Precum vedeţi nu l-am evitat. Este vorba de una din variantele prin care se încearcă justificarea exterminării evreilor prin aceea că ar fi fost „o acţiune de răzbunare” a militarilor (în timpul eliberării Basarabiei şi Bucovinei de Nord în anul 1941) pentru atitudinea ostilă a evreilor faţă de armata română în timpul retragerii din aceste teritorii în vara anului 1940 (28 iunie – 3 iulie).
Pentru stabilirea mai clară a raportului dintre cele două elemente puse în discuţie, le voi transpune la nivel individual: un om îl calcă pe un altul pe o bătătură a unui deget de la un picior [CAUZA] iar acesta scoate un cuţit şi i-l înfige în inimă. [EFECTUL]. S-a răzbunat! Ce e oare mai grav?
Acesta este şi raportul dintre „atitudinea ostilă a evreilor” (atenţie la generalizare – toţi, la grămadă) din 28 iunie-3 iulie 1940 şi acţiunea de răzbunare a militarilor.
Gravitatea este dată de faptul că „acţiunea” a fost săvârşită de o armată, care reprezintă un stat şi care are obligaţia să-i respecte până şi pe inamicii care se predau, chiar dacă aceştia au tras asupra ta până cu o clipă în urmă. Dar şi mai grav este faptul că s-a acţionat din „ordin” (vezi „extrasele” redate la întrebarea despre Holocaust).
Să tragi şi să ucizi fără discernământ civili neînarmaţi, fără apărare, doar pentru vina că s-au născut din „anumiţi” părinţi. Ce poate fi mai odios?
Pentru cei ce n-au trăit acele evenimente, se impun însă unele precizări.
La 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum referitor la cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Prezentăm şi câteva puncte de reper asupra situaţiei generale din perioada respectivă:
La 23 august 1939, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică semnează tratatul de neagresiune cunoscut sub denumirea de pactul Ribbentrop-Molotov - miniştrii de externe ai celor două ţări- prin care acestea şi-au stabilit sferele de influenţă în Europa.
La 1 septembrie 1939, Germania invadează Polonia. Franţa şi Anglia declară război Germaniei. Începe al II-lea război mondial.
În câteva săptămâni, armata poloneză este înfrântă, Varşovia şi cea mai mare parte a Poloniei este ocupată de trupele germane. Trupele sovietice intră şi ocupă partea de răsărit a Poloniei, oprindu-se la o linie de demarcaţie dinainte stabilită. Era clar şi uşor de înţeles, în special de către oamenii politici, că se acţiona pe baza unor prevederi secrete din tratatul semnat între cele două ţări.
A urmat impunerea unor tratate de „asistenţă mutuală” între URSS – pe de o parte - şi Estonia (28 Septembrie 1939), Letonia (5 Octombrie 1939) şi Lituania (11 Octombrie 1939), pe de altă parte, urmate de ocuparea acestor ţări.
La 29 Martie 1940, Molotov a ridicat problema Basarabiei, „a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică.”
Cele expuse arată că pericolul sovietic pentru România era evident şi pentru un necunoscător.
Prevederile secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov sunt astăzi cunoscute. Ele conţin înţelegerile privind repartizarea zonelor de interese între Germania şi Uniunea Sovietică, între care şi cedarea unor teritoriiromâneşti către U.R.S.S. Aceasta a fost de fapt „CAUZA”. Tot ce a urmat au fost „EFECTE”.
Aceasta a fost conjunctura în care România a primit ultimatumul sovietic din 26 Iunie 1940.
Conducerea României din acea vreme, în frunte cu Regele Carol al II-lea, considerând că nu există posibilitatea de a face faţă unui război cu URSS, a acceptat (după ezitări şi pertractări care au influenţat decisiv evenimentele ce au urmat) condiţiile impuse de sovietici, respectiv cedarea teritoriilor respective. Suprafaţa acestor teritorii era: 50 762 km2 (din care Basarabia 44 500 km2 şi Bucovina de Nord 6262 km2)[9].
Populaţia acestor teritorii era de 3 776 000 locuitori din care: 53.49% români, 15.30% ucraineni, 10.34% ruşi. 7.27% evrei, 4.91% bulgari, 3.31% germani şi 5.12% alţii.[10]
Indecizia factorilor de conducere ai ţării între momentul primirii şi momentul acceptării ultimatumului, severa presiune rusească sub care a fost declanşată retragerea (concretizată în termene de evacuare a teritoriilor imposibil de respectat), devansarea trupelor române în retragere de către blindatele sovietice, instituirea de către acestea a unor „puncte de control” pe traseele de retragere şi consecinţele grave determinate de această situaţie (incidente şi ciocniri soldate cu morţi şi răniţi, arestări de ofiţeri români şi umilirea lor în faţa trupei, confiscări de material militar, părăsirea unităţilor de către unii militari originari din teritoriile cedate – prin scoatere din rânduri la ordinul ruşilor sau din proprie iniţiativă, deficienţe în organizarea retragerii) la care s-a adăugat şi „picătura”, respectiv atitudinea ostilă a unor elemente din cadrul populaţiei locale, toate au dus la transformarea operaţiunii de retragere din Basarabia şi Bucovina de Nord într-un eşec major, resimţit ca atare de armată şi de ţara întreagă. [Atenţie: în continuare, „picătura” şi în special „evreii” vor deveni principalii vinovaţi pentru tot ce s-a întâmplat.]
La încheierea retragerii, pierderile raportate de armatele a 3-a şi a 4-a se cifrau la: 233 ofiţeri, 26 subofiţeri şi 48629 soldaţi de trupă (din care morţi: 5 ofiţeri, 6 subofiţeri şi 42 soldaţi).[11]
În mărturiile refugiaţilor care relatau scene de groază din retragere, precum şi în documentele (telegrame, rapoarte) transmise de unităţile militare, revenea mereu cuvântul „evreii”. Acuzaţiile colective curg. Presa vremii le prezintă, le amplifică. Fapte reale şi fapte inventate amestecate laolaltă, deformări şi zvonuri răspândite cu iuţeala fulgerului.
Redăm numai câteva extrase din documente de arhivă[12]:
„În localitatea Ungheni – Iaşi au sosit 20 de tancuri sovietice. La apariţia lor, comuniştii din oraş, în majoritate evrei, au manifestat ostil contra României, dedându-se la acte de violenţă faţă de armată. S-au tras focuri de armă şi sunt morţi şi răniţi.”
„Populaţia evreiască din Târgu Ungheni a fost foarte ostilă, atacând chiar soldaţi care au făcut uz de armă”.
„Parte din tancurile sovietice – care în majoritate nu au respectat ordinul de ocupare – au devansat trupele noastre în retragere, folosind tancurile ca mijloc de transport de arme pentru înarmarea populaţiei ucrainene. Aceştia, înarmaţi, s-au dedat la atacarea convoaielor noastre, omorând şi jefuind soldaţi care treceau izolaţi. […]”
„În toate satele s-au arborat steaguri roşii, în special evreii”.
„Bandele evreo-comuniste din Chişinău au jefuit pe refugiaţii care nu aveau posibilitatea să se apere”[13].
„La Chişinău, o bandă de comunişti evrei a încercat să linşeze pe studenţii teologi, care au scăpat datorită intervenţiei unui detaşament de jandarmi ce a făcut uz de arme”
„[…]. Avocatul Michael Flexor din Soroca, conducând bandele de evrei, a ocupat poliţia şi primăria, unde au făcut percheziţii. Tot el a asasinat în faţa statuii Generalului Poetaş, pe avocatul Murafa şi pe Eustaţie Gabriel. La prefectura de judeţ, în asistenţa trupelor sovietice au luat cuvântul institutorul Gh. Lupaşcu, fost prefect, deputat. […]. Asemenea Petre Sfeclă, preşedintele F.R.N. din Soroca împreună cu institutorii Snop Alexandru şi Cutubar Ion au ieşit cu drapelul roşu în întâmpinarea trupelor roşii […]. Impiegaţii de mişcare din staţia Lipnic au primit trupele sovietice cu drapele roşii. […][14]
„În Cernăuţi, astfel de elemente au împuşcat preotul bisericii catolice şi câţiva gardieni de la penitenciar. […][15].
„La îndemnul trupelor sovietice, unii militari minoritari din cadrul armatei a 4-a şi a 3-a române, au dezertat cu armamentul şi muniţia din dotare. Ulterior aceştia au fost organizaţi în bande înarmate şi au acţionat împotriva fostelor unităţi”.[16]
„La Bolgrad, comuniştii circulau pe străzi, având ca semn distinctiv steaua evreiască cu 6 colţuri şi o panglică roşie”.[17]
EXPERIENŢA PROPRIE.
Am precizat că sunt din Herţa, aşa încât la vârsta de 12 ani şi jumătate am trăit „pe viu” aceste evenimente. Localitatea făcea parte din fostul judeţ Dorohoi, fiind situată cam la 15 km sud de vechea graniţă cu Austro-Ungaria, respectiv de Bucovina, iar populaţia era alcătuită din români şi evrei.
În dimineaţa zilei de 29 Iunie 1940, ne-am trezit cu blindatele sovietice pe strada principală a orăşelului, cu toate că Herţa nu a făcut niciodată parte din Bucovina. Toţi oamenii credeau că au greşit şi aşteptau să se retragă. La un moment dat s-a răspândit vestea că locotenentul Boroş a fost ucis de un militar sovietic şi că, sărind să-l apere pe comandantul său, a fost ucis şi un soldat român, de origine evreu, pe nume Iancu Solomon. Trupurile neînsufleţite ale acestora au fost transportate, pentru a fi înmormântate, la Dorohoi.
Precizez că alte incidente sau lupte n-au avut loc la Herţa. Trupele sovietice nu s-au retras şi ţinutul a rămas timp de un an sub ocupaţie sovietică. Au fost strânşi apoi oameni în faţa primăriei, pentru a asculta discursuri privind fericirea ce a dat peste noi. Nu au fost nici un fel de jafuri sau alte dezordini.
Şi iată cum este relatat acest eveniment într-o comunicare ştiinţifică din anul 2000: „Într-adevăr, la punctul Herţa judeţul Dorohoi au avut loc numeroase incidente cauzate de depăşirea liniei demarcaţionale de către trupele sovietice. Un locotenent şi un caporal român au fost împuşcaţi de evreii din Tg Herţa, iar comandantul unităţii de cavalerie din oraş a dat ordin de tragere, înregistrându-se morţi şi răniţi de ambele părţi, inclusiv printre evrei”.[18]
Afirmaţia că „evreii din Tg Herţa au împuşcat un locotenent şi un caporal român” (caporalul român fiind probabil Iancu Solomon) nu mai are nevoie de comentarii. Dacă s-ar fi înregistrat şi alţi morţi, dintre militari, numele lor ar fi fost menţionate în documente. Ca martor ocular al acestor evenimente, confirm că în Tg Herţa nu s-au înregistrat, atunci, nici un fel de alte victime evreieşti.
Dar inadvertenţe s-au mai strecurat şi în alte documente.
Vladimir Murafa, împuşcat la Soroca în faţa statuii generalului Poetaş, este regăsit viu şi nevătămat, fiind enumerat printre participanţii la un parastas oficiat la mănăstirea Antim în toamna lui 1940.[19]
Preotul catolic (Georg Goebel) este regăsit într-o monografie editată de Asociaţia germanilor bucovineni, repatriaţi în toamna anului 1940 în Reich, şi a decedat acolo, în 1955.[20]
Protopopul din Nisiporeni, Ion Drajinschi şi preotul Gheorghe Fotescu din Tighina nu au fost ucişi de către evrei, fiind citaţi în presă ca participanţi la diverse pomeniri şi ceremonii religioase la Bucureşti, în toamna lui 1940.
Referitor la steaua cu 6 colţuri pe brasardele roşii, este necesar să precizăm adversitatea comuniştilor faţă de evreii sionişti (cei ce doreau realizarea unui stat evreu) aşa încât e foarte probabilă confuzia cu steaua cu 5 colţuri.
Şi totuşi, persistă întrebarea: au participat evreii din Basarabia şi Bucovina de Nord la acţiunile antiromâneşti în timpul retragerii din vara anului 1940?
Analiza ştiinţifică a datelor disponibile arată că, la aceste acţiuni au participat şi „unii evrei”, alături de reprezentanţii altor etnii. Generalizarea este tendenţioasă, oricare ar fi populaţia la care s-ar face referire.
Care ar putea fi însă explicaţia pentru atitudinea - dacă nu ostilă, cel puţin neprietenoasă - faţă de autorităţile române a unei importante părţi a populaţiei din aceste provincii?
Cu referire la acest subiect, iată un extras din scrisoarea lui Iuliu Maniu, adresată mareşalului Antonescu, pe 18 iulie 1941:
„[…] Cele două provincii au fost inundate de funcţionari din regat, necunoscători ai oamenilor de acolo; aceştia s-au prefăcut în adevăraţi satrapi ai populaţiei şi au stârnit numeroase nemulţumiri. Au fost, desigur, şi oameni de treabă între cei veniţi, dar cei răi au compromis şi pe cei buni. Ei au fost aceia care au făcut ca denumirea de regăţeni să devină odioasă şi timp de două decenii, provinciile, în bună parte, s-au înstrăinat, în loc să se închege sufleteşte complet cu ţara. […].”[21]
Iar Alex Mihai Stoenescu arată: „dorinţa de obiectivitate mă obligă să precizez că, dintre cei „dispăruţi” (menţionaţi în marile pierderi suferite la retragerea din 1940 -nn), au fost descoperiţi în 1941, un mare număr de dezertori”.[22]
Există oare vreo legătură între analiza lui Maniu şi constatările lui Alex Mihai Stoenescu? Eu cred că, da.
În ce priveşte pe evrei, la situaţia generală s-au adăugat şi problemele create de antisemitismul legiferat, inaugurat de guvernarea Goga-Cuza (29 decembrie 1937 – 10 februarie 1938) şi continuată sub dictatura regală a lui Carol al II-lea. Este şi motivul pentru care unii tineri evrei au căzut sub influenţa comunistă. Visul de a fi şi de a trăi ca oameni egali cu toţi ceilalţi, trâmbiţat de „internaţionalismul comunist” a fost plătit scump de mulţi dintre ei. Partea proastă este că a fost plătit şi de cea mai mare parte a evreilor, care nici măcar n-au avut parte de plăcerea de a visa.
Prin planurile de evacuare din mai 1940, cu titlurile de cod „Mircea” şi „Tudor”- planuri secrete, dar cunoscute de toată lumea – le era interzisă evreilor posibilitatea de a se refugia din aceste teritorii. Ce trebuiau să facă evreii? Să aplaude că le era interzisă posibilitatea de a alege? Oricum, aceasta explică de ce printre refugiaţi au fost atât de puţini evrei.
Ecoul deosebit al acestor evenimente în rândul populaţiei româneşti şi a armatei, inducerea ostilităţii şi chiar a urii faţă de întreaga populaţie evreiască, au făcut uitate lipsa de pregătire şi de echipament a armatei, erorile clasei politice care au condus la situaţia din vara anului 1940, demonstrând totodată cât de eficientă este manipularea maselor.
Încercările de a prezenta chiar şi acum aceste „acţiuni” drept acte de răzbunare, în condiţiile în care există dovezi clare că s-a acţionat conform ordinelor, pentru „purificare”, pentru „curăţarea terenului”, sunt încercări de a justifica crime de război comise de o armată împotriva unei populaţii civile neînarmate.
Iată şi câteva extrase prezentate de Alex Mihai Stoenescu privind „acţiunile” unei unităţi militare.[23]
Din raportul Regimentului 6 Vânători – 20 iulie 1941:
a. „La Sculeni, când regimentul era pe poziţie, tot timpul se semnaliza din Tg Sculeni cu ruşii, iar rezultatul era că, toate măsurile luate cu caracter operativ erau stingherite de artileria rusă. Mai mult, am avut ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi care, în loc să moară la datorie, au fost împuşcaţi mişeleşte pe la spate din case şi grajduri, de evrei. Pentru a putea preveni această stare de lucruri, am ordonat căpitanului Stihi Ioan, ofiţerul informator, să aresteze şi să execute pe toţi evreii din Sculeni.”
b. „Când Batalionul 1 din acest regiment a ajuns la Gura Căinari, s-au prins un număr de 50 – 60 de evrei care erau grupaţi la marginea de vest a satului. Duşi de către locuitorii din sat, s-au găsit asupra acestor evrei arme şi grenade de provenienţă rusă, motiv pentru care am ordonat executarea lor imediat.”
c. „În satul Mărculeşti, pe când compania căpitanului Oţel înainta în avangardă, a fost înconjurat de armata rusă împreună cu cca 300 evrei civili şi înarmaţi, producând acestei companii pierderi dureroase şi chiar pierderea cpt Oţel Vasile, care a fost rănit, prins de evrei şi a cărui situaţie astăzi nu o mai cunoaştem. Când s-a cucerit satul Mărculeşti, s-a prins un grup de 400 evrei bărbaţi şi femei, din care cca 80 erau răniţi, fapt care dovedeşte că au luptat contra noastră, nefiind în uniformă. Şi de data aceasta am ordonat execuţia lor în masă.”
Am trecut şi eu, copil fiind, prin asemenea evenimente.
Şi la Herţa, după intrarea trupelor române, au fost executaţi fără nici un fel de criterii, 132 evrei. Nu ştiu ce scrie raportul regimentului ce a trecut prin Herţa, dar citind extrasele din A. M. Stoenescu, am rămas stupefiat. Să acuzi nişte civili că s-au înarmat şi au atacat o armată victorioasă, când armata inamică este într-o retragere precipitată şi să raportezi de fiecare dată lichidarea cu succes a acestor civili prin „ordinde de execuţie în masă”, iată o performanţă în modul de a comunica eşaloanelor superioare: „misiune îndeplinită”. „Acţiunea de răzbunare”, de „curăţare a terenului” a fost aplicată.
Ea a fost urmată de deportarea evreilor din Bucovina de Sud şi din judeţul Dorohoi, teritorii care n-au fost niciodată sub ocupaţie sovietică.
În euforia primelor succese, purificarea etnică a început să fie extinsă. Şi aşa cum o atestă documentele existente, în situaţia în care nu s-ar fi schimbat cursul războiului, aplicarea „purificării” ar fi fost continuată.
„CAUZA” reală a cedării teritoriilor româneşti din răsărit, pactul încheiat de Germania nazistă cu U.R.S.S., a devenit „MARELE ALIAT GERMAN”. „EFECTUL” este cunoscut: exterminarea în masă a evreilor. Şi este trist că azi, diferiţi aşa-zişi „formatori” de opinie transmit o imagine falsă a situaţiei din acea vreme.
0 comments:
Post a Comment