Eu ce vină am?

Dan N. Doboş


Am cunoscut personal doar trei evrei. Pe unul îl consider ca fiind printre primii cincizeci de gînditori ai Iaşului, pe altul îl dispreţuiesc enorm, iar celălalt îmi este perfect indiferent. Cu toate acestea, privind la televizor şi citind presa zilelor trecute, am trăit senzaţia că şi eu sînt făcut responsabil de Holocaust, că trebuie să-mi asum şi personal această atrocitate. Dar cum se poate aşa ceva? Fiindcă istoria e una din pasiunile mele, am afirmat întotdeauna că Holocaustul nu poate fi negat. Mai mult, e ilogic să îţi închipui că într-o Europă care prigonea şi ucidea evreii, noi, românii, am fost excepţia de la regulă. Pasiunea pentru istorie mă face însă să ştiu că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au murit şi 22 de milioane de ruşi, că politicile demografice active ale celui de-al Treilea Reich au început cu masacrarea cîtorva mii de ţigani. Nu pot să neg asemenea informaţii şi atunci mă alătur fostului preşedinte Iliescu atunci cînd susţinea că Holocaustul a fost o parte a unor atrocităţi care au cuprins întreaga omenire la mijlocul secolului trecut. Să fie cunoaşterea mai nou o vină? De la bunici, de la oamenii mai în vîrstă pe care am avut privilegiul să îi cunosc, dar şi din cărţi, ştiu că în fruntea serviciilor care au organizat represiunea la care au fost supuşi cei mai importanţi oameni politici şi intelectuali români după 1944 au fost evrei veniţi din Rusia. Departe de mine gîndul de a generaliza! Orice popor are uscăturile sale şi, mai mult, în cazul poporului evreu, trebuie spus că el era mult prea puţin numeros în România pentru a instrumenta singur o asemenea represiune. Ceea ce nu înţeleg însă este de ce nu se aplică o asemenea măsură şi cînd vine vorba de românii sceleraţi care au ucis şi au deportat evrei. Nu poporul român e vinovat de Holocaust, ci liderii săi vremelnici, rezultaţi în urma unei dictaturi. Mareşalul Antonescu nu era ales în mod democratic, el nu avea nici un fel de legitimare populară. Şi atunci de ce să fie bunicii mei vinovaţi de ordinele de exterminare a evreilor pe care le-a dat mareşalul? Nu cred că e normal ca un om să sufere de pe urma etniei sale, după cum cred că asta n-ar trebui să constituie nici vreun avantaj. Gîndul că armata se poate război cu bătrînii şi copiii mă arunca în braţele unei furii greu controlabile. Dar asta e valabil şi dacă armata română ucide evrei şi atunci cînd armata israeliană împuşcă intenţionat în cap fetiţe palestiniene. Cred că Holocaustul a fost o tragedie pentru România, dar a coborî drapelul în bernă în mod exclusiv pentru a marca acest eveniment, aşa cum sugerează o comisie, mi se pare uşor exagerat avînd în vedere nenumăratele drame prin care a trecut poporul nostru. Întîi de toate, cred însă că nu există nimic mai toxic pentru relaţiile dintre evrei şi tot restul popoarelor europene decît să îi culpabilizezi pe nepoţi pentru ceea ce au făcut cîţiva dintre bunicii lor. De aceea, nu cred că guvernul României este competent să stabilească prin ordonanţă de urgenţă ce se poate spune şi ce nu se poate spune despre evrei sau despre orice alt popor. Măcar şi pentru faptul că am votat o Constituţie care zice altminteri. Sînt convins că rîndurile de mai sus vor mai adăuga o crestătură pe un răboj secret în dreptul numelui meu. Dar consider că este un gest de minimă demnitate naţională acela de a spune lucruri precum cele de mai sus atîta vreme cît nu ni se va explica ce vină avem noi, cei născuţi la trei decenii după Holocaust, pentru cele ce s-au întîmplat atunci, evenimente certe şi pe care nu le negăm în nici un fel, dar pe care e greu de înţeles de ce trebuie să ni le asumăm în nume personal.