Despre Gaza, cu teamă (2009)

Dan Doboş

De fiecare dată cînd scriu ceva despre evreii din România sau despre cei din Israel, despre cei care s-au stins demult sau despre cei care fac şi desfac iţele politicii, se găsesc comentatori anonimi care să mă acuze vehement de antisemitism. Mai nou, binevoitorii îmi şoptesc că aş fi şi pe un fel de listă secretă de antisemiţi notorii din Iaşi, care e, nu-i aşa?, cel mai antisemit oraş al ţării. Ca urmare, îmi vine destul de greu să scriu despre tragedia poporului palestinian, fiindcă ştiu că nu voi fi acuzat din nou numai în cazul în care voi scrie că şenilele tancurilor israeliene zdrobesc cu temei capete de copii palestinieni, care oricum ar fi crescut nişte terorişti care să ameninţe stabilitatea întregii planete. Şi nu prea pot să scriu aşa ceva.

Primul lucru care ar fi de zis este exasperarea oricărui om de bun simţ în faţa măsurii duble pe care evreii o aplică atunci cînd vine vorba de poporul lor. În ciuda a ceea ce încearcă să susţină propaganda oficială israeliană, popoarele nu sînt unităţi monolitice care pot fi categorisite ca fiind doar bune sau rele. Faptul că a suferit în Holocaust nu califică poporul evreu să abuzeze de poziţia sa de forţă faţă de poporul palestinian. Nu cred că istoria a contabilizat în dreptul Israelului vreun sac de indulgenţe pe care evreii să le poată flutura apoi planetei, indiferent în ce fel încalcă morala şi dreptul internaţional.

E de-a dreptul revoltător ca armata unui stat ce se luptă cu statuile politicienilor europeni şi reuşeşte să le dărîme pe cele care nu îi convin să facă atîtea victime printre civilii din teritoriile pe care le atacă. În Irak, de pildă, armatele aliate au reuşit să reducă la minimum pierderile de vieţi omeneşti printre civili, deşi au avut de cucerit un teritoriu mult mai mare şi mai populat.

Susţinerea a şaptezeci la sută dintre evrei, de care se bucură acţiunea militară în Gaza, nu e nici ea un argument în sine. Germanii erau chiar mai mulţi în favoarea deportării evreilor şi asta nu înseamnă că judecau cu înţelepciune.

De-a dreptul tragi-comică este însă vitejia soldaţilor israelieni. E simplu să te războieşti de pe un F-16 cu o populaţie ce trage cu praştia. Unii experţi susţin că în Fîşia Gaza nu există practic nici o armă în stare să distrugă măcar unul dintre tancurile cu care bravii soldaţi israelieni au decis să-şi apere ţara. Pînă şi vestitele rachete cu care Hamas ţinteşte teritoriul israelian sînt nişte petarde în raport cu armamentul american folosit de israelieni în raidurile lor.

Disproporţia uriaşă între provocările Hamas şi răspunsul israelian este în măsură să pună pe oricine pe gînduri. La ce să ne aşteptăm în continuare? La folosirea armelor nucleare după un atentat mai sîngeros? Există, desigur şi reversul medaliei: actele de cruzime ale israelienilor vor radicaliza şi alţi palestinieni, alţi arabi, care vor găsi alte temeiuri pentru a muri în atentate îndreptate împotriva statului israelian şi a marelui său amic de Vest, căruia o să-i mai dărîme din simboluri.

Mi-e teamă de ceea ce se poate petrece în Gaza. Mi-e teamă şi de reacţiile acelora care cred că israelienilor trebuie să li se tolereze orice fel de violenţă fiindcă ei sînt un popor aparte. Şi atunci de ce am scris? Fiindcă nu mi-e atît de teamă de Gaza încît să mă îndoiesc că istoria va rămîne înţepenită în poziţia paradoxală pe care o are acum în legătură cu aprecierea a ceea ce este drept în Orientul Mijlociu.