Are poporul român vreo vină pentru ce li s-a întâmplat evreilor în timpul Holocaustului?

Are poporul român vreo vină pentru ce li s-a întâmplat evreilor în timpul Holocaustului?

Pe parcursul unei istorii de mii de ani poporul evreu a avut parte de nenumărate învinovăţiri colective, dacă n-ar fi să amintim decât de deicid, omoruri rituale, otrăviri de fântâni şi răspândire de boli contagioase, ajungându-se în prima jumătate a sec XX să fie învinovăţit chiar şi pentru faptul că „există”.

Memoria colectivă a poporului evreu, care a reţinut toate aceste episoade, respinge instinctiv tendinţa de învinovăţire colectivă. Instituirea titlului de „Drept între popoare” de către Institutul Yad – Vashem din Ierusalim, pentru neevreii care, riscându-şi propria viaţă, au salvat vieţile unor evrei în perioada Holocaustului, demonstrează şi subliniază responsabilitatea individuală pentru tot ceea ce faci, în bine sau în rău.

Un exemplu în acest sens îl constituie Traian Popovici, fostul primar al oraşului Cernăuţi, care a salvat de la moarte mii de evrei.

Reproducem un fragment din „Spovedanie” (de Traian Popovici): „În ce mă priveşte, dacă m-am învrednicit de această tărie de a nu ceda curentului, de a mă împotrivi lui, de a fi stăpân pe voinţa mea, de a înfrunta pe cei mari, de a fi cu adevărat om, nu e meritul meu. E meritul tuturor generaţiilor de popi din care mă trag şi care m-au învăţat ce e iubirea de oameni, e meritul tuturor profesorilor de la liceul din Suceava, care m-au crescut în lumina frumoaselor virtuţi ale clasicismului şi mi-au plămădit sufletul la căldura umanităţii, care neobosită, cizelează pe om şi-l diferenţiază de brută.”

Sau „Chemarea pentru salvarea evreilor” pe care a lansat-o episcopul greco-catolic Iuliu Hossu la data de 2 Aprilie 1944 privind situaţia evreilor din nordul Transilvaniei: „Chemarea noastră se îndreaptă către voi toţi, veneraţi fraţi şi preaiubiţi fii, să-i ajutaţi pe evrei. Nu numai cu gândul, dar şi cu jertfa voastră, ştiind că azi nu putem face lucru mai bun decât această creştinească şi românească ajutorare, din caldă iubire omenească. Prima preocupare a ceasului de faţă să fie această acţiune de ajutorare.”

Iată de ce „învinovăţirea colectivă” a poporului român pentru cele întâmplate în timpul Holocaustului ar fi un non-sens.

Responsabilitatea este directă şi aparţine mareşalului Antonescu, guvernului pe care l-a condus, autorităţilor civile şi militare şi unor indivizi care au răspuns „chemărilor” şi au participat direct la aplicarea politicii de exterminare a evreilor în timpul celui de al II-lea război mondial.

De altfel, învinovăţirea colectivă este un non-sens, nu numai sub aspect juridic ci şi sub aspect ştiinţific. Variabilitatea în cadrul fiecărei populaţii este percepută de fiecare dintre noi. Şi faptul că suntem diferiţi, nu ne împiedică să comunicăm între noi, să folosim diferenţele dintre noi pentru completări reciproce în diferite acţiuni.

Trăim, iubim, contribuim la realizarea generaţiei următoare care, la rândul ei prezintă un grad mai mare sau mai mic de variabilitate. Suntem, fiecare populaţie în parte şi umanitatea în ansamblul ei, o întruchipare vie a unităţii în diversitate.

Şi aceasta pentru că legile biologice sunt legi statistice, în care succesiunea generaţiilor reprezintă un lanţ continuu de extrageri de probe din probe, producerea unui individ putând fi echivalată cu o singură extragere întâmplătoare. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi este produsul „alegerii” (între partenerii părinţi) şi combinatoricii (între factorii ereditari – genele – transmise prin gameţi).

Aceasta explică de ce., din miliarde de oameni care trăiesc pe faţa pământului, nici unul – nici măcar fraţii (cu excepţia gemenilor monozigotici) – nu se aseamănă în totalitate unul cu altul.

În fiecare populaţie există oameni mai înalţi sau mai puţin înalţi, mai frumoşi sau mai puţin frumoşi, mai inteligenţi sau mai puţin inteligenţi iar media populaţiei nu ne spune mare lucru despre individ. Aşa încât, în relaţia cu un om dintr-o anumită populaţie ai în faţă individualitatea (cu defectele şi calităţile sale) şi nu „etichete”, respectiv reprezentările sau prejudecăţile referitoare la populaţia respectivă.

Cu apariţia fiecărui om, o lume îşi face încercarea. Suntem fiecare dintre noi un „unicat”. Regăsim în fiecare dintre noi acel complex alcătuit din putere şi slăbiciune, impulsuri şi scopuri, interese şi idealuri, vanitate şi modestie, alb şi negru şi suntem rezultatul acestei lupte între contrarii care se dă în noi, suntem o reprezentare vie a unităţii contrariilor. Depinde de ce izbândeşte să iasă la suprafaţă în urma luptei ce se dă în noi.

Omul nu este numai destin, el este şi liber arbitru, cu alte cuvinte, pe tot parcursul a ceea ce noi numim viaţă, are capacitatea de a alege.

Elementele prezentate arată că, până şi sub aspect ştiinţific, vinovăţie colectivă nu există. Există în schimb în mod clar responsabilitatea individuală pentru acţiunile fiecăruia dintre noi.