Ochi pentru ochi

Ochi pentru ochi
Sorin Băsu


Poate v-aţi întrebat – mai ales că acum trăim şi noi vremuri grele – cum se face că, de mai bine de douăzeci de ani, nici un cetăţean israelian nu a fost luat ostatic de vreuna din grupările din Orientul Mijlociu. Dacă ne uităm pe hartă, această stare de lucruri pare aproape incredibilă: micul stat sionist este înconjurat de o mare de mai bine de patru sute de milioane de arabi; în plus, populaţia din Eretz Israel trăieşte, practic, amestecată cu supuşii lui Allah. Aşadar, ar fi mai mult decît simplu ca, cel puţin o dată la cîteva luni, alde Hezbollah, Fatah şi altele de acelaşi soi să anunţe că, în schimbul vieţii cîtorva israelieni, au de făcut tot felul de revendicări. Numai că aşa ceva nu se întîmplă. De ce? Fiindcă, după ce a trecut şi el prin nebunia răpirii cîtorva dintre cetăţenii săi, Tel Aviv-ul a învăţat că, în astfel de cazuri, a întoarce şi celălalt obraz – după preceptul biblic – este o tactică sinucigaşă. Nefiind ei creştini, adoratorii stelei lui David au preferat să adopte un alt principiu: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Iar lucrurile s-au petrecut cam aşa: dacă vreun grupuscul terorist lua ostatici cîţiva israelieni, acesta era mai întîi contactat de un grup de negociatori profesionişti. Nu se cerea nimic altceva decît eliberarea captivilor. Dacă răpitorii treceau la acte de brutalitate, atunci Shin Beth şi unităţile specializate ale Tzahal procedau în felul următor: capturau absolut toate rudele teroriştilor (pînă la a şaptea spiţă), le băgau la beci şi, pentru început, le trăgeau o mamă de bătaie care lăsa urme mai mult decît vizibile pe corpurile celor în cauză. Se făceau poze cît se poate de explicite care, imediat, erau trimise, prin intermediari, răpitorilor. Cel mai adesea, teroriştii renunţau la pretenţii, fiindcă ştiau că serviciile secrete sioniste nu glumesc. Dacă, totuşi, vreun răpitor mergea pînă la capăt şi executa ostaticii, rudele sale erau omorîte fără nici un fel de milă. Dovada răzbunării era făcută publică, iar agresorilor li se aducea la cunoştinţă că vor fi urmăriţi oriunde în lume şi ucişi în acelaşi mod în care ei îşi asasinaseră victimele. Vi se pare crudă o astfel de practică? Vi se pare inuman ca rudele teroriştilor să fie folosite ca monedă de schimb? Vi se pare că israelienii nu respectă convenţiile internaţionale? Ei bine, chiar dacă mai credeţi aşa ceva, aflaţi că tactica Tel Aviv-ului a dat roade bogate: de mai bine de două decenii, teroriştii din Orientul Mijlociu se feresc ca de diavol să răpească cetăţeni evrei nevinovaţi. Pun bombe, atacă armata şi populaţia civilă, dar nu mai sechestrează pe nimeni. Fiindcă ştiu că, dacă ar face aşa ceva, răzbunarea ar fi cruntă. Ce legătură poate avea aşa ceva cu relaţiile dintre România şi organizaţiile teroriste de tip islamic? Deocamdată, nici una. ţara noastră nu are încă pusă la punct o bază de date la fel de complexă ca cea a israelienilor. De fapt, serviciile noastre nici nu prea ştiu unde şi pe cine să caute. Ne-am băgat în viesparul Orientului Mijlociu fără a avea la îndemînă cea mai necesară dintre arme, informaţia. Nu avem formaţiuni specializate care să execute – chiar şi la mare distanţă de ţară - operaţiuni de cercetare, prevenire şi salvare. Am intrat în conflictele mileniului trei cu mijloacele de luptă ale începutului de secol trecut. În Irak şi Afganistan, armata română şi serviciile secrete sînt oarbe. Ca urmare, aşa sînt şi oamenii politici. De aceea, cînd se iveşte o criză de genul celei din ultimele patru săptămîni, nu ştim şi nu putem să reacţionăm eficient. Dacă tot am aflat că vom fi muşcaţi, ar fi timpul să învăţăm să muşcăm şi noi, indiferent de cît ar costa un astfel de efort.