Liviu Beris - supravieţuitor Transnistria

Sunt un supravieţuitor al deportărilor în Transnistria.

Din cei peste 1800 evrei deportaţi în August 1941 din localitatea Herţa, localitate în care m-am născut şi am crescut, nu s-au mai întors decât 25%. Ceilalţi au murit de foame, de frig, de tifos exantematic şi febră tifoidă, de răutatea oamenilor din jur şi de glonţ.

Totalitarismul guvernului Antonescu a fost urmat, la scurt timp de la încheierea războiului, de totalitarismul comunist.

Transnistria, deportările evreilor, pogromurile - fapte petrecute în istorie - nici măcar nu erau pomenite la “istorie”. Funcţiona principiul că ceea ce nu se ştie, ceea ce nu se transmite, nu există.

Dispariţia prin implozie a sistemului comunist a făcut posibilă începerea de studii, accesul la arhive, scoaterea la iveală a documentelor, restabilirea treptată a adevărului istoric. Şi la toate acestea s-au adăugat mărturii ale supravieţuitorilor trecuţi prin infern şi ale martorilor neevrei care au văzut cele întâmplate. Ele au adus şi continuă să aducă informaţii asupra atmosferei din acele zile, a relaţiilor interumane, a reacţiilor diferitelor părţi implicate în evenimente, situaţii de viaţă şi de luptă faţă în faţă cu moartea asupra cărora documentele, seci prin însăşi natura lor, nu au cum să relateze.

Sunt şi eu unul din cei asupra cărora, ca supravieţuitor, apasă o dublă povară: să menţinem vie memoria victimelor nevinovate - aruncate pe margini de drumuri, în gropi comune, arse de vii în depozite incendiate, ajungând să aibă morminte doar în văzduh - şi să arătăm tinerilor faptele, aşa cum au fost ele, astfel încât generaţiile de azi şi cele ce urmează să prevină de tragedii felul celor prin care a trecut generaţia noastră.

Acesta este şi motivul pentru care am răspuns, în măsura posibilului, tuturor invitaţiilor de a vorbi despre Holocaustul din teritoriile aflate în timpul războiului sub autoritate românească, în faţa elevilor, studenţilor, profesorilor de istorie şi ştiinţe socio-umane, precum şi în faţa unor organizaţii civice.

Pentru a facilita lămurirea diferitelor aspecte am solicitat auditoriului ca întrebările, nelămuririle – uneori chiar afirmaţiile – să-mi fie adresate în scris, fără obligaţia de a fi semnate. Aceasta a făcut posibilă învingerea timidităţii unora, a unor reţineri din partea altora şi înlăturarea formalismului la care se poate ajunge în tratarea unor probleme complexe şi sensibile totodată.

În cele ce urmează voi reda unele din întrebările primite şi răspunsurile pe care am fost în măsură să le dau.