Cum au apărut religiile lumii

20 Septembrie 2008 | Articol semnat de Paul Badea

Libertatea vă prezintă istoria celor mai importante credinţe ale omenirii.



Iudaismul, creştinismul şi islamismul sunt cele trei mari religii monoteiste ale lumii actuale. Alături de acestea trei, mai există şi religia budistă (care nu este însă monoteistă), care numără între 300 şi 400 de milioane de credincioşi, mai ales în Asia. Libertatea vă explică şi vă ajută să înţelegeţi, pe parcursul a două episoade, istoria celor mai importante religii de pe glob.

Evreii nu rostesc numele lui Dumnezeu, din respect

Iudaismul, creştinismul şi islamismul îşi atri­buie menirea de a-L face cunoscut pe tot pământul pe Dum­ne­­zeul unic. Aceste re­li­gii explică faptul că El vor­beşte prin interme­diul profeţilor, al în­ţe­lep­­ţi­lor şi uneori al me­­­sa­ge­rilor (îngeri­ şi oameni). Cuvin­te­le lui Dum­­­­­­­nezeu sunt scrise în cărţile sfin­te: Biblia, pentru evrei, Noul şi Vechiul Testament, pentru creş­tini, şi Co­ranul, pen­tru mu­sul­mani. Bu­dismul a fost întemeiat în sec. V î.Hr. de către un în­ţe­lept numit Bud­dha şi s-a răspândit în toată A­sia între se­colele II şi XII.

Cele trei religii mo­no­­teiste au apărut în epoci diferite, în stră­ve­chiul Orient Mijlo­ciu: iu­daismul, cu A­vra­am, Isaac şi Iacov, în sec. XIX î.Hr. în ţara Cana­anului; creştinismul, cu I­i­sus Hristos şi cei doi­­sprezece a­pos­­­toli, în secolul I al erei creştine, în Iudeea şi în Gali­leea; islamul, cu Mu­­ham­mad (Maho­med), în anul 622 d. Hr., în Ara­bia.

Credincioşii celor trei religii îl cinstesc pe Dumnezeul unic, însă îl numesc diferit. La evrei, este vorba de pa­tru litere care, din res­pect, nu sunt rostite: IHWH (se pronunţă Iahve, adăugând nişte vocale, însă, când se citeşte, se înlocuieşte cu Adonai, Stăpânul). La creştini este Dum­nezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. La mu­sulmani este Allah.

Cele trei religii re­cu­nosc în A­dam şi Eva pe strămoşii omenirii. A­ceştia trăiau într-o gră­dină ideală, paradisul terestru.

Martin Luther, primul protestant

La sfârşitul sec. XV, învăţaţii umanişti îşi pun întrebări despre natura şi învăţătura textelor biblice, precum şi des­pre rolul Bisericii. Mulţi dintre ei cer ca Biserica să fie reformată. În Germania, Martin Luther (1483-1546) denunţă anumite abuzuri şi pune întrebări esenţiale pen­tru credinţă. Biserica ia atitudine, excomunicându-l. El reali­zează Reforma, ai cărei partizani sunt numiţi "protestanţi". Năs­cut în sec. XVI în Europa Reformei întreprinse de Martin Luther, pro­testantismul este foarte divers. Luther n-a fost singurul refor­ma­tor, de aceea protestantismul comportă multiple Biserici (Lu­te­ra­nă, Anglicană, Calvinistă) şi mişcări foarte numeroase, care sunt totuşi unite prin aceleaşi cuvinte de ordine: Dumnezeu singur (numai credinţa în Iisus Hristos poate da omului mântuirea), Scriptura singură (Dumnezeu se face cunoscut fiecărui credincios prin Biblie, fără intermedierea preoţilor sau a unei Biserici), Graţia singură (voinţa binevoitoare a lui Dumnezeu).

Există circa un miliard de creştini catolici în întreaga lume

Aşa cum es­te întrebu­in­ţat în mod curent, cu­vân­tul "catolic" desem­nea­ză, începând din sec. XVI, acea parte a Bisericii care recunoaşte autoritatea universală a Papei, a că­rui re­şe­dinţă se a­flă la Ro­ma. Cu a­proa­pe un miliard de credincioşi, răs­pândiţi în peste 40 de naţiuni, ca­tolicismul constituie ramura cea mai importantă a creştinismului.

Creştinii cred în Înviere

Creştinismul a apă­rut pe teritoriul Is­ra­elului, ocupat la vremea aceea de romani. Un e­vreu din Na­zaret, pe nume Iisus, este re­cu­noscut de ucenicii săi drept Mesia cel a­nunţat de Biblie şi Fiul lui Dumnezeu. Cre­­­din­ţa în Iisus este cea care îi separă pe creştini de evrei, care îl aşteaptă în continuare pe Mesia.

Viaţa şi învăţătura lui Iisus sunt cu­­noscute din tex­te care, pen­­tru creş­tini, alcătuiesc cea de-a doua parte a Bi­­bliei, Noul Testa­ment. Pen­­tru creştini, o­mul se mântu­ieş­t­­e prin moar­­tea şi în­vi­e­rea lui Iisus Hristos. Po­­trivit te­ologilor, Iisus moare pe cru­ce pentru a plăti Tatălui pre­ţul de răscum­pă­ra­re a păcatelor o­me­nirii, apoi în­­­vie, ur­mând ca toate fiinţele omeneşti să învie la sfârşitul istoriei. Viaţa lui Iisus este po­vestită în patru cărţi scur­te, Evan­ghe­li­ile (din gre­acă, "Vest­i­rea cea bu­nă"), scrise între anii 65 şi 100 d.Hr. de către Matei, Mar­cu, Luca şi Ioan. În fie­ca­re an, câ­teva sărbători co­me­morează marile evenimente ale vieţii lui Iisus. U­ne­le sărbători vin din iu­da­ism, dar ca­pătă un sens creştin. Săr­bă­toa­rea Cră­ciu­nului evocă naşterea lui Iisus. Bo­boteaza reamin­teş­­te de închinarea ma­gilor, per­sonaje veni­te din Ori­ent pentru a-I adu­ce un oma­giu lui Iisus, la scurt timp după naş­tere. Precedat de cel mai sever post, Paş­tel­e e cea mai im­por­tantă sărbătoare, întrucât ce­­le­brează Învierea lui Hristos.

Ortodocşii nu-l recunosc pe Papa de la Roma

Numărul creştinilor ortodocşi este de circa 170 de mi­lioane. Orto­doc­şii nu re­cu­nosc au­toritatea universală a Papei, şe­ful su­prem al Bi­se­ricii Ca­tolice. Cre­dinţa or­to­doxă subliniază ac­­ţiunea Duhului Sfânt (al treilea simbol al Trinităţii), a cărui forţă pă­­trunde nu nu­mai în sufletul credin­cio­sului, ci şi în înseşi ma­teria trupului său şi, prin asta, în materia lumii.

Coranul, cartea perfectă?

Credincioşii Islamului, cunoscuţi ca musulmani, co­n­sideră că Dumnezeu (în arabă, Allah) a revelat în mod direct cuvântul său către omenire prin Mahomed. Musulmanii apreciază că prin­ci­pala mărturie a revelaţiei scrisă către ome­ni­re este Coranul, pe care îl socotesc perfect.

Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cu­vânt cu cuvânt. Tipărirea în masă a Coranului în arabă şi traducerea în alte limbi sunt consi­de­rate faci­li­tăţi moder­ne. Vechile exempla­re ale Cora­nului nu sunt distruse ca hârtia obişnui­tă, ci arse sau depozitate în cimitire pentru Coran. Is­­la­mul are trei ramuri prin­cipale de credinţă, ba­zate în special pe dezacordul is­toric privind succe­siu­nea autorităţii după moar­tea lui Mahomed; acestea sunt cunoscute ca Isla­mism Sunnit, Shi'it şi Kha­ri­ji­te. Secta Sunni a Islamului este cea mai mare (80-85% din musulmani sunt Sun­ni). Sunniţii recunosc pa­tru tradiţii legale: Maliki, Shafi'i, Ha­na­fi şi Hanbali. Toate patru acceptă validitatea celorlalte şi musul­ma­nii sunt de acord cu oricare din ele, con­si­de­rându-le valide în con­for­mitate cu propriile idei. Musul­ma­nii Shi'a diferă de Sunni prin res­pingerea au­tori­tăţii primilor trei califi. Ei au propriile tradiţii le­ga­le. Unii sunniţi consideră că shi'iţii sunt eretici, în timp ce alţi sunniţi îi recunosc pe shi'iţi ca musulmani. O altă sectă care da­tează din zilele de început ale Islamului este Kharijite. Unica ramură supra­vieţuitoare a Kharijite este Ibadhi. Cei mai mulţi musulmani Ibadhi trăiesc în Oman.

Toate moscheile sunt orientate către Oraşul Sfânt, Mecca

Mecca, locul naşterii profetului Mahomed, este leagănul Is­la­mului. În perioada preislamică (îna­inte de secolul VII), Mecca era un puternic centru pentru caravane, dar şi comercial, precum şi un loc de pelerinaj - la sanctuarul Ka'ba - pentru arabii idolatri care se închinau la pietre. Profetul Mahomed transformă Ka'ba în locul de pelerinaj ritual pentru musulmani. Totodată, Ka'ba este punctul spre care trebuie să-şi îndrepte faţa orice musulman în timpul rugăciunii. Direcţia către Ka'ba este marcată în orice moschee din lume printr-o nişă aflată în peretele opus uşii de la intrare, numit şi peretele kibla, către care stau cu faţa cei prezenţi. Kibla este amplasată în urma unor calcule foarte exacte în fiecare loc de rugăciune.