Despre „anul roşu” ştiu destul de multe. Mai ales că am trăit acel an în Herţa, sub ocupaţie sovietică şi cred că informaţiile pe care le aveţi sunt eronate.
„Evreii” – generalizare care demonstrează cât de „viguros” se menţin prejudecăţile şi stereotipurile – nici nu au devenit şi nici nu au fost „principalii călăi ai regimului sovietic” în „anul roşu”. Ei au suferit laolaltă cu ceilalţi consecinţele nefaste ale totalitarismului comunist. Unele din principalele lor mijloace de a-şi câştiga existenţa – comerţul particular şi micile ateliere meşteşugăreşti- au fost anihilate. Dar mai bine poate fi exprimată ponderea influenţei unei populaţii prin numărul lor aflat în fruntea treburilor publice.
În lucrarea sa, Alex Mihai Stoenescu arată că „[…] dintre liderii comunişti ce conduceau Basarabia în 1940 – 1941, 505 erau români şi numai 69 erau evrei.” În primul Soviet (Parlament) al Republicii Moldoveneşti creată în Basarabia despărţită de România, au fost „aleşi” 443 români, 212 ruşi, 96 ucraineni şi numai 14 evrei.
Referitor la „contribuţia evreilor” la numărul de deportaţi în Siberia, datele existente arată că procentul lor a fost de 32.62% din totalul deportaţilor (faţă de 7,27% evrei din totalul populaţiei).
Poate că mai relevantă însă chiar decât aceste cifre este declaraţia mareşalului Antonescu, în şedinţa Consiliului de Miniştri din 16 noiembrie 1943: „Când am venit acolo, ne-am găsit în faţa unor reclamaţii fără sfârşit în care se arăta că peste 40 000 de ticăloşi din această provincie se făcuseră în timpul ocupaţiei ruseşti, mai ruşi decât ruşii, persecutând populaţia românească. Populaţia românească cerea pedepsirea lor. Am fost în faţa acestei probleme şi, dacă pedeapsa era capitală, mai cream încă 50 000 sau 100 000 nenorociri. Şi atunci n-am vrut să-i pedepsesc şi am aplicat clemenţă, ca şi în cazul legionarilor.”
0 comments:
Post a Comment