creatoare. Diferenţele sunt (sau ar trebui să fie) o contribuţie şi nu motiv de duşmănie.
Problemele de acest tip, analizate la nivelul populaţiilor, a etniilor, prezintă aceleaşi aspecte. Numai că, dacă la nivelul fiecărui individ în parte, acesta ştie cine i-a făcut (sau crede el că i-a făcut) un rău şi, reacţia lui (sentimente sau chiar acţiuni) se îndreaptă spre acesta, mulţimea nu ştie cine a făcut-o să sufere. Iar cei ce conduc (sau au influenţă) asupra grupului, caută să dirijeze nemulţumirile, frustrarea mulţimii, spre „alţii”. Aşa s-a întâmplat în situaţii soldate cu dezastre de care au fost răspunzători conducătorii respectivi sau calamităţi naturale, cum au fost apariţia unor epidemii (ciumă, holeră) sau îngheţul unor culturi de plante. În istorie găsim cazuri în care „vinovate” pentru acestea au fost ,„vrăjitoarele”, dar de cele mai multe ori, „vinovaţi” au fost „evreii”.
e - De ce evreii? Pentru că erau cei mai la îndemână şi îndeplineau toate „condiţiile” Peste tot unde se găseau, evreii erau un grup minoritar, diferit de majoritari prin religie, îmbrăcăminte, obiceiuri, practicând în general profesii în nişe rămase libere, neocupate de autohtoni – într-un cuvânt erau „străinii”, erau „necunoscutul”.
Existau precum se vede factorii ce duc la naşterea prejudecăţilor (judecată înainte de a judeca)
Şi câte prejudecăţi nu au fost create şi transmise la adresa acestui popor, de-a lungul istoriei sale multimilenare!. Pe lângă prejudecăţi, mai sunt de menţionat tensiunile inerente, respectiv conflictul în germene sau făţiş implicat în orice relaţie de vânzare – cumpărare (comerţ propriu zis, produsul muncii meşteşugarilor sau chiar relaţiile de acest tip referitoare la forţa de muncă propriu zisă).
De cele mai multe ori contactul dintre evreu şi neevreu se reducea, în esenţă, la atât: la întâlnirea de la târg, din piaţă, din micul atelier sau magazin. În rest acţiona desconsiderarea pentru tot ce este „altfel”, cu un succes deosebit la categoriile de oameni ce n-au reuşit pe scara socială şi care datorită prejudecăţilor ajungeau să se mângâie cu ideea „eu sunt un nimeni, dar nu sunt evreu”. Adăugând la aceasta şi lipsa de apărare a grupului minoritar, ajungem să ne explicăm de ce evreii, în condiţiile păstrării identităţii lor, au ajuns să devină „vinovaţii de serviciu”, o ţintă la îndemână pentru diferitele tipuri de frustrări ale populaţiilor majoritare în mijlocul cărora au trăit pe parcursul istoriei.
f - Decalogul, dăruit în cursul Revelaţiei Sinaitice, a avut şi are menirea să domesticească – nu natura înconjurătoare – ci natura omului însuşi. Şi odată cu aceasta legământul datorită căruia OMUL să deosebească tot ceea ce îi este îngăduit de tot ceea ce nu-i este îngăduit, binele de rău, omenia de neomenie, de minciună, de jaf, de omor, de ticăloşie.
Enunţuri concise, temelie pentru buna cuviinţă a oamenilor de pretutindeni: să nu furi, să nu ucizi, să-ţi respecţi părinţii, să vezi în Dumnezeu unul şi unicul sau, aşa cum a fost sintetizată într-o singură frază esenţa religiei mozaice: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”.
Reacţia la apariţia acestei legi? Ostilitate, exprimată mai întâi în lumea egipteană şi în cea greco-romană. Idolatria antichităţii – simbolul înrobirii omului de către opera sa – a manifestat o opoziţie categorică faţă de „monoteism”, această „invenţie evreiască”, credinţa într-un singur Dumnezeu, transcendent şi imanent, omniprezent şi nicăieri materializat. La care s-au adăugat ostilitatea faţă de „diferite” reprezentări simpliste, caricaturale şi false ale „celuilalt”, din care unele se perpetuează până în prezent.
Consecinţă a opoziţiei ireductibile între monoteism şi idolatrie, antiiudaismul păgân a creat o serie de mituri între care „originea infamantă” (evreii şi-ar avea originea în leproşi) sau „omoruri rituale” (când este cunoscută interdicţia religioasă, pentru evrei, de a consuma până şi sângele animalelor).
Apariţia creştinismului din iudaism şi conflictele doctrinare aferente au transformat antiiudaismul păgân în discursul teologic creştin antiiudaic din perioada antichităţii în care au fost dezvoltate reprezentări precum „evreii, refractari mesajului evanghelic”, „vinovaţi de deicid”, „împrăştiaţi în lume ca pedeapsă divină pentru răstignirea lui Isus”, mituri care s-au răspândit odată cu avântul creştinismului, în special când acesta a devenit religie de stat în imperiul roman. Ar fi de precizat sub aspect istoric că, în timpul lui Isus, când Israelul făcea parte din imperiul roman, în jur de 70% din evrei trăiau în afara Israelului (în DIASPORA) şi nu aveau cum să-l cunoască pe Isus. Iar referitor la cei din Israel, oare cine l-a întâmpinat cu osanale pe Isus la intrarea în Ierusalim, în Duminica Floriilor? Nu au fost cu toţii iudei? Şi oare cine au fost primii creştini, cine au fost primii apostoli care au răspândit învăţătura lui Isus? Nu au fost iudei? Învinovăţirea colectivă pentru deicid a unui întreg popor, când 70% din acesta nici nu trăia în Israel în epoca respectivă, când în mod cert restul de 30% nu trăiau cu toţii în Ierusalim în acele zile şi transmiterea acestei reprezentări pe parcursul a 2000 de ani, iată cu adevărat o performanţă care demonstrează puterea miturilor de a transgresa epocile.
Pe parcursul evului mediu, au apărut şi alte calomnii precum „profanatori de ostii”, „otrăvitori de fântâni”, „purtători de ciumă” – aşa că Erasmus din Rotterdam ajunsese să afirme: „Dacă specificul unui bun creştin este să-i deteste pe evrei, atunci suntem cu toţii buni creştini”.
În epoca modernă, unele mituri s-au menţinut şi au fost născocite altele noi: teorii pseudo-ştiinţifice privind superioritatea unei rase şi inferioritatea altora (pe ultima treaptă situându-se, bineînţeles, evreii), iudeo-plutocraţia, iudeo-bolşevismul, conspiraţia mondială evreiască pentru stăpânirea lunii. Cum de au apărut şi, mai ales, cum de s-au răspândit atât de uşor?
g - Apariţia unor pături din rândul populaţiilor autohtone (deseori pregătite chiar de evrei, prin ucenicie la început, mai apoi ca lucrători sau colaboratori) care au început să se ocupe de profesii ce constituiseră „nişele” găsite libere şi în care intraseră evreii (cum au fost circulaţia mărfurilor şi a banilor, diferite meşteşuguri şi “profesii liberale”), a dus la competiţii în care au fost folosite toate „mijloacele” de luptă (permise şi nepermise), în scopul eliminării de pe „piaţă” a evreilor. Pe baza creată de secole de antiiudaismul religios, teoriile care propagau ura împotriva evreilor au găsit în această concurenţă un teren fertil.
Concepţia despre rase dezvoltată la sfârşitul sec. XIX, ajunge să afirme existenţa unor rase umane pornind de la cercetări de lingvistică. Ba mai mult – pornind de la această teorie, se ajunge la mitul unei rase ariene, superioare celorlate rase umane. Şi cine se declară arieni? Bineînţeles – germanii, care sunt înalţi, blonzi, au piele de culoare deschisă şi ochi albaştri. (Or fi fost chiar toţi aşa? Dacă privim chiar şi numai fotografiile unor conducători nazişti precum Hitler, Himmler, Goebels – ajungem să avem numeroase îndoieli). Şi, tot conform acestei teorii există o rasă semită, care este inferioară şi din care fac parte şi evreii, vorbitori ai unei limbi semite, care au toate tarele posibile. Ar fi fost însă suficient să priveşti la diversitatea chipurilor de evrei din diferite zone ale lumii pentru a –ţi da seama că evreii nu sunt o „rasă”. Pornind de la „rasa semită”, Wilhelm Marr a folosit pentru prima oară, în 1879, termenul de „antisemitism”, pentru a exprima ura împotriva evreilor ca „rasă”. Dacă din „iudaism” evreul mai putea ieşi prin botez, din rasă nu a mai avut şi nu mai are ieşire. Aşa s-a ajuns la rasism. Şi de la rasism, la exterminarea pe bază de criterii rasiale.
În condiţiile unor crize social-economice, tot mai mulţi membri ai societăţii erau şi sunt stăpâniţi de sentimente de insecuritate. Atunci când aceştia îşi exprimau temerile produse de sistemul capitalist, evreul le era prezentat ca fiind exploatatorul capitalist (uitându-se că, pentru fiecare capitalist evreu erau alte sute şi sute de evrei săraci) iar când îşi exprimau temerile faţă de comunism, drept comunistul intrigant (uitându-se faptul că, pentru fiecare comunist evreu, erau evrei necomunişti cu miile).
Acesta este terenul fertil care explică naşterea mitului „conspiraţiei mondiale evreieşti” şi a succesului înregistrat de falsul cunoscut sub denumirea „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” care a contribuit la răspândirea acestui mit.
h - Mitul „conspiraţiei mondiale evreieşti” este prezentat în această carte (elaborată de agenţi ai poliţiei secrete ţariste) sub forma unei conferinţe internaţionale la care un guvern ocult al evreilor ar fi pus la cale un plan diabolic pentru stăpânirea lumii. Publicată în Rusia încă din 1905, nu a înregistrat nici un succes.
Imediat după victoria revoluţiei bolşevice din Octombrie 1917 şi după ce clasa conducătoare din diferite ţări s-a simţit ameninţată de o astfel de perspectivă, cartea a fost tradusă şi publicată în mai toate ţările europene şi în America, înregistrând un succes fulgerător.
În propaganda împotriva bolşevismului, acuzaţia că acesta este de sorginte evreiască asigura „reuşita” deplină. Chiar dacă masa evreilor nu a participat la această revoluţie, au fost suficienţi cei câţiva evrei din conducerea bolşevică, pentru ca, „toţi evreii” să fie „vinovaţi”. Mitul încercării de „dominaţie a lumii” prin „iudeo-bolşevism”, şi-a făcut datoria.
Iar atunci când era necesar, era (şi mai este şi acum) scos din mânecă şi celălat mit, al „iudeo-capitalismului”, al încercării de dominare a lumii de către „marea finanţă evreiască”.
Cu toate că falsul privind „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” a fost dovedit încă din anul 1921 de ziarul „Times”, faptul că este un dublu plagiat (după un pamflet scris de un ziarist – Maurice Joly – în 1864 împotriva lui Napoleon al III-lea şi după un roman german de aventuri din 1868 scris de Herman Goedsche), nu a reuşit să oprească succesul acestui mit al „conspiraţiei mondiale evreieşti”. Alături de antisemitismul rasial, acest mit a contribuit la succesul nazismului şi la exterminarea a milioane de oameni doar pentru că s-au născut evrei.
i - Şi care este situaţia în prezent? Antisemitismul a luat din nou amploare, fiind folosit în special în scopuri politice. Sunt mulţi cei care îşi manifestă surprinderea că antisemitismul este posibil şi în ţări în care nu au mai rămas evrei. Mirarea conţine în sine un mod de gândire eronat. E ca şi cum ai afirma că, de fapt, antisemitismul e legat de evrei, că este o reacţie la ce fac sau nu fac evreii, aşa încât acolo unde sunt evrei, antisemitismul ar fi întrucâtva de înţeles.
Unul din motivele pentru care antisemitismul prinde atât de uşor este şi acela că e o „ideologie” care „explică totul” într-un mod accesibil tuturor. Dacă pornim de la idea că evreii sunt sursa a tot ce e rău, atunci totul devine explicabil. Soluţia dată de antisemiţi era (şi este) simplistă precum le este şi ideologia. Prin dispariţia evreilor, toate problemele îşi găseau rezolvarea. Aşa a fost oare? Să luăm cazul Poloniei, de unde în urma Holocaustului, practic toţi evreii au dispărut (mai sunt vreo 5000 din peste 3 milioane câţi au fost). Chiar şi acum, după căderea comunismului, după ce datorii de miliarde de dolari i-au fost iertate de către ţările occcidentale, au dispărut din Polonia sărăcia şi săracii, corupţia şi corupţii, hoţiile şi hoţii, beţia şi beţivii? Au dispărut odată cu evreii vicii etern umane (care sunt, din păcate şi ale noastre) precum ura, invidia, agresivitatea, oportunismul, indiferenţa, lăcomia de bani şi de putere şi câte altele? O trecere în revistă a situaţiei din Polonia ne demonstrează că societatea poloneză se confruntă cu aceleaşi probleme care apar în toate societăţile (cu sau fără evrei). Dar să luăm cazul Japoniei, ţară în care nu au fost niciodată evrei. Şi acolo se întâlnesc aceleaşi probleme, au şi ei corupţii lor, mafioţii lor, fără ca pentru aceasta să fi fost de vină evreii. Şi chiar în România, unde au mai rămas acum în jur de 7000 de evrei din peste 750 000 câţi erau înainte de război; prin plecarea evreilor din ţară au devenit românii mai bogaţi, funcţionează mai bine justiţia, au dispărut toate relele – aşa cum propovăduiau antisemiţii?
Viaţa a infirmat soluţiile simpliste de tip antisemit pentru problemele complexe pe care le implică societatea. Şi credeţi oare că antisemiţii au devenit mai puţin antisemiţi? A ajuns antisemitismul politic la concluzia că abordarea problemelor trebuie să fie cu totul alta? Ţi-ai găsit oamenii .....
Poate că, modul lor de gândire este mai bine reflectat de o glumă din perioada anilor 1938-1939, când în Spania se desfăşura un crâncen război civil între cei de dreapta şi cei de stânga.
Într-o discuţie dintre doi antisemiţi francezi, unul îşi exprimă revolta pentru faptul că spaniolii se omoară între ei şi găseşte imediat şi cauza: evreii sunt de vină! Bine, bine, îi răspunde celălat, dar în Spania nu mai sunt evrei de cînd au fost expulzaţi, din anul 1492. La care urmează replica: tot ei sunt de vină, că dacă erau acolo, ambele tabere îi băteau pe ei şi nu se mai băteau între ele.
Şi, dacă pericolul comunist nu mai este actual, motive de frustrări apar tot timpul. La ordinea zilei este acum „globalizarea”. În ultimul timp, puţine cuvinte au alimentat atâtea controverse şi atâta ură în lume ca „globalizarea”. Comunicaţiile – din ce în ce mai rapide şi de toate tipurile – conectează între ele toate zonele lumii transformându-ne pe toţi în „vecini” (chiar dacă nu şi în „contemporani”). Şi odată cu aceasta, bunurile, serviciile, oamenii, ideile, infracţiuni şi infractori, poluare şi maladii infecţioase, binele şi răul, se revarsă peste frontierele naţionale. Erodând concepţia tradiţională privind suveranitatea, situaţiile menţionate au ajuns să pună în dificultate chiar şi instituţii publice create exclusiv pentru scopuri locale şi naţionale. Şi aşa cum se întâmplă adesea, înainte de a studia cauzele se caută vinovaţii.
Pentru mulţi „antiglobalişti”, S.U.A. sunt „sediul central” al mişcării pentru globalizare. Şi ce mai descoperă ei? Că în S.U.A. există şi o „mare finanţă evreiască” care ar conduce ţara şi prin intermediul acesteia încearcă să conducă întreaga lume. Iată deci „conspiraţia mondială evreiască” din nou în acţiune. Iată că, vinovaţii au fost găsiţi. Soluţie simplă pentru probleme deosebit de complexe şi, mai ales, uşor accesibilă pentru masele de oameni.
Chiar dacă între cei ce ajung să conducă, prin alegeri democratice S.U.A., se găsesc şi unii care sunt evrei, pentru orice om de bună credinţă este clar că, cei ce conduc S.U.A. nu sunt numai evrei. Evreii din diferite organisme de conducere îi reprezintă oare pe evrei, sau gruparea politică americană din care fac parte? Dar „învinovăţirea colectivă” având ca ţintă predilectă „evreii” s-a dovedit atât de productivă de-a lungul istoriei, încât iată că este reluată la alt nivel.
Brigăzi de „nostalgici” pentru care viitorul este în trecut, laudă ziua de ieri opunând-o viitorului – prin definiţie nesigur şi incomplet. În lumea în care trăim apar desigur desincronizări, încercări de sincronizare care determină alte desincronizări, schimbări foarte rapide la nivelul cunoaşterii (încât „cunoaşterea” devine aproape perimată în momentul „livrării”), la nivelul educaţiei, al relaţiilor între oameni şi locurile de muncă şi, în general la nivelul raporturilor dintre om şi societate. Toate laolaltă determină apariţia unui „sentiment de insecuritate” uşor de exploatat de către „nostalgici”. Care asta şi fac. Şi uită să spună că, în lumea în care una din cele mai importante bogăţii a devenit „cunoaşterea”, în ciuda faptului că populaţia a crescut de 2 ori pe tot globul, speranţa de viaţă la naştere – inclusiv în lumea săracă – a crescut în decurs de 50 de ani (între 1950 – 1955 şi 2000-2005) cu 42%. În acelaşi timp, rapoartele O.N.U., subliniind ororile sărăciei în lumea contemporană arată că, durata mai mare a vieţii nu a dus totuşi la creşterea sărăciei, că proporţia oamenilor care trăiesc în sărăcie a scăzut mai rapid în ultimii 50 de ani decât în cei 500 de ani anteriori.
Multe se schimbă în lume. Nu au evreii „merite speciale” în aceasta. Dar tot atât de corect este şi reversul medaliei. Pentru desincronizările care apar nu sunt „evreii” de vină. În fapt, antisemitismul este ca o boală a neevreilor de pe urma căreia durerile le suportă evreii. Ca urmare, în tratarea acestei „maladii”, şanse mai mari de reuşită le pot avea „ doctorii neevrei”. Şi ei pot utiliza cea mai periculoasă armă care le stă la îndemână, se pot servi de adevăr. Din pur egoism, democraţii ar trebui să lupte împotriva antisemitismului. Prea des se uită faptul că, ceea ce începe cu ura faţă de evreu, continuă cu detestarea a tot ce este diferit: gândire, credinţă, origine, atitudine. Ce-i drept, omul a înregistrat pe parcursul istoriei multe succese asupra naturii înconjurătoare dar mult prea puţine asupra propriei sale naturi. Este o „nişă” rămasă aproape liberă. Şi de ea depind multe pentru viitor.
j - Dacă privim la televizor desfăşurarea unui meci de fotbal, pe lângă spectatorii obişnuiţi se află şi grupuri de suporteri ai celor două echipe. De obicei stau împreună şi îşi susţin echipa favorită, dar uneori îşi adresează reciproc invective, injurii şi de la agresivitatea verbală se ajunge chiar la încăierări între grupuri. Ostilitatea intergrupală, odată insituită, se menţine şi dincolo de perioada desfăşurării jocului, generează prejudecăţi şi comportamente agresive şi demonstrează că nu e vorba de o reacţie perisabilă. Aceasta arată totdată că, stereotipurile negative se pot forma chiar şi în absenţa unor diferenţe reale între grupurile umane.
Conflictul se rezolvă numai parţial atunci când este introdus în ecuaţie un scop supragrupal comun – în cazul dat, un joc al echipei naţionale cu reprezentativa altei ţări. Cu alte cuvinte, numai atunci când, de la situaţia de „noi” şi „ei” s-a putut trece la situaţia în care ambele grupuri au devenit un „supragrup comun”, au devenit „NOI TOŢI”. Şi este de remarcat că este vorba de prejudecăţi şi discriminare recent instituite, determinate doar de simpatia şi dorinţa de succes pentru o formaţie, dar având drept consecinţă ostilitatea pentru una sau mai multe alte formaţii sportive.
Problemele devin mult mai complexe atunci când e vorba de prejudecăţi şi discriminare instituite pe parcurs de milenii, aşa cum sunt cele referitoare la evrei, la care ne-am referit în mod succint pe parcursul expunerii. Tocmai aceste prejudecăţi, înrădăcinate în mentalitatea colectivă a unor populaţii majoritare, explică (dar nu justifică) de ce antisemitismul politic a prins (şi prinde) atât de uşor.
Între diferitele populaţii sau grupuri umane există diferenţe de comportament. Conflictele şi discriminarea intergrupale reprezintă şi azi una dintre cele mai importante probleme sociale care marchează omenirea. Cunoaşterea este unul dintre principalele remedii posibile. Ea poate juca rolul unui vaccin în prevenirea unei boli contagioase. Şi poate permite însuşirea spiritului helvetic, a diferenţelor care ne unesc şi nu a autonomiilor care se exclud.
Pentru a realiza, a transforma în realitate un astfel de vis este necesar ca noi, ca inividualităţi, componenţi ai diferitelor populaţii să ne învingem frica de a ne întâlni cu partea întunecată din noi înşine, cu invidia, dorinţe inhibate, frustrări, susceptibilităţi, agresivitate precum şi cu alte aspecte negative stigmatizate de noi înşine şi pe care le dirijăm spre lumea exterioară. Ne creăm inamicii; aversiunea noastră pentru noi înşine este îndreptată spre ei, ei devin victimele noastre.
Aceasta presupune identificarea, înţelegerea, acceptarea şi reconcilierea părţilor conflictuale din noi înşine. Persoana care se acceptă pe sine ca pe un întreg (cu bune şi rele), nu împrăştie umbre asupra lumii. Ajunşi la un asemenea stadiu poate că vom fi în măsură ca, atunci când stăm de vorbă unul cu altul, să vorbim cu omul din faţa noastră şi nu cu „eticheta” care i-a fost lipită pe frunte de prejudecăţi pentru grupul din care face parte.
Este oare posibilă şi o asemenea abordare a unor probleme atât de complexe? De ce nu? În fond pesimismul nu a câştigat nici o bătălie în istorie. Şi apoi, se spune că, atunci când dispar visele, începe bătrâneţea. Iar eu nu am împlinit decât 80 de ani.
În seria de răspunsuri pe care le-am dat, v-am vorbit de fapt, despre „evreii mei, semenii voştri”. Dar, legat de aceasta, poate că cea mai potrivită încheiere ar fi să redau un monolog al lui Shylock din piesa lui Shakerpeare, „Neguţătorul din Veneţia” (act III, scena 1): „Pentru că sunt evreu! …. Evreul n-are ochi …. Evreul n-are mâini, organe, nu e slab şi nu e gras, n-are simţuri şi dureri şi patimi? Nu se hrăneşte şi el cu aceeaşi hrană? ….. Nu-l răneşti cu aceleaşi arme? Nu zace de aceleaşi boli?...... Nu se vindecă cu aceleaşi leacuri? Nu-i e cald şi frig şi lui, tot vara şi tot iarna, ca şi creştinului?..... “
(traducere de Gala Galaction).
Şi aş adăuga eu, precum toate celelalte popoare, nu şi-au adus şi evreii contribuţia lor 
pentru ca omenirea să atingă stadiul de civilizaţie şi cultură la care a ajuns?
