Dubla identitate sau nici o identitate

Autor: Andrei OISTEANU

Mi se pare mai urgent si mai eficace sa realizez in viata mea individuala acordul valorilor iudaice si al valorilor romanesti din care aceasta viata este facuta, decit sa obtin sau sa pierd nu stiu ce drepturi civice. Mihail Sebastian,
De doua mii de ani…, 1934


Cind actualul presedinte al Poloniei, Alexander Kwasniewski, a fost acuzat in timpul campaniei electorale ca ar fi evreu, si nu un „bun polonez“, el a raspuns: „In Polonia, daca cineva este bine educat si vorbeste limbi straine, se spune despre el ca este evreu. Daca asta e definitia evreului, foarte bine, si eu sint evreu“. Cind oameni apropiati de Lech Walesa au insistat, cerindu-i lui Kwasniewski sa confirme totusi sau sa infirme acuzatia, acesta a replicat mihnit: „Totul este o nebunie. Sint polonez si as vrea sa fiu mindru ca sint polonez. Dar dupa o asemenea dilema, doar simplul fapt ca aceasta problema a fost ridicata ma face sa nu mai fiu mindru“.

Pentru multi est-europeni, daca este adevarat ca „strainul e dusman“ (hospes hostis), inseamna ca si reciproca este valabila: „dusmanul e strain“. Iudaizarea adversarului este un discurs uzual in fostele tari comuniste, inclusiv in Romania, si probeaza existenta unei acute „probleme evreiesti“. Un exces de tacere in aceasta privinta a fost inlocuit dupa 1989 cu un exces de zgomot. In Polonia dinainte de razboi, de pilda, erau inregistrate 3 milioane de evrei. Azi mai traiesc acolo doar 5000. In ce ar mai putea sa constea azi „problema evreiasca“? „Daca ar fi sa luam in considerare dimensiunile – glumea amar un intelectual polonez in 1991 –, in Polonia ar trebui sa preocupe mai mult chestiunea budista decit cea evreiasca, din moment ce in tara exista mai multi budisti decit evrei.“

Schimbind ceea ce este de schimbat, situatia din Romania este asemanatoare. Dupa ce, in 1940, in Romania traiau circa 850000 de evrei (a treia tara din Europa, dupa Polonia si URSS, si a patra din lume, dupa aceleasi tari si SUA), astazi mai sint inregistrati doar 12000 de evrei (jumatate din ei in Bucuresti), dintre care 2/3 sint de virsta a treia. In aceasta situatie in ce ar mai consta azi „chestiunea evreiasca“ in Romania? Cui i-ar mai folosi articolele antisemite, s-ar putea intreba cineva; ce rost ar mai avea polemicile din presa, simpozioanele academice, workshop-urile, organizate inclusiv la Cotroceni? Sigur, mai sint doar 12000 de evrei si numarul lor scade rapid, dar ei au de gestionat o importanta mostenire istorica, economica si culturala, avind in vedere marea contributie a evreilor la modernizarea Romaniei.

O „problema evreiasca“ va exista atita timp cit va fi creata de antisemiti. Antisemitism fara evrei?! Da! in Romania zilelor noastre, se poate antisemitism si fara evrei si fara antisemiti (cum l-a definit Andrei Cornea), atita timp cit nici un antisemit nu se recunoaste ca atare. Ca sa existe, antisemitismul nu are nevoie de „evrei reali“, ii sint suficienti „evreii imaginari“. De fapt, „evreii reali“ ii incurca pe antisemiti, pentru ca existenta lor poate proba inexistenta viciilor care le-au fost atribuite. In 1595, cind Shakespeare a scris Negutatorul din Venetia, creindu-l pe Shylock, prototipul camatarului nemilos, in Anglia nu mai era nici un evreu de peste 300 de ani (din 1290). Viciile morale mai puteau fi ascunse, dar nu si cele fizice. Joshua Trachtemberg, celebrul autor al cartii The Devil and the Jews, a relatat o simptomatica experienta personala, petrecuta prin anii ’30, undeva intr-un colt pierdut al Americii: „O data, in timpul unei calatorii prin Kansas, am intilnit un fermier care a refuzat sa creada ca sint evreu, pentru ca nu aveam coarne pe cap“. Este uimitor faptul ca acest stereotip a supravietuit din Evul Mediu, in pofida faptului ca (in)existenta acestui accesoriu fizic putea fi usor verificata. Se pare ca stereotipurile referitoare la evrei se conserva si supravietuiesc mai bine in zonele fara evrei. In astfel de locuri, „evreul imaginar“ se dezvolta nestingherit, cliseele care-l compun neputind fi corectate de prezenta „evreului real“.


*

Portretul robot al „evreului imaginar“ este compus dintr-un sir nesfirsit de stereotipuri, clisee, prejudecati, spaime, legende, superstitii, cunostinte prost digerate etc. In cartea pe care o pregatesc, Imaginea evreului in cultura romana, incerc sa stabilesc modul cum s-a nascut aceasta imagine in cadrul mentalitatii si culturii traditionale romanesti si cum a supravietuit apoi, fiind preluata (si adaptata) de „cultura inalta“ si de literatura politica, de la jumatatea secolului al XIX-lea pina in zilele noastre.
Evident, obiectul acestui studiu de imagologie etnica nu este evreul, ci romanul, dar relatia dintre cei doi este mereu vizata. Ecuatia imagologica este una extrem de complicata, cu foarte multe elemente variabile, si ai carei termeni opereaza pe mai multe paliere. Parafrazind o parabola a lui Miguel de Unamuno, pot spune ca relatia dintre evreu si roman nu este una simpla, ci multietajata, incluzind relatia dintre „evreul real“ si „romanul real“; relatia dintre „imaginea evreului despre el insusi“ si „imaginea romanului despre el insusi“; relatia dintre „imaginea romanului despre evreu“ si „imaginea evreului despre roman“.


*

Prin anii ’50, Jean Paul Sartre sustinea teoria conform careia nu caracterul evreului genereaza antisemitismul, ci – mai degraba invers –, antisemitismul genereaza caracterul evreului. Sau, intr-o formulare mai lapidara: „Evreul ar fi o creatie a antisemitismului“. Ca orice formula aforistica, ea este abuziva, paradoxala si ca atare discutabila. Evreii (printre ei, Hannah Arendt) sint indreptatiti sa-i conteste caracterul general si absolut. Pe de o parte, cind sint confruntati cu acest gen de idei, evreii riposteaza astfel: „Antisemitismul nu este problema noastra, ci a lor, a antisemitilor“. Partial este adevarat, dar este si destula bravada in aceasta replica. Din pacate, antisemitismul este si treaba evreilor, fiind de multe ori lasati singuri. Istoria evreilor se suprapune in multe puncte istoriei antisemitismului.
Pe de alta parte, identitatea evreiasca (istorica, religioasa, culturala) nu este atit de saraca incit sa fie definita printr-un fenomen negativ cum este antisemitismul. Iudaismul detine suficiente aspecte pozitive care sa contureze identitatea evreului. De-a lungul secolelor, nu numai evreul a tinut traditiile, ci si traditiile l-au tinut pe evreu. In diaspora, „evreul imaginar“ a trebuit sa-si intemeieze o „patrie imaginara“, constituita in buna masura din traditii iudaice.


*

Totusi, paradoxul formulat de Sartre nu este lipsit de un anume tilc, si el poate fi sesizat in criza de identitate a multor evrei din diaspora. Un exemplu clasic este Heinrich Heine. Cind s-a convertit la crestinism, el a numit certificatul de botez „biletul meu de intrare in cultura europeana“. A revenit ulterior, spunind „nu este vorba de o revenire la iudaism, pentru ca nu l-am parasit niciodata“. „Prin convertire, am incetat sa fiu evreu – obisnuia Heine sa spuna –, dar nici crestin n-am devenit.“

In cultura romana, un caz interesant de criza identitara a traversat Mihail Sebastian. El a trait acest sindrom inca din copilarie, in Braila natala si cosmopolita, oras cu o multime de neamuri care coabitau intr-un „creuzet etnic“, dar unde oamenii se si izolau unii de altii pentru a putea supravietui lingvistic, cultural si confesional. Cind scolarul Hechter Iosif raspundea la ora de istorie a Romaniei, spunind „patria noastra“ sau “noi, romanii“, mereu se gasea cineva din fundul clasei care sa spuna „care noi, romanii, bai jidane?“ –, isi aduce aminte Sebastian cu umilinta. Pudoarea de a folosi persoana intii plural si implicit jena de a-si asuma pe deplin istoria si cultura Romaniei l-au urmarit continuu pe Sebastian. Si ulterior, matur fiind, mereu s-a gasit cineva – si nu numai „din fundul clasei“ – care sa-i conteste dreptul de a-si iubi patria romana. Poate din aceasta cauza a simtit nevoia sa-si exprime atit de transant acest sentiment: „As vrea sa cunosc bunaoara legiuirea antisemita care va putea anula in fiinta mea faptul irevocabil de a ma fi nascut la Dunare si de a iubi acest tinut“.
De multe ori, Sebastian este un evreu care uita ca este evreu, dar caruia i se aduce mereu aminte acest lucru. Si, o data cu trecerea anilor, i se aduce aminte cu mai multa insistenta si agresivitate, pina ce este complet expulzat din societatea romaneasca si inghesuit – la un loc cu ceilalti coreligionari – intr-un ghetou mai mult sau mai putin figurat. „Undeva, intr-o insula cu soare si umbra, in plina pace, in plina securitate, in plina fericire – noteaza Sebastian in Jurnal, la 17 decembrie 1941 –, mi-ar fi la urma urmelor indiferent daca sint sau nu sint evreu. Dar aici, acum, nu pot fi altceva. Si cred ca nici nu vreau.“

Pe de alta parte, el nu a fost nici un fiu prea iubit al comunitatii evreiesti. Dimpotriva. Erau destule voci din cadrul comunitatii care ii contestau si dreptul de a spune „noi, evreii“, si acela de a-si asuma destinul si istoria propriei sale etnii. Coreligionarii sai l-au numit in presa tradator, renegat, lichea, ticalos, huligan, evreu rasist, „o dejectie a ghetoului evreiesc“ (formularea lui I. Ludo), acuzindu-l de reactionarism, de „lez-iudaism“, de vinzare a secretelor neamului sau, intr-un cuvint, de antisemitism. A fost acuzat chiar ca sufera de sindromul evreiesc al urii de sine (Judische Selbsthass, cf. Theodor Lessing, 1930).

Infierat si de nationalistii romani si de cei evrei cu aceste doua „stigmate tribale“, el le-a purtat pe amindoua cu demnitate si noblete: „Nu voi inceta desigur niciodata sa fiu evreu“, scria el la 27 de ani. „Asta nu e o functie din care sa poti demisiona. Esti sau nu esti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jena. E un fapt. Daca as incerca sa-l uit, ar fi de prisos. Daca ar incerca cineva sa mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi inceta, de asemeni, niciodata sa fiu om de la Dunare. Si asta tot un fapt e. s…t Dificultatea nu sta si n-a stat niciodata in recunoasterea juridica a situatiei mele, chestiune de amanunt, care nu ma priveste pe mine, fiindca eu n-am revendicari si nu-mi recunosc drepturi. [...] Eu stiu ceea ce sint eu, nu ceea ce scrie in registrele statului. Liber statul sa ma decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi inceta prin aceasta sa fiu evreu, roman…“
Aceasta dubla identitate (si-si) a insemnat de multe ori nici o identitate (nici-nici). Expulzat si de o societate si de cealalta, Mihail Sebastian a acuzat o profunda criza identitara, care i-a marcat o data in plus destinul sau tragic.