Razboiul de şase zile

Desfasurat intre 5 si 10 iunie 1967, razboiul de sase zile a fost cel mai scurt razboi din istoria lumii, exceptandu-l pe cel dintre Anglia si Zanzibar, care a durat doar 45 de minute. Razboiul de sase zile a opus Israelul aliantei formate din trei state arabe: Egipt, Iordania si Siria, fiind cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian.

La inceputul anului 1967, niciun analist politic sau observator militar nu a prevazut iminenta izbucnirii unui razboi intre Israel si Republica Araba Unita, cum era cunoscuta alianta politica si militara existenta la vremea respectiva intre Siria si Egipt, condusa de Gamal Abder Nasser. Cu toate acestea, tensiunile dintre Israel si tarile arabe vecine erau intr-o continua crestere incepand cu anul 1964, an in care Israelul a deviat cursul Iordanului pe teritoriul sau, Siria replicand prin incercarea de a schimba cursul afluentilor acestui rau. Bombardamentele aviatiei israeliene, dublate de refuzul Libiei si Iordaniei de a se implica in conflict, au determinat esecul sirienilor. In sanul lumii arabe, existau dezbinari cauzate de simpatia aratata fie Uniunii Sovietice, fie statelor occidentale. Pana la vremea respectiva, niciunul dintre statele arabe nu recunoscuse inca independenta statului Israel, iar statul evreu se simtea amenintat de influenta Uniunii Sovietice in regiune. Pe teritoriul Israelului, functionau mai multe miscari de gherila sprijinite de Siria, aceasta fiind, la randul ei, sprijinita de Moscova.

In urma unui armistitiu semnat in 1949, intre Siria si Israel exista o zona demilitarizata. Itzhak Rabin, la vremea respectiva seful Statului Major al armatei israeliene, a incercat printr-o politica militara agresiva sa mute conflictul armat pe teritoriul sirian. In conceptia lui Rabin, securitatea Israelului nu putea fi garantata decat printr-un acord de pace la care sa adere toate statele arabe. In lipsa unui asemenea acord, Rabin si Statul Major al armatei israeliene se considerau indreptatiti sa extinda spatiul controlat de Israel inspre nord, est si sud, pentru a asigura apararea statului evreu. In replica, in 1964, a luat fiinta Organizatia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), iar in 1965, au avut loc primele atentate teroriste anti-israeliene ale miscarii Fatah. Presiunile palestiniene au determinat statele arabe din regiune sa adopte un ton anti-israelian mai radical.

Doua incidente militare au prevestit inceperea conflictului. La 13 noiembrie 1966, armata israeliana a atacat satul Samu din Cisiordania, pretextand ca urmareste adepti ai miscarii Fatah, iar la 7 aprilie 1967, aviatia israeliana a doborat sase avioane militare siriene, aparate de tip MIG.
La 13 mai 1967, Uniunea Sovietica si-a avertizat aliatii de la Cairo si Damasc asupra unei invazii iminente a Israelului in Siria. Avertismentul se baza pe informatiile oferite de serviciile secrete sovietice. In urma avertismentului furnizat de Uniunea Sovietica, incepand din 14 mai 1967, Egiptul a mobilizat unitati de lupta in Peninsula Sinai, dupa ce a obtinut din partea ONU retragerea trupelor UNEF (United Nations Emergency Force) din zona, forte care supravegheasera pana atunci respectarea acordului de incetare a ostilitatilor provocate de criza Suezului din 1956. Demonstratia de forta egipteana se voia un avertisment dat Israelului, dar avea si scopul de a convinge Iordania sa adopte o pozitie mai ferma in conflictul care se prefigura.

Israelul a fost obligat sa accepte prezenta militara egipteana in apropierea granitelor sale, situatie pe care reusise s-o evite incepand cu 1956. Teama israelienilor de a fi atacati de egipteni a crescut in 17 mai 1967, zi in care doua avioane de supraveghere egiptene, pornite de la o baza militara din Iordania, au survolat reactorul atomic de la Dimona, fara a putea fi oprite de artileria anti-aeriana israeliana.
In urma acestui act de agresiune, guvernul israelian a luat in considerare eventualitatea unui atac aerian al Egiptului impotriva centrelor atomice israeliene, precum si justificarea unui asemenea atac pe plan international. In aceste circumstante, guvernul israelian a ordonat mobilizarea armatei si a fortelor de rezerva.

La 22 mai 1967, Nasser a continuat politica de provocare prin blocarea Stramtorii Tiran, blocand transportul naval israelian din Marea Rosie. Se revenea astfel la starea de fapt din 1956, care a dus la declansarea conflictului arabo-israelian. Nasser a supraestimat puterea militara egipteana, considerand ca Israelul era incapabil sa porneasca si sa sustina un razboi fara sprijinul militar al S.U.A., implicate din 1965 in razboiul din Vietnam. Mai mult, in Statul Major al armatei egiptene existau militari care erau adeptii unui conflict deschis cu Israelul.
Prin blocarea stramtorii Tiran, Nasser a castigat o imensa popularitate in lumea araba. Devenit protagonistul propagandei anti-israeliene, Nasser a reusit sa atraga Iordania in coalitia sa, pentru a convinge apoi Arabia Saudita, care a pastrat totusi unele rezerve, sa sustina cauza egipteana. Ca om politic mai degraba moderat, Nasser s-a lasat antrenat de dinamica acestei propagande si a incurajat mass-media sa raspandeasca lozinci care anuntau distrugerea imanenta a Israelului. Schimbarea de situatie s-a produs pe 4 iunie 1967, atunci cand consilierul presedintelui american in chestiuni de securitate a semnalizat printr-un memorandum aprobarea unei actiuni militare israeliene. In aceeasi zi, avand in vedere avantajul strategic obtinut de egipteni prin blocarea stramtorii Tiran, guvernul israelian a decis inceperea ofensivei militare impotriva coalitiei arabe.
Armata israeliana a declansat ofensiva ca replica la ceea ce credea ca este mobilizarea araba pentru distrugerea statului Israel. In dimineata zilei de 5 iunie (incepand de la ora 7.45), fortele aeriene israeliene au bombardat simultan unsprezece baze aeriene egiptene, distrugand cea mai mare parte a aviatiei militare egiptene. In acelasi timp cu decolarea celor 200 de bombardiere egiptene, au pornit spre Egipt si Siria diviziile de blindate. In replica, Iordania a bombardat Ierusalimul si orasele de coasta din apropiere de Tel Aviv. A doua zi, trupele israeliene au ocupat fasia Gaza, in vreme ce unitati israeliene de tancuri au patruns in peninsula Sinai. Israelul a cucerit malul stang al Iordanului si partea de est a Ierusalimului pe data de 7 iunie (anexat Israelului pe data de 27 iunie 1967). In cea de-a treia zi de la inceperea conflictului, Israelul a invadat Cisiordania. In ziua urmatoare, tancurile israeliene au ajuns pana la Canalul Suez, desi fortele egiptene erau mult superioare din punct de vedere numeric. In aceeasi zi, Egiptul a acceptat infrangerea si a capitulat. Presedintele Gamal Abdel Nasser si-a depus demisia, dar si-a retras-o peste doar o zi, in urma demonstratiilor masive in favoarea sa. In 9 iunie, fortele armate israeliene au atacat Siria si au cucerit dupa lupte grele cea mai mare parte a Platoului Golan, iar in 10 iunie ostilitatile au luat sfarsit. Razboiul s-a incheiat cu o umilitoare infrangere a coalitiei arabe.
In urma victoriei militare obtinute asupra coalitiei arabe, Israelul a ocupat Fasia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan si Cisiordania. Dupa razboi, Israelul a dominat un teritoriu de patru ori mai mare decat la inceputul razboiului. Pe langa Cisiordania si Ierusalimul de est, Israelul a ocupat Golanul sirian si Muntele Hermon, care domina Siria si Libanul, Sinaiul si Fasia Gaza, aflate anterior sub stapanire egipteana. 400.000 de palestinieni s-au refugiat in Iordania, in vreme ce Israelul a capatat siguranta de care avea nevoie pentru miscarea de colonizare. In septembrie 1967, a aparut prima colonie evreiasca, Kfar Etzion, in Cisiordania, pe locul unui kibbutz evacuat in timpul razboiului din 1948. Razboiul de sase zile a fost vazut ca o catastrofa (naqba) in lumea araba.

Multa vreme razboiul din 1967 a fost considerat rezultatul unor erori diplomatice si strategice ale partilor implicate in conflict. In 1967, dupa terminarea razboiului, Natiunile Unite au adoptat o rezolutie cerand retragerea israelienilor din teritoriile ocupate in schimbul recunoasterii arabe a independentei Israelului.

O chestiune mondiala

In general, Occidentul a respins cu indignare formele propagandei arabe. Sloganul folosit de arabi „Aruncati-i pe evrei in mare!” s-a dovedit a fi dezastruos pentru imaginea arabilor pe plan international, discreditand cauza palestiniana. Pe plan mondial, se intrevedea o atitudine critica fata de blocarea stramtorii Tiran, dar, initial, atat Washingtonul cat si Londra s-au exprimat impotriva unui razboi cauzat de aceasta blocare. Mai mult, presedintele Frantei, de Gaulle, a mers chiar mai departe si a declarat ca Franta se va opune partii care va declansa razboiul. Dupa ocuparea stramtorii Tiran, Marea Britanie si S.U.A. au propus, ca actiune internationala cu valoare simbolica, organizarea unei „Regate a Marii Rosii”, un fel de demonstratie pentru libertatea cailor maritime din Golful Aqaba, initiativa esuata. Dupa o perioada de ezitari, presedintele Johnson a asigurat Israelul de sprijinul american, declarand la 27 mai 1967 ca, desi prefera o solutionare politica a conflictului, S.U.A. nu vor lasa singur Israelul. Marea Britanie se temea ca, in caz de razboi, lira sterlina se va devaloriza ca urmare a unei eventuale retrageri de capital arab din bancile britanice. Pozitia U.R.S.S. a fost ambigua inaintea izbucnirii razboiului, probabil datorita unei disensiuni in cadrul Biroului Politic al C.C. Dupa izbucnirea razboiului, statele Pactului de la Varsovia, cu exceptia Romaniei, au condamnat agresiunea israeliana. Pozitia Romaniei care intretinea relatii politice si diplomatice cu Israelul si adoptase in 1965 „Declaratia de independenta” in politica externa, a fost interpretata de Uniunea Sovietica drept o sfidare.
Nasser a refuzat toate propunerile care vizau gasirea unui compromis cu privire la blocarea Stramtorii Tiran. Nu mai era demult vorba doar de interesele Israelului sau ale Egiptului, ci de chestiunea controlului asupra rezervelor de petrol si a potentialului financiar din Orientul Mijlociu.
O implicare a S.U.A. sau a Marii Britanii in conflict de partea Israelului ar fi determinat o mai mare popularitate a nasserismului in lumea araba si, implicit, cresterea credibilitatii Uniunii Sovietice in regiune.

Ioan BOTIS