Mărturii din timpul Holocaustului

Mărturii din timpul Holocaustului

Dincolo de informaţiile oferite de cărţile de istorie, peste filele cărora uneori se trece în grabă, există povestirile oamenilor ce au fost martori muţi ai evenimentelor pe care popoarele lumii le-au trăit de veacuri. Spusele celor care au îndurat necazurile unor războaie ce nu erau ale lor sînt încărcate de durere.

Prigoana evreilor"Micul Paris" al judeţului Botoşani, aşa cum a fost numit cîndva oraşul Săveni, a fost de-a lungul anilor locul unde mulţi evrei spuneau cu mîndrie "acasă". Doamna Betty Cojocaru este una dintre persoanele respectate ale urbei. Evreică la origine, născută la data de 12 ianuarie 1934, şi-a petrecut copilăria visînd la un somn tihnit fie şi pentru o noapte. "În anul 1940 aveam 6 ani şi nu prea ştiu ce s-a întîmplat. Părinţii mei preferau să nu pomenească de acele zile, era prea multă durere. Nici eu nu prea vorbesc cu soţul meu sau cu copiii despre vremurile acelea. Am fost în pericol de moarte în acei ani, mulţi dintre noi au murit, dar eu nu înţelegeam prea mult, eram o copilă. Dar îmi aduc aminte momentul cînd ne-au deportat în Transnistria, în noiembrie 1941, şi că a trebuit o vreme să-mi coase mama o stea galbenă pe hăinuţă", îşi aminteşte bătrîna evreică. Amintirile sînt încă vii, imaginea copilului care se ţinea de fusta mamei fiind păstrată într-un lăcaş special al sufletului. "Aproape toţi evreii din oraş am fost duşi într-o zi la gară şi urcaţi în vagoane. Mi-aduc aminte că era mare aglomeraţie pe peron, o mulţime de oameni, de toate vîrstele", a mai spus Betty Cojocaru. Au fost înghesuiţi în vagoane, unii peste alţii, fără apă şi fără hrană. Mulţi dintre ei nu au mai ajuns la destinaţie. S-au prăpădit de foame, de sete, de boală... "Trenurile au pornit peste Prut şi mai departe. Am trecut prin trei lagăre: Kodima, Ozarineţ şi Moghilev, în Transnistria (teritoriul primit spre administrare de către România în august 1941, prin tratatul semnat de Ion Antonescu cu germanii. A nu se confunda cu actuala Transnistrie – n.r.)", a povestit femeia, care îşi aminteşte că erau supravegheaţi de soldaţi înarmaţi pînă în dinţi, cu toţii români, înverşunaţi şi gata să tragă la orice mişcare. Unul dintre ei a trecut orice barieră pentru a da o mînă de ajutor evreilor oropsiţi: "Mereu, în familie, cînd rememoram acele momente, îl aminteam pe impiegatul de la gara Ungureni: încerca săracul să dea apă celor din vagoane, dar l-a surprins şeful de post, l-a oprit şi l-a ameninţat. Şi printre jandarmi erau unii mai de treabă, le dădeau deţinuţilor cîte ceva de mîncare, apă, ţigări. Ne mai lăsau pe noi, copii, să mergem la cerşit..."Mirosul morţiiLagărul din Transnistria, în care Betty Cojocaru a trăit clipe de coşmar, a fost mormîntul multor semeni de-ai ei. Lupta pentru supravieţuire, în care şi cel mic, şi cel mare avea rolul său, la fel de important, a îmbrăcat forme inimaginabile. Locuind cîte cinci familii într-o cămăruţă, suferinţa evreilor a devenit un tot unitar care, paradoxal, le-a întreţinut speranţa. Lipsa hranei a dus la boală şi moarte, a dus la gesturi disperate. "Eram într-un ghetou, într-o parte a oraşului, de unde nu aveam voie să ieşim. Mama a încercat, biata, într-o zi să iasă ca să ne caute de mîncare, dar a fost prinsă. Au bătut-o crunt, în faţa noastră. Toată noaptea am învelit-o în cearşafuri ude. Avea pielea înnegrită, sfîşiată...", a povestit Betty Cojocaru şi lacrimile suferinţei, ce i-au brăzdat de timpuriu chipul, au început din nou să curgă. "A fost tare greu, mai ales că au fost şi nişte ierni foarte geroase şi foamete. Eu aveam o treabă zilnică de făcut: căutam printre gunoaie coji de cartofi sau resturi de mîncare şi mama încropea cîte ceva", a spus femeia. O mică parte dintre evreii oropsiţi au avut norocul să nu mai încape în lagăr. Stăteau pe unde apucau şi coseau cojoace pentru localnici, iar în schimbul "bijuteriilor" care ieşeau din mîinile lor primeau hrană. "Dar cei mai mulţi o duceau greu. Pe cei care mureau nu-i îngropau imediat, îi ţineau o vreme într-o casă, claie peste grămadă. Pe urmă cereau să se sape o groapă şi îi aruncau acolo. Mi-aduc aminte mirosul...", a povestit bătrîna evreică.Revenirea acasăCînd vremurile s-au potolit, multe familii de evrei s-au întors la Botoşani şi s-au stabilit la Săveni. Singurele bagaje pe care le-au adus erau doar amintirile unor momente prea dureroase. Bărbatul cu care s-a căsătorit Betty Cojocaru, evreu de origine, trecuse prin aceeaşi experienţă dureroasă a deportării, dar şansa de a locui printre sătenii din Transnistria l-a ţinut departe de suferinţa cumplită din lagăr. Oraşul a început să prindă viaţă la venirea evreilor, care au dat dovadă de un talent deosebit în afaceri: "Erau multe familii de evrei, de obicei grupate pe anumite străzi. Majoritatea avea o mică dugheană sau un atelier de croitorie, cojocărie, cizmărie...".La Săveni, în scurt timp s-au structurat două pături sociale în rîndul evreilor. Unii bogaţi, care aveau sinagoga lor, şi alţii săraci, care se rugau pe unde apucau. "Şi aici, în Săveni, erau aşa de mulţi evrei încît au fost ridicate cu timpul vreo cinci sinagogi. Strada asta, 1 Decembrie, avea case şi prăvălii pînă în capăt, la muzeu. Unii aveau şi beciuri, cei cu stare, cu prăvălii mai mari. Era chiar o sinagogă pe care o frecventau cei mai cu stare. A noastră era sinagoga calicilor, dar a rămas în picioare şi azi", a spus cu o oarecare mîndrie Betty Cojocaru.Chiar dacă a fost marcată profund de evenimentele din tinereţe, nu regretă nimic şi s-ar întoarce oricînd în trecut. "A fost greu, dar n-am de ce a mă plînge, noi am dus-o mai bine decît tineretul de azi, pentru ei e mult mai greu. Greu cu banii, greu de găsit de lucru. Să dea Dumnezeu ca măcar copiii aceştia de azi să o ducă mai bine. Părinţii lor trudesc pentru ei, pe unde pot, cum pot... Să aibă grijă de copii!", a mai spus bătrîna evreică, mesajul dorind a fi un sfat împletit din toată suferinţa ce a trăit-o cîndva.Liliana Anuţei