Tineri istorici basarabeni şi „problema evreiască”

O serie de autori occidentali, unii dintre cei care pun bazele studiului Holocaustului, precum Hannah Arendt, Léon Poliakov sau Gerald Reitlinger, au văzut o relaţie directă între antisemitism şi exterminarea evreilor europeni. Unii istorici basarabeni au abordat tangenţial problema în acelaşi sens. Viorica Nicolenco, spre exemplu, în teza sa de doctorat consacrată perioadei 1923-1940 a atras atenţia asupra activităţii unor partide de extremă dreaptă în Basarabia interbelică, precum şi a felului în care a fost receptată dimensiunea antisemită a mesajului promovat de aceste forţe politice. Deşi preocuparea centrală a tezei lui Nicolenco nu este legată de problema evreiască, autoarea a încercat să explice cauzele unor manifestări antisemite în provincie. Consultând dosare ale Siguranţei şi Jandarmeriei, Nicolenco constată că există mai multe explicaţii ale antisemitismului local: evreii erau consideraţi adepţi ai ideilor comuniste, pe de-o parte, şi invidiaţi pentru statutul lor social şi economic, pe de altă parte1.

Un alt autor din generaţia tânără care tratează tangenţial chestiunea antisemitismului în Basarabia, în timpul celui de-al doilea război mondial, este Veaceslav Stăvilă2. El se preocupă de evrei în contextul atitudinii minoritarilor etnici faţă de schimbarea administraţiilor în Basarabia între anii 1939 şi 1945. Stăvilă include câteva documente de arhivă, care arată că unii evrei au asasinat reprezentanţi ai administraţiei româneşti în retragere în iunie 19403, şi un document potrivit căruia în judeţele basarabene intrate în componenţa RSSM, din totalul de 285 comunişti, 185 erau etnici evrei, 28 ucraineni, 21 ruşi şi doar 21 români4. Alte date utilizate de Stăvilă indică faptul că, în unele localităţi din Basarabia, ţăranii arestau activişti comunişti şi evrei pro-sovietici chiar anterior revenirii administraţiei româneşti în iulie 19415, ceea ce sugerează că existau anumite sentimente antievreieşti în rândurile populaţiei locale datorate percepţiei că unii evrei au jucat un rol important în primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei. Din păcate însă, abordarea acestor date de arhivă – şi nu numai în ceea ce priveşte problema care ne interesează în mod predilect aici – se limitează, de regulă, la primul nivel al discursului istoric, la descrierea empirică, fără o angajare cât de cât a aspectelor de ansamblu ale interpretării istorice.

O altă lucrare importantă care se axează pe perioada celui de-al doilea război mondial este semnată de Rodica Solovei6. Ea tratează chiar spaţiul în care a avut loc deportarea evreilor basarabeni şi bucovineni – Transnistria sub administraţia civilă românească. Autoarea însă dedică lucrarea sa doar aspectelor social-economice şi culturale ale administraţiei civile româneşti, evitând discutarea pe larg a situaţiei evreilor pe motiv că lagărele de concentrare s-au aflat sub supravegherea armatei române, şi nu a administraţiei civile. Solovei consideră, de aceea, că „studierea situaţiei evreilor din Transnistria în al doilea război mondial depăşeşte cadrul lucrării”7. Cu toate acestea, autoarea menţionează comunitatea evreiască atunci când este vorba de aspecte ce ţin de starea sanitară a lagărelor de concentrare, de măsurile adoptate de autorităţi împotriva bolilor contagioase, precum tifosul exantematic. Se sugerează că rezultatele au fost oarecum eficiente, întrucât numărul contagiunilor scade progresiv de la cca 30 mii, în perioada noiembrie 1941-iulie 1942, la peste 3 000 în iulie 19438. Este menţionată şi soarta ţiganilor deportaţi – cca 30 mii numai în judeţele Oceakov şi Golta. Un detaliu interesant este că familiile de ţigani care aveau un membru înrolat în armata română şi luptau pe front obţineau avantaje materiale. Ţiganii erau plasaţi în sate, în comparaţie cu evreii internaţi în gheto-uri şi lagăre, iar munca lor era retribuită la fel ca cea a muncitorilor lo­cali. Numai în cazul în care ţiganii părăseau în mod neautorizat localităţile unde erau repartizaţi, urma internarea lor în lagăre9. După părerea noastră, includerea unui capitol sau subcapitol cu privire la evreii şi ţiganii deportaţi era indispensabilă, mai ales că există deja suficiente documente de arhivă disponibile şi mărturii pe acest subiect.

Pe de altă parte, declaraţiile lui Antonescu de a face din Transnistria o provincie românească, curăţată de toţi străinii, sunt considerate de autoare a fi în contradicţie cu alte afirmaţii ale conducătorului statului român10. După părerea noastră însă, nu atât discursurile mai mult sau mai puţin contradictorii ale „mareşalului” contau, cât realitatea de la faţa locului, realitate care, până la deznodământul bătăliei de la Stalingrad, reflecta mai degrabă politica de eliminare a evreilor deportaţi, dar şi a ţiganilor, prin supunerea acestora la multiple privaţiuni şi persecuţii. Este adevărat, de asemenea, că populaţia evreiască din Vechiul Regat nu a fost deportată peste Nistru, ceea ce sugerează că politica antisemită a regimului Antonescu era mai degrabă una de natură funcţionalistă decât intenţionalistă. Din alt punct de vedere, putem admite că anumite declaraţii ale lui Ion Antonescu – destul de vehemente împotriva evreilor, chiar atunci sau mai ales atunci când în realitate statul român facilitează, după noiembrie 1942, deseori deloc dezinteresat, ci contra plată, emigrarea evreilor spre Palestina sau alte destinaţii11 – erau adresate mai mult uzului extern, menite a linişti suspiciunile Germaniei naziste.

Un alt autor care discută, de data aceasta pe larg, soarta evreilor bucovineni şi basarabeni, în perioada celui de-al doilea război mondial, este Pavel Moraru. În cartea sa Bucovina sub regimul Antonescu, 1941-1944. Administraţie. Economie. Societate, apărută la Chişinău în 200412, autorul dedică un subcapitol acestui subiect. Esenţa abordării sale poate fi ilustrată de următorul pasaj: „politica de stat faţă de evrei (în comparaţie cu cea din Reich-ul nazist ori a unor state aflate în sfera de influenţă germană) a fost moderată. Se preconiza scoaterea evreilor din Ţară prin deportarea lor sau emigrarea forţată, dar nicidecum înlăturarea lor prin exterminare (…) Nici un evreu român nu a luat calea evreilor maghiari, care au fost daţi pe mâna germanilor”. În sprijinul afirmaţiilor sale, istoricul moldovean aduce declaraţiile lui Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran13, surse a căror credibilitate însă sunt puse la îndoială, mai ales ale primului, de Irina Livezeanu, Alexandru Florian, Mihail E. Ionescu şi alţii. Sunt citate câteva mărturii ale funcţionarilor români care priveau critic sau chiar s-au opus deportării evreilor bucovineni în Transnistria, precum ar fi maiorul Gheorghe Ionescu, generalul Vasile Ionescu sau, în special, Traian Popovici, primarul oraşului Cernăuţi. Spre deosebire de Basarabia, notează Moraru, din Bucovina n-au fost deportaţi toţi evreii, cei exceptaţi de la evacuare fiind evreii creştinaţi, soţiile evreice ale creştinilor sau cei care prestau servicii în interesele statului – medici, specialişti în industria lemnului etc. Măsurile de deportare au vizat mai ales evreii din Bucovina de Nord, iar cei din sudul provinciei, neocupată de sovietici la 1940, fiind trataţi în mare ca cei din Vechiul Regat. Prin urmare, şi evreilor nord-bucovineni li s-a imputat responsabilitatea colectivă de colaborare şi simpatie cu regimul sovietic în anii 1940-1941. În total, la data de 17 decembrie 1942, în Transnistria se aflau 83 077 evrei bucovineni care au supravieţuit transportării şi condiţiilor de detenţie, numărul total al celor deportaţi nefiind cunoscut cu exactitate. În 13 martie 1944, guvernul Antonescu a luat decizia de a readuce toţi evreii deportaţi în Transnistria dar, după părerea autorului, aceasta nu a fost posibil din cauza înaintării rapide a Armatei Roşii. Moraru condamnă tratamentul inuman aplicat evreilor români, dar precizează că acţiunile întreprinse au fost luate în spiritul vremii. Autorul evidenţiază caracterul funcţionalist al politicii antisemite a lui Antonescu, dar rămâne într-o oarecare măsură ataşat tezei, exprimate în numeroase documente oficiale din epocă, care susţin ideea că măsurile împotriva evreilor au fost luate chiar în interesul lor14. Se observă deci că, deşi autorul încearcă în ansamblu să efectueze o analiză nuanţată a situaţiei evreilor şi în parte reuşeşte, el rămâne influenţat într-o oarecare măsură de spiritul apologetic al istoriografiei româneşti profesat de curentul lui Gheorghe Buzatu şi Ion Coja, care încearcă să minimalizeze responsabilitatea lui Antonescu în exterminarea evreilor.

Politizarea excesivă a subiectului: „Holocaustul în Moldova”, 2005

O altă lucrare consacrată subiectului care ne interesează aici a fost publicată în 2005, fiind coordonată de istoricul Sergiu Nazaria sub denumirea Holocaustul în Moldova. Deşi pe copertă figurează alte trei nume, Nazaria recunoaşte, în introducere, că el este autorul principal al lucrării, ceilalţi fiind numiţi indirect coautori mai mult din complezenţă şi ca recunoştinţă pentru materialele puse la dispoziţie15. Iniţial, a fost prevăzută publicarea unui volum de documente pe această temă, dar din anumite considerente s-a ajuns la apariţia unei cărţi care îşi propune să dea o interpretare directă documentelor acumulate. Este vorba de prima lucrare de proporţii apărută la Chişinău şi dedicată exclusiv acestei probleme. Cartea constituie fără îndoială o contribuţie importantă la cunoaşterea variilor aspecte ale Holocaustului evreilor basarabeni şi bucovineni, utilizând pe larg atât mărturii oculare şi documente publicate, cât şi surse inedite de arhivă. După părerea noastră însă, la nivelul interpretării şi al limbajului, lucrarea respectivă este mai degrabă un pamflet politic decât un discurs istoric. De exemplu, însuşi faptul că unii istorici basarabeni consideră că Basarabia a fost ocupată la 1940 de URSS şi eliberată la 1941 de România este apreciat de Nazaria drept un „păcat originar” din care decurg toate celelalte. Autorul declară de altfel foarte explicit care este scopul lucrării: „va reprezenta o lovitură puternică, atât la nivel ştiinţific, cât şi moral-politic, la adresa ideologiei „noastre” româno-unioniste şi a susţinătorilor ei” 16. Probabil pentru aş susţine mai lesne punctul de vedere, Nazaria numeşte adeseori regimul lui Antonescu drept nazist, iar cel al lui Hitler – fascist 17, inducând încă o dată în eroare cititorul, pe care de multe ori îl subestimează sau îl ignoră de-a dreptul, mizând pe faptul că tirajul mic, de 50 de exemplare, al cărţii l-ar pune la adăpost de critici.

Există numeroase pagini în care după descrierea unor drame legate de Holocaust, autorul revine imediat asupra situaţiei curente din Republica Moldova, astfel, cititorului i se sugerează ideea responsabilităţii unor istorici sau oameni politici pro-români de la Chişinău faţă de crimele comise de Hitler sau guvernul Antonescu acum peste 50 de ani18. Nazaria îl consideră şi pe Zigu Ornea, regretatul istoric literar, român de origine evreiască, printre admiratorii lui Antonescu pe motiv că acesta recunoaşte existenţa unor documente care probează atitudinea ostilă a unor evrei basarabeni faţă de armata română în retragere la sfârşitul lui iunie 194019. În cele din urmă, autorul indică cifra de cca 700 mii de evrei basarabeni şi bucovineni care au fost exterminaţi pe timpul administraţiei antonesciene20. Numărul victimelor depăşeşte cu mult calculele făcute pe baza documentelor de arhivă de reputaţi istorici occidentali, precum Denis Deletant sau Radu Ioanid, care estimează la rândul lor victimele la cca 300 mii evrei21. Nazaria însă nu cunoaşte istoriografia occidentală asupra problemei, limitându-se la citarea în câteva rânduri din alţi autori care au consultat literatura anglo­-saxonă22. De altfel, Raul Hilberg, lucrarea fundamentală a căruia a fost tradusă în română, în 1997, nu este citat nici o dată.

Cu alte cuvinte, este vorba de un text de natură propagandistică, care are menirea de a culpabiliza o parte importantă a istoricilor de expresie românească din Republica Moldova, dar şi politicieni de orientare pro-română şi, prin urmare, promovează un discurs care încearcă să compromită însăşi îmbrăţişarea identităţii româneşti. Chestiunea Holocaustului este instrumentalizată în disputa privind identitatea majorităţii populaţiei din Republica Moldova, cei care susţin identitatea românească fiind etichetaţi drept pro-antonescieni, respectiv, fascişti şi antisemiţi. Păstrând proporţiile, lucrarea lui Nazaria poate fi comparată cu scandaloasa lucrare a lui Daniel Goldhagen23, care încerca să culpabilizeze întreaga naţiune germană, pe toţi cetăţenii de rând ai Germaniei, de crimele săvârşite de regimul nazist. Majoritatea istoricilor occidentali au criticat teza lui Goldhagen, acesta pierzând în ultimă instanţă şi catedra sa de la Harvard.

„Factorul american” 2: revenirea la sursele primare

Una dintre cele mai recente contribuţii la problema pe care o analizăm şi asupra căreia dorim să ne oprim aici, a apărut în numărul din septembrie 2006 al reputatei reviste americane Nationalities Papers, intitulat Model Province: Explaining the Holocaust of Bessarabian and Bukovinian Jewry, semnat de Vladimir Solonari. Este cel de-al doilea articol al istoricului moldovean emigrat în SUA acum câţiva ani, dedicat problemei Holocaustului. De data aceasta, nu este vorba de o critică a istoriografiei, ci de o reconstrucţie istorică nuanţată şi relativ convingătoare, bazată pe materiale publicate şi documente inedite. Interogaţia principală a autorului este: ce obiective a urmărit guvernul român prin epurarea de evrei a unei părţi a teritoriului său naţional, în timp ce în cealaltă parte a României această politică, chiar dacă a fost dură şi discriminatoare, nu poate fi calificată drept asasinat în masă sau genocid? Răspunsul la această întrebare rezidă, în opinia autorului, în concepţia despre lume a lui Ion Antonescu – Weltanschuung – în special, în viziunea sa asupra a ceea ce trebuie să devină naţiunea română24. Este vorba mai exact, arată Solonari, de faptul că Antonescu privea minorităţile etnice ca un corp străin în cadrul României şi considera că salvarea naţiunii române se va putea realiza doar prin eliminarea acestor elemente „parazitare”. Sunt invocate mai multe declaraţii ale lui Ion Antonescu în care acesta postulează ideea că războiul este o ocazie care nu trebuie ratată pentru a epura naţiunea de minorităţi, în special de evrei. Autorul este de părere că înşişi liderii opoziţiei democratice din România împărtăşeau aceeaşi concepţie, imputându-i lui Antonescu nu atât ceea ce face, ci mai ales mijloacele aplicate în realizarea acestui scop. În sprijinul acestei concluzii, Solonari citează din memorandum-ul lui Iuliu Maniu adresat lui Ion Antonescu la 8 noiembrie 1941: „Partidul Naţional Ţărănesc susţine tendinţa de Românizare prin mijloace legale ale vieţii noastre sociale şi economice..., dar dezaprobă, în cel mai categoric mod, Germanizarea întreprinderilor noastre ... şi penetrarea sistematică a elementelor străine în sistemul nostru de producţie” 25. După părerea noastră, a susţine „tendinţa de românizare” nu înseamnă neapărat să subscrii la teza purificării etnice; pentru o afirmaţie atât de categorică, probele documentare invocate nu sunt nici pe departe suficiente.

Chiar dacă era decis să „cureţe” naţiunea română de „străini”, în realitate, susţine Solonari, Antonescu şi-a temporizat punerea în practică a concepţiei sale din următorul raţionament: după război, România n-ar fi putut avea argumentul moral de a învinui Ungaria de exterminarea românilor din Transilvania de Nord, întrucât ea – România – ar fi putut fi la rândul ei învinuită de tratament nedrept la adresa minorităţilor sale etnice. Contrar a ceea ce se consideră de obicei, Antonescu a avut îndoieli în privinţa victoriei germane încă din noiembrie 1941, aminteşte Solonari, astfel încât proasta tratare a minorităţilor ar fi pus România la conferinţa de pace într-o situaţie foarte complicată; de aceea, susţine autorul, Antonescu nu a fost un lunatic, el a reuşit să stăpânească atât propriile impulsuri genocidale, cât şi pe cele ale subordonaţilor săi26. Rolul armatei române şi a iniţiativei de „jos”27 în tratamentul aplicat evreilor este un alt aspect evocat de autor şi care constituie o sugestie interesantă pentru cercetările ulterioare asupra temei respective.

Concluziile autorului sunt oarecum contradictorii în raport cu ipoteza de lucru enunţată la început. El postulează în introducerea articolului, după cum am văzut, că deportarea evreilor basarabeni a fost formal justificată de Antonescu prin participarea evreilor la acţiuni antiromâneşti, pro-sovietice în perioada 1940-1941, iar evreii din Vechiul Regat au fost trataţi relativ mai bine, fiind exceptaţi de la deportare. În final însă, autorul conchide că regiunea dintre Prut şi Nistru trebuia să devină o provincie model de purificare etnică, după care ar fi urmat aplicarea progresivă a acestei strategii la scara întregii Românii28. Cu alte cuvinte, ipoteza articolului induce ideea că autorul ar vrea să subscrie la paradigma funcţionalistă a Holocaustului, dar ulterior, prin argumentaţia care o dezvoltă, ajunge să formuleze o concluzie care ţine de concepţia intenţionalistă. În ciuda acestor contradicţii, articolul ridică şi tratează într-o manieră nouă, chiar dacă deseori provocatoare, dar utilă, soarta evreilor basarabeni şi bucovineni, dar şi a evreilor români în general, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Concluzii

• memoria Holocaustului a fost marginalizată, din varii motive, chiar în statele occidentale, precum Statele Unite sau Germania Federală până în anii 1970; din alt unghi de vedere, perioada celui de-al doilea război mondial a fost considerată mult timp incomodă şi pentru istoriografia franceză, mai ales de Şcoala „Analelor”; recunoaşterea şi asumarea trecutului dureros din anii 1939-1945 a provocat o criză de conştiinţă pentru cele două naţiuni europene; iar pentru SUA, Holocaustul a devenit din anii 1960 una dintre temele centrale ale culturii americane, simbolizând şi anticipând impunerea paradigmei multiculturalismului;

• responsabilitatea indubitabilă a lui Ion şi Mihai Antonescu, precum şi a funcţionarilor români implicaţi în acţiuni represive împotriva evreilor români, precum şi pasivitatea sau simpatia unei părţi a naţiunii române în chestiunea Holocaustului nu trebuie asimilate cu o vină colectivă a românilor în general;

• documentele de arhivă provenind de la cabinetul guvernului Antonescu trebuie privite cu mai multă circumspecţie decât s-a făcut, de regulă, altfel istoricul este tentat să justifice, volens-nolens, acţiunile acestuia;

• rezerva cu care istoricii români de la Chişinău au tratat anumite probleme sensibile ale contemporaneităţii, printre care şi Holocaustul, se datorează unei concepţii potrivit căreia sovieticii au promovat obiectivul de deznaţionalizare şi exterminare a populaţiei locale, iar administraţia românească interbelică şi din timpul celui de-al doilea război mondial a constituit un regim relativ progresist, în ciuda unor greşeli comise;

• pentru istoriografia românească de la Chişinău, anul 1940, nu 1941, este anul „de ruptură” în istoria Basarabiei; de aceea, paradigma care a dominat, mai ales în anii 1990, excludea o interpretare mai critică a ceea ce a urmat reîncadrării provinciei în statul român;

• cu toate acestea, deficienţele de interpretare nu justifică o schimbare radicală a concepţiei istoriei naţionale a Republicii Moldova, bazată pe Declaraţia de independenţă din 1991, ci impune extinderea spaţiului existent consacrat istoriei minorităţilor în contextul istoriei ansamblului majoritar românesc, inclusiv a celui relativ la Holocaustul evreilor, precum şi o interpretare mai critică a perioadei interbelice şi a anilor 1941-44, de o manieră în care au procedat ţările cu tradiţii democratice; or, dacă este adevărat că România, inclusiv Basarabia, a fost victimă a comunismului, nu este mai puţin adevărat că şi România, la rândul ei, este responsabilă de persecutarea în masă a unora dintre minorităţile sale, mai ales a evreilor şi ţiganilor;

• dacă problema Holocaustului n-ar fi fost percepută ca având o legătură directă cu disputa identitară din Republica Moldova, cu siguranţă istoricii moldoveni ar fi fost mai deschişi şi mai critici faţă de documentele emise de administraţia din anii 1941-1944, dar şi faţă de cea din perioada interbelică, inclusiv faţă de modul în care au fost tratate minorităţile, cea evreiască inclusiv;

• problema deportării şi tratamentului aplicat evreilor în România sub guvernarea antonesciană trebuie de-contextua­lizată de problema identităţii majorităţii populaţiei din Republica Moldova; iar viabilitatea unei identităţi naţionale – în cazul de faţă a celei româneşti – nu poate fi compromisă de greşelile sau chiar crimele unei sau altei administraţii, fie cea interbelică sau cea din timpul celui de-al doilea război mondial;

• crimele în timp de război ale guvernării antonesciene nu pot legitima per se existenţa unei etno-naţiuni moldoveneşti, aşa cum încearcă să stipuleze istoricii moldovenişti, fideli tezelor istoriografiei sovietice; aceste crime nu pot de-legitima, în egală măsură, nici tendinţa de îmbrăţişare a identităţii româneşti de către cea mai mare parte a intelectualităţii şi populaţiei basarabene;

• în discuţiile cu privire la soarta evreilor în spaţiul românesc, mai ales acelea legate de perioada interbelică şi din timpul celui de-al doilea război mondial, istoricii sunt deseori tentaţi să utilizeze verdicte categorice, de ordin esenţialist, de regulă, din celea care se rezumă la învinuiri de „antisemitism” sau „antiromânism”; de aceea s-ar impune, de vreme ce eliminarea lor pare utopică, cel puţin o gestionare mai responsabilă a aces­tora, mai ales că prima acuzaţie – cea de „antisemitism” – capătă din ce în ce mai mult şi o dimensiune juridică, devenind astfel un instrument de care unii istorici, prevalându-se de apartenenţa la sau colaborarea cu instituţii de prestigiu, abuzează pentru a stigmatiza, marginaliza sau intimida colegii de breaslă;

• chestiunea Holocaustului a căpătat, pe lângă caracterul său istorico-moral, şi o dimensiune educativă pentru societăţile post­moderne în care paradigma clasică a statului-naţiune devine din ce în ce mai anacronică datorită fluxului masiv şi continuu de imigranţi în spaţiul occidental şi nevoii de a integra politic, economic şi cultural noile minorităţi;

• istoricii de la Chişinău au mult de învăţat în plan metodologic şi conceptual de la studiile privind Holocaustul, efectuate în Europa de Vest şi America de Nord; este vorba în special de reconstituirea şi interpretarea mărturiilor supravieţuitorilor deportărilor staliniste din fosta RSSM, dar nu numai; istoricul şi societatea basarabeană, cea românească în ansamblu, au ocazia astfel să constate felul în care o comunitate – cea evreiască – îşi păstrează memoria colectivă şi încearcă, prin urmare, să nu admită repetarea pe viitor a tragediei care s-a abătut asupra acesteia acum mai mult de jumătate de veac;

• recunoaşterea şi studierea Holocaustului din anii 1941-1944, din Basarabia, Nordul Bucovinei şi Transnistria, în România în general dacă acceptăm definiţia largă a Holocaustului, este nu numai o datorie a istoricilor basarabeni şi români în general, subsumabilă deontologiei lor profesionale, ci constituie şi obligaţia întregii naţiuni române de a-şi înfrunta paginile dureroase ale propriului trecut. Este şi singurul mod onorabil şi viabil în care, între Prut şi Nistru, poate fi combătută propaganda etno-moldovenistă, antiromânească, antieuropeană în esenţă, a comuniştilor moldoveni şi a nomenclaturii de factură sovietică. O identitate colectivă nu se poate susţine prin omisiuni şi deformări de sens contrar. Dimpotrivă, singurul mod de a o perpetua eficient este cunoaşterea şi asumarea integrală a trecutului.



Note:
1. Viorica Nicolenco, Extrema dreaptă în Basarabia, 1923-1940, Chişinău, Civitas, 1999.
2. Veaceslav Stăvilă, De la Basarabia românească la Basarabia sovietică, 1939-1945, Chişinău, Tipografia Centrală, 2000.
3. Ibidem, p. 96-98. I. E. Levit, la rândul său, în critica adusă lui A. Petrencu, susţine că nu au existat asasinate ale reprezentanţilor armatei şi administraţiei româneşti în retragere la 1940 în care să fi fost implicaţi evreii. Vezi I. E. Levit, „Advokat”, în Glasul Moldovei, 22 (29 iunie 1999), p. 4.
4. V. Stăvilă, op. cit., p. 14; Michael Bruchis, Nations-Nationalities-People: A Study of the Nationalities Policy of the Party in Soviet Moldavia, Boulder, Co.: East European Monographs, 1984, p. 197.
5. V. Stăvilă, op. cit., p. 103.
6. Rodica Solovei, Activitatea Guvernământului Transnistriei în domeniul social-economic şi cultural (19 august 1941 – 29 ianuarie 1944), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2004.
7. Ibidem, p. 90.
8. Ibidem, p. 76-77.
9. Ibidem, p. 88.
10. Ibidem, p. 31-32.
11. Raul Hilberg, The Destruction of European Jews, London, W.H. Allen, 1961, p. 504, 508, 509.
12. Pavel Moraru, Bucovina sub regimul Antonescu, 1941-1944. Administraţie. Economie. Societate, Chişinău, Prut Internaţional, 2004.
13. Ibidem, p. 110, 124.
14. Vezi întreg paragraful dedicat evreilor, Ibidem, p. 108-124.
15. Sergiu Nazaria, Dumitru Danu, Alexandru Moraru, Iurii Zagorcea, Holocost v Moldove, Chişinău, CEP USM, 2005, p. 7. După apariţia cărţii, Alexandru Moraru, care a asigurat o parte importantă a materialelor de arhivă inedite, şi-a declarat public dezacordul cu privire la includerea sa drept co-autor, distanţându-se categoric de interpretarea şi concluziile lui Nazaria.
16. Ibidem.
17. Vezi de ex. Ibidem, p. 6, 15.
18. Ibidem, p. 11, 22, 28, 30, 42 etc.
19. Ibidem, p. 184.
20. Ibidem, p. 209.
21. Dennis John Deletant, „Ghetto Experience in Golta, Transnistria, 1942-1944”, Holocaust and Genocide Studies, vol.18, no.1, Spring 2004, p.1; Radu Ioanid, The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies under the Antonescu Regime, 1940–1944, Chicago: Ivan R. Dee & the United States Holocaust Museum, 2000, p. 108. Vezi şi Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, vol. 2, Bucureşti, Hasefer, 1997, p. 695.
22. Ibidem, p. 205.
23. Daniel Goldhagen, Hitler’s Willing Executioners: Ordinary Germans and the Holocaust, New York, Alfred A. Knopf, 1996. Pentru o recenzie reprezentativă la această carte vezi Ruth Bettina Birn, Volker Riess, „Revising the Holocaust”, în The Historical Journal, vol. 40 (March 1997), 1, p. 195-215.
24. Vladimir Solonari, Model Province: Explaining the Holocaust of Bessarabian and Bukovinian Jewry, în Nationalities Papers, vol. 34, no. 4, p. 473-8.
25.Ion Calafeteanu, Ed., Iuliu Maniu, Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice: 1940 –1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 112. Apud Solonari, p. 478.
26. Ibidem, p. 481.
27. Ibidem, p. 485-487.
28. Ibidem, p. 492.

Reprezentanţii comunităţii evreieşti din R. Moldova au desfăşurat un miting pentru susţinerea acţiunilor Israelului în Sectorul Gaza

Reprezentanţii comunităţii evreieşti din R. Moldova au desfăşurat un miting pentru susţinerea acţiunilor Israelului în Sectorul Gaza
Miercuri, la monumentul "Victimelor Holocaustului" din Chişinau, reprezentanţii comunităţii evreiesti din Moldova au desfasurat un miting pentru sustinerea actiunilor militare ale Israelului in Sectorul Gaza.
La miting au participat peste 150 de membri ai comunitatilor evreiesti din Moldova, care tineau placarde cu lozincile: "Lasati Israelul sa invinga reroarea!", "Iubesc Israelul".

Solicitat de agentia INFOTAG, directorul general al comunitatii evreiesti din Chisinau, Roman Aronov, a spus ca scopul mitingului este exprimarea solidaritatii cu Israelul si sustinerea operatiilor militare pentru lichidarea structurii inarmate a miscarii islamiste "Hamas", care au inceput la 27 decembrie 2008.

Potrivit lui, aceasta este o reactie de raspuns a Israelului la bombardamentele continue din ultimii opt ani pe teritoriul sau.

"Israel actioneaza reiesind din necesitatea asigurarii securitatii cetatenilor sai si a dreptului la autoaparare si la integritatea teritoriala. De aceea actiunile militare au un caracter corect. Doar operatiunea militara ar putea pune capat bombardamentelor asupra populatiei pasnice. Credem ca guvernul si armata israeliteana isi vor atinge scopurile si cetatenii Israelului vor putea trai in pace si securitate", a spus Aronov.

Protestatarii au adoptat Declaratia de Solidaritate cu Israel, care va fi trimisa guvernului acestei tari.

Сasa comuna a evreilor din Moldova (KEDEM)

Centrul cultural al evreilor



În Centrul Evreiesc de Cultură (CEC) funcţionează mai mult de 20 de programe care lunar vizitează în mediu circa 600 de participanţi. În baza de date se numără circa 1000 de participanţi.

Pe an CEC petrece mai mult de 60 de concerte, acţiuni de masă dedicate datelor evreieşti şi internaţionale. Sărbătorile în CEC - sunt întotdeauna întâlniri aprinse, de neuitat, cunoştinţe noi, comunicarea non-formală cu "vedete" într-o atmosferă caldă şi prietenoasă.

CEC are o pagină web (jewish.md), pregăteşte materiale pentru ziarul popular în Moldova "Localul evreiesc". Secţia PR asigură susţinerea informaţională întregii Casei a Evreilor, publică diferite materiale, buclete, pregăteşte prezentări video, acumulează arhiva foto.

Evenimentele anului 2008:

-proiectul de cultură şi educaţie "Hevruta", care a acumulat un auditoriu mare pentru lecţii şi master-clase a specialiştilor din străinătate – specializaţi în istoria evreilor, tradiţii, literatură şi artă.

- Ziua memorie victimelor Holokost
-serbarea celei de-a 60-ea aniversării de la fondarea Israelului
-Tabăra de vară pentru familie
-prezentarea cărţii noi de poezie a lui Mihail Finkel
-concertul orchestrei din Finlanda "Jalas Jarve" la conducerea lui Iohann Numinen


Copii şi maturii vor găsi în CEC ocupaţie pe plac:

- dansuri moderne şi orientale
- lecţii de împletire (secretele împletirii dantelei spaniole, principiile împletitului, tehnica împletitului tip Lasset)
- studio de pictură
- studierea ivritului
- limba engleză
- şah

Noi oferte interesante!

Studio "pregătirea preşcolarilor "
Studio de artă aplicată (origame, designul fito a interiorului şi îmbrăcămintei, împletirea)
Şcoala jurnalistului începător
Cele mai populare programe ale CEC:
Şcoala afacerilor doctorului Simhovici
Muzeul istoriei evreilor din Moldova
Clubul toleranţei
Studio de pictură
Şcoala madrih

Şcoala businessului doctorului Simhovici este unul din cele mai de succes proiecte ale CEC. Efim Simhovici – este un businessman de succes, doctor în ştiinţe, preşedintele consiliului civil al Casei Evreilor. Mai mult de 60 de absolvenţi au obţinut diplome despre absolvirea şcolii. O parte din ei şi-au deschis propria afacere.

În ajutorul antreprenorilor începători a fost creată Corporaţia "ESEC". În decembrie va avea loc absolvirea şcolii a treia. Mai mulţi absolvenţi au devenit membrii consiliilor civile organizaţiilor CUEC

Şcoala madrijilor. Proiectul CCE a câştigat concursul pentru dezvoltarea liderilor tineri din CSI (premiul "joint" lui Charls Hofmann"). Acest grant va permite deschiderea şcolii madrihiilor (liderii de tineret a comunităţii evreilor).

Clubul toleranţei uneşte oamenii diferitor naţionalităţi, creează o privire tolerantă asupra lumii, permite diferitor grupuri etnice să facă cunoştinţă cu tradiţiile şi obiceiurile diferitor popoare care locuiesc în Moldova



Contactele noastre:
telefoane: (373 22)509-602, 509-605 (факс).
şcoala madrihilor:Тел. 509-637, Nicolae.

Clubul toleranţei: tolerclub@gmail.com.

Republica Moldova sprijinaă Comunităţile Evreieşti

În Moldova sunt create condiţii pentru armonie interetnică

CHIŞINĂU, 20 mai / Coresp. "Novosti - Moldova" . În Moldova sunt create condiţii pentru coexistenţa armonioasă, tolerantă şi în baza respectului reciproc a reprezentanţilor diferitelor naţionalităţi. Acest fapt s-a menţionat marţi în cadrul întrevederii Preşedintelui RM Vladimir Voronin cu membrii delegaţiei Conferinţei Naţionale pentru drepturile evreilor din ţările ex-URSS (NCSJ), în frunte cu directorul executiv al acestei organizaţii Edward Robin.

După cum comunică agenţia NOVOSTI-MOLDOVA cu referire la serviciul de presă al şefului statului, Robin a apreciat înalt eforturile autorităţilor republicii pentru păstrarea tezaurului istoric şi cultural al evreilor, menţionînd, în particular, aportul Moldovei la completarea expoziţiei Complexului muzeului memorial "Yad Vashem" din Ierusalim, precum şi dezvelirea în nordul ţării a Monumentului comemorativ al victimelor genocidului.

El a menţionat modificările pozitive din diferite sfere ale societăţii moldoveneşti şi interesul organizaţiei sale faţă de dezvoltarea dinamică continuă a RM. În acest context, oaspetele a specificat îndeosebi activitatea NCSJ pentru promovarea în cercurile de afaceri ale SUA a eforturilor Moldovei, orientate spre excluderea ei din regimul cunoscutului amendament legislativ Jackson-Vanik.


Moldova.ORG – Comunităţile Evreieşti din R. Moldova se bucură de condiţii favorabile şi de sprijin din partea autorităţilor în vederea păstrării şi promovării valorilor şi culturii naţionale, fapt pentru care preşedintele Conferinţei Naţionale pentru Drepturile Evreilor din Spaţiul Ex-sovietic (NCSJ), Edward Robin i-a mulţumit preşedintelui Vladimir Voronin. Aflată în vizită la Chişinău, o delegaţie NCSJ, în frunte cu Edward Robin, a fost primită, la 20 mai 2008, de şeful statului.

Potrivit unui comunicat de presă al Preşedinţiei, oaspeţii au apreciat contribuţia conducerii R. Moldova la completarea Muzeului Complexului Memorial „Yad Vashem” din Ierusalim, precum şi la inaugurarea Monumentului în memoria victimelor genocidului, de la nordul republicii. Edward Robin a remarcat evoluţiile pozitive în diverse domenii, care s-au produs în R. Moldova. În context, membrii delegaţiei NCSJ au menţionat că susţin, în cercurile politice şi de afaceri din SUA, poziţia R. Moldova în eforturile sale de ieşire de sub Amendamentul Jackson Vanek.

La rândul său, preşedintele Vladimir Voronin a reconfirmat că autorităţile R. Moldova sunt interesate în menţinerea unei societăţi armonioase, bazate pe toleranţă, spirit constructiv şi favorabil de protejare şi dezvoltare a culturii şi tradiţiilor tuturor grupurilor etnice ce convieţuiesc pe teritoriul satului. Voronin a menţionat ca autorităţile de la Chişinău susţin eforturile Comunităţii Evreieşti de creare a instituţiilor de învăţământ şi de cult, a altor instituţii, a căror activitate are drept scop unificarea acestei comunităţi. – Moldova.ORG

Moldova.org

Un monument Holocaustului în Moldova

Conform ziarului "Istoki Jizni"(Sursele Vieţii-Izvoarele Vieţii) editată de Comunitatea Chabad Liubavici din Chişinău, în satul Reuţel din preajma oraşului Bălţi s-a deschis un monument victimilor Holocoustului din timpul Războiului. Satul Reuţel a fost o statie de deslocare pentru evreii din România şi Basarabia, care erau transportaţi în ghetourile din Chişinău şi Tiraspol, pentru a fi ulterior transferaţi şi exterminaţi în lagărele de concentrare din Transnistria. Aici sub cerul liber evreii erau ţinuţi cîteva zile fără apă şi hrană, in aşteptarea de a fi repartizaţi. Mulţi dintre ei copii, femei şi bătrîni, care aveau numai o vină, cea de a fi de etnie iudaică, au murit chiar în stepele de lîngă Bălţi.

Minciuni jidanesti - Un blog fascist în România

http://rezistenta-ns.blogspot.com/

Studii referitoare la evreii din Romania

Studii referitoare la evreii din Romania
Radu Draguloiu Istorie
Centrul de Studii Ebraice “Goldstein Goren” a fost fondat în 1998 de catre Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti. Programele pe care le desfasoara, printre care cursuri de limba ebraica, istorie, arta si civilizatie evreiasca, conferinte si seminarii, aflate la dispozitia studentilor si a publicului larg, alaturi de o importanta participare internationala (printre profesorii permanenti sau invitati îi putem numara pe Mihai Razvan Ungureanu, Andrei Cornea, Felicia Waldman, Andrei Oisteanu, Moshe Idel, Carol Iancu, Leon Volovici, Radu Ioanid, Michael Shafir, Liviu Rotman, Leonard Greenspoon, Raphael Vago etc.), reprezinta o laudabila initiativa în mediul universitar romanesc.
Studia Hebraica este un periodic cu aparitie anuala. Numarul 4 (2004) cuprinde o parte a lucrarilor prezentate în cadrul seminarului international Being a Minority in the 21th Century, Bucuresti, 6-8 mai, 2004, gazduit de Centrul de Studii Ebraice în colaborare cu IDEE si cu Institutul Roman de Istorie Recenta. Seminarul a fost realizat cu suportul Yad Vashem, cu asistenta Ministerului Educatiei si Cercetarii din Romania si cu finantare din partea Consiliului Europei. El a constituit pentru principalii membri ai minoritatilor nationale (evrei, romi, maghiari, germani si armeni) o buna ocazie de a se întalni si de a reflecta împreuna asupra necesitatii promovarii relatiilor interculturale si a pastrarii unei identitati proprii.
Studiul lui Carol Iancu (Montpellier) se refera la conditiile în care traiau evreii romani în jurul anului 1900 si la reactiile diplomatiei franceze, prin vocea lui Bernard Lazare, în fata valului de emigranti evrei (numiti fussgeier) care paraseau Romania pentru destinatii mai ospitaliere, precum Palestina, Europa de Vest si Statele Unite. Acest “geniu al actiunii”, cum îl numeste Charles Peguy, faimos aparator al lui Dreyfus, intransigent si inspirat avocat al genocidului armean, lider sionist etc., ar putea fi un model de mare actualitate pentru o perioada atat de macinata de controverse ideologice. Victor Neumann (Timisoara) ofera o abordare comparativa a filosofiei multiculturale, analizand pe rand pozitia lui Charles Taylor, obiectiile aduse de Jürgen Habermas acestei teorii, conceptul de transculturalitate al lui Harvey Siegel, alaturi de perspectiva opusa a lui Richard Rorty si David Theo Goldberg. Andrei Oisteanu (Bucuresti) continua seria deschisa de volumul sau Imaginea evreului în cultura romana (Humanitas, 2004) cu un nou studiu de imagologie etnica. Inegala confruntare dintre “evreul imaginar”si “evreul real” (dintre “evreul bun” vs. “jidan”), prezenta istorica în spatiul european a acestor stereotipii discriminatorii, asa cum se regasesc în folclor, literatura, politica, este urmarita de autor cu deosebita acribie si eruditie. George Voicu (Bucuresti) analizeaza una din majorele stereotipii ale presei romanesti din perioada 1938-1944: iudeo-bolsevismul. In mod paradoxal, aceeasi presa abhora, concomitent sau în faze diferite, “democratia de sorginte evreiasca”, adeseori însotita de etichete cu o glorie la fel de trista precum “iudeo-masoneria” si “plutocratia evreiasc”. Mariuca Stanciu (Bucuresti) prezinta schematic cadrul formarii si evolutiei intelectuale ale lui Moses Gaster. Un bun prilej pentru lectorul “inocent” al Memoriilor lui Gaster de a întelege mai bine viata si rolul pe care acesta l-a jucat în epoca. Felicia Waldman (Bucuresti) se refera la felul în care a fost si este perceput Holocaustul în societatea romaneasca post-revolutionara. Atitudinea negationista, integrala sau partiala, precum si greutatea unora de a recunoaste ca în Romania a existat un Holocaust domestic reprezinta o constanta dureroasa. Articolul mai prezinta dificultatile, inadvertentele si lectiile neînvatate ale autorilor manualelor despre Holocaust, o sarcina substantiala, însa destul de greu de îndeplinit. Mihai Chioveanu (Budapesta) ne ofera un studiu consistent despre felul în care a fost perceput Holocaustul dupa cel de-al doilea razboi mondial. Este semnificativ faptul ca înaintea procesului lui Eichmann de la Ierusalim (1961) nu exista un consens în privinta unicitatii Holocaustului. Vasile Morar, Varujan Vosganian, Anton Niculescu si Petre Petcut semnaleaza o parte a împlinirilor si dezamagirilor, trecute si prezente, ale sasilor, armenilor, maghiarilor si romilor din Romania. Merita sa fie retinut termenul de Samudaripen - Holocaustul romilor - cu datele aferente acestuia. Generalul Mihail Ionescu (Bucuresti) analizeaza rolul pe care l-a jucat Romania în încercarea de a media tratativele dintre Israel si tarile arabe dupa razboiul de Yom Kippur (6-23 octombrie 1973). Textului îi urmeaza stenograma discutiilor dintre N. Ceausescu si doi membri ai Partidului Unit Muncitoresc din Israel. Sectiunea a III-a reproduce dialogul purtat între Andrei Oisteanu, Leon Volovici, Victor Neumann, Raphael Vago, Jean Ancel, Vasile Ionescu, Michele Sarfatti, Michael Shafir si Liviu Rotman în cadrul unei dezbateri internationale despre problemele minoritatilor în spatiul public romanesc (12 noiembrie 2004).
Ultima parte a volumului consta în urmatoarele contributii: Yom Tov Assis (Ierusalim) despre criza comunitatii sefarde din Spania (1391-1492); Leonard Greenspoon (Creighton) despre traducerile evreiesti ale Bibliei; Raphael Shuchat (Tel Aviv) despre popularitatea Kabbalei în societatea contemporana; Petru Weber (Berlin) despre memoria Holocaustului în Romania postbelica; Valentin Sandulescu (Budapesta) despre miscarea legionara si idealul fascist al “omului nou”; Stefan Ionescu (Budapesta) despre memoria supravietuitorilor Holocaustului din Romania. Pentru mai multe amanunte poate fi contactata redactia (feliceAxnet.ro) si consultat site-ul revistei: www.unibuc.ro/ro/cc_cstebrgg_ro

Axa Bucuresti-Ankara-Ierusalim

Evreii au fost bine primiti in Imperiul Otoman dupa caderea Constantinopolului, in timp ce erau prigoniti de Inchizitie si erau expulzati din Spania catolica. S-au integrat bine, constituind puternice si active comunitati sefardim, raspandindu-se in tot imperiul, dar stabilindu-se mai ales in marile orase, de la Salonic si Alexandria, pana la Atena si Rusciuk. Demn de retinut faptul ca musulmanii din Imperiul Otoman, urmasul marelui Bizant, in frunte cu sultanii, care erau si lideri religiosi supremi, nu i-au prigonit pe evrei secole de-a randul. Spatiul nu ne permite sa amanuntim povestea fascinanta a unei supravietuiri in vremuri de restriste. Secolul XIX, cel al nationalitatilor, a generat noile idealuri de libertate si identitate nationala, atat in Europa, cat si in Orient. Asa si-au capatat independenta numeroase state, au aparut altele noi, mai ales dupa acordul franco-britanic Sykes-Picot din 1915, redesenand harta Orientului Mijlociu. Activa miscare sionista a creat noi comunitati in Palestina, inainte si dupa 1900, astfel ca declaratia Lordului Balfour, la sfarsitul primul razboi mondial, a creat premisele viitorului stat Eretz Israel, ce se va naste abia dupa cel de-al doilea. Dupa multe eforturi si suferinte, culminand cu Holocaustul.

Consideram necesara aceasta scurtissima aventura in trecut pentru a pricepe mai bine ce se intampla azi. Relatiile romano-israeline au fost bune de la inceput. Am fost printre primii care am recunoscut Israelul, iar in deceniile care au urmat, cu tot regimul comunist de la Bucuresti, relatiile s-au dezvoltat, inclusiv cele diplomatice. Peste 400.000 de evrei romani au reusit sa emigreze in Israel - nu usor si nici simplu -, in timp ce URSS-ul practic blocase "alia". Romania a dus o politica speciala si a mediat intre lumea araba si Occident. A venit momentul Gorbaciov, a urmat eliberarea Estului, suntem in 2005 si ministrul roman de Externe intreprinde o vizita de sase zile la Ierusalim, dar si la Ramallah, in Teritoriile Autoritatii Nationale Palestiniene. Romania a gestionat bine dosarul arabo-israelian si este de bun augur accentuarea pozitiei intr-un moment cand "chestiunea orientala" devine o prioritate a multor cancelarii. Decizia istorica a guvernului Sharon de a duce la capat obligatiile asumate in cadrul Planului de Dezangajare creeaza premisele unei rezolvari de durata a conflictului. Cu bune foloase pentru toata lumea, inclusiv pentru Romania.

Dincolo de multiplele vizite, intalniri si convorbiri cu liderii politici, dar si reprezentanti de marca ai vietii economice, financiare, academice sau culturale ale ministrului roman, sa amintim cateva puncte din agenda actualitatii. Investitiile israeliene in Romania. Situatia exporturilor romanesti, nu doar de materiale de constructii si bunuri de consum, ci si de armament, servicii si forta de munca cu buna calificare. Situatia celor (multi) care lucreaza in Israel, ca si situatia celor (multi) care revendica propietati in Romania. Colaborare intensa financiar-economica pe terte piete, dar si in plan cultural-turistic. Romania ar fi o destinatie excelenta pentru turismul istorico-cultural, punand la dispozitie nu doar procedee de fizioterapie la Govora si Baile Felix, ci si un intreg patrimoniu al trecutului.

Multe lucruri bune se pot face impreuna. Axa lui Basescu (via Londra-Washington) ar putea fi prelungita cu una noua: Ankara-Ierusalim. La relatiile bune dintre Turcia si Israel s-ar putea ralia si Romania. Democratia turca, impusa de Mustafa Kemal, mai mult cu anasana decat cu vorba buna, a supravietuit si bate la portile Uniunii Europene. E bine ca Romania sprijina candidatura Turciei si ni se pare de neacceptat pozitia CDU-ului german, unul dintre pricipalii oponenti europeni. Admiterea Turciei in UE ar mentine un cap de pod al democratiei spre zonele fierbinti ale Orientului Mijlociu si ar rezolva si durerosul dosar armenesc al genocidului din 1915.

Romania ar putea actiona cu folos si beneficii pe aceasta noua directie, nu doar diplomatica. Calea ferata Berlin-Bagdad, preconizata si realizata cu concursul germanilor acum o suta de ani, ar putea fi inlocuita de o retea rutiera la care sa fie racordata si Romania. Daca ies bani, toata lumea ar fi multumita si o cafeluta mica, tare si dulce, un "filgean", ar consemna pacea si armonia preconizate de Tudor Musatescu in "Tache, Ianke si Cadar". Sub semnul lui "It's OK!". Sa ne aducem aminte cu acest prilej de inegalabilul Mircea Crisan. Suradea el hatru: "Inainte de 23 august 1944, venea madam Popescu la noi, in capot, si zbiera ŤLa Palestina cu voi!ť, iar dupa 23 august isi luase salopeta si striga ´Sa stati aici cu noi!Ş". Oare ce-o mai fi facand? Ni-l putem imagina ambasador la Bucuresti, explicandu-i savant doamnei ministru al mediului Sulfina Barbu cum a luptat el impotriva inundatiilor in desertul Neghev: "Plantam pomi ca sa aiba apa scurgere si imediat ne livrau si americanii copaci altoiti Tomahawk ca sa fixam solul... Nu vreti sa incercati si la proiectul lacului ecologic Snagov?".

Bedros HORASANGIAN

Itinerariul culturii hasidice

Consiliul Europei a lansat un program major de itinerarii culturale. Cel mai recent poarta titlul "Itinerariul culturii hasidice" si se refera la patrimoniul cultural iudaic. Cu acest prilej vor avea loc astazi, la Bucuresti, vernisajul unei expozitii de fotografii iudaice (realizata de George Dumitriu, de la Institutul National al Monumentelor Istorice) si un Seminar international pe tema culturii hasidice, la care participa Virgil-Stefan Nitulescu, secretar de stat la Ministerul Culturii si Cultelor (MCC), Delia Mucica, secretar general MCC, deputatul Aurel Vainer, presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania. Comunicarile vor fi sustinute de Francoise Tondre (responsabila pentru Programul itinerariilor culturale al Consiliului Europei), Michel Thomas-Penette (director al Institutului european pentru itinerarii culturale din Luxemburg), Claude Boch (presedinta Comisiei Bnei Brith Europa pentru patrimoniul evreiesc), Marioano Schlimovich (director in Consiliul European al Comunitatilor evreiesti), Assumpcio Hosta (expert in itinerarii spaniole) si specialistii romani Harry Kuller, Felicia Waldman, Harry Eliad, Ioan Holban, Dan Matei, Csilla Konczei, Vladimir Simon si Radu Gabrea (regizorul filmului "Mostenirea lui Avram Goldfaden").

Hasidism si idis in Romania
Istoricii evrei au stabilit ca "Miscarea hasidica" s-a nascut in Polonia si Lituania, dar intemeietorul ei, rabinul Israel Ben Eliezer (1700-1760), cunoscut sub numele de Baal Shem Tov (Stapanul Numelui Bun) a trait o vreme in regiunea Muntilor Carpati. Era o vreme rea pentru evrei, cu multe pogromuri organizate de antisemitii cazaci, polonezi si rusi si cu miscari mesianice mincinoase. Evreii cautau cai de salvare, voiau sa ajunga la Dumnezeu, dar nu stiau cum, de citit nu stiau si multi uitasera rugaciunile. Baal Shem Tov i-a invatat ca pentru a se apropia de Dumnezeu nu au nevoie de studiul aprofundat al Torei si al Talmudului, e de-ajuns sa creada, sa cante, sa danseze, sa povesteasca. Asa s-au nascut legendele hasidice, folclorul in limba idis, teatrul in limba idis. Curtile marilor rabini hasidici din Polonia si Galitia au coborat spre Bucovina, Basarabia si Moldova si cercuri de hasidimi au aparut chiar si la Bucuresti. O spiritualitate iudaica originala, care acum, investita cu autoritatea Consiliului Europei, va fi redescoperita si pusa intr-o lumina pregnanta.

Liderul evreilor din Romania l-a dat in judecata pe profesorul Ion Coja

Liderul evreilor din Romania l-a dat in judecata pe profesorul Ion Coja


Evreii din Romania l-au dat in judecata pe profesorul universitar doctor si fost senator Ion Coja (foto) si astfel s-a depus o plangere de catre deputatul Aurel Vainer, presedinte al Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, pe adresa Ministerului Administratiei si Internelor.

Iata un fragment din plangerea depusa: “In revista ‘Romania Mare’ nr. 800, din 11 noiembrie 2005, a fost publicat articolul intitulat tendentios ‘Apelul romanilor’, sub semnatura Uniunii Vatra Romaneasca, a Ligii pentru Combaterea Antiromanismului (LICAR) si a lui Ion Coja. Articolul, prin continutul, mesajul si ideile propagate, incita la ura impotriva populatiei de etnie evreiasca, face o apologie a ideilor nationaliste, xenofobe, de o trista amintire, ce au generat prigoana impotriva evreilor, practicata în Romania in perioada 1940-1944, este o expresie a antisemitismului, propagandei nationalist-sovine, discriminarii pe criterii etnice, religioase, aspecte incriminate de Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 31/2002, privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob (art.2), art. 317 si 324 Cod Penal Roman. (…) Deosebit de grava este instigarea la savarsirea unui adevarat pogrom impotriva comunitatii evreiesti.”

Ca raspuns si in apararea profesorului ziarul Tricolorul, publicatie a Partidului Romania Mare, se intreaba retoric: “nu e cam mult, domnule Aurel Vainer? Este, totusi, un simplu articol, intr-o tara in care libertatea presei este garantata si ocrotita de Constitutie. Asa dupa cum se stie, revista “Romania Mare” a precizat, in finalul acelui text, ca are un alt punct de vedere, mai nuantat. Si a invitat la dialog. Nu la procese penale! Il invitam pe distinsul intelectual Aurel Vainer sa dea dovada de mai multa toleranta si sa-si retraga plangerea. Asa e intelept, intr-o tara framantata de probleme cu mult mai grave.”
In virtutea liberei exprimari si a dreptului la opinie publicam textul pentru care este incriminat si chemat in instanta domnul profesor Ion Coja si in care acesta denunta existenta unui “proiect de incetatenire si stramutare in Romania a unui milion de evrei, fara stirea si fara acordul poporului roman”:
“1. Cu concursul guvernelor de după 1990 si al principalelor mijloace de informare în masă (ziare, posturi radio-tv) din România, care cenzurează toate stirile si informatiile tangente la acest subiect, încetătenirea evreilor se face în secret, în cea mai mare taină;
2. În prima fază, evreii încetăteniti nu se grăbesc să se instaleze în România, dar au grijă să cumpere toate valorile imobiliare (apartamente, case, terenuri, spatii comerciale, de productie etc) accesibile. De câtiva ani buni, piata imobiliară din România a devenit monopolul unor firme evreiesti.
3. La început, se vor stabili în România evreii în vârstă, motivând că vin să-si trăiască ultimii ani de viată în România, să-si cheltuiască pensia în România, ceea ce pentru multi români naivi va face suportabilă si chiar tentantă ideea „revenirii” evreilor în România.
4. Ulterior, când se va împlini numărul (un milion) de evrei care si-au luat a doua sau a treia cetătenie în România, iar controlul evreilor asupra institutiilor publice din România va fi deplin, evreii vor veni cu totii „acasă”, în proprietătile lor, fără să existe nici un temei legal pentru a li se interzice să devină astfel o minoritate etnică suprapusă întregii societăti românesti. Asa zisul „stat de drept” va considera că invazia evreilor este perfect legală.
5. În felul acesta se ajunge la situatia din 1939, când circa două milioane de evrei alcătuiau minoritatea etnică cea mai numeroasă si mai înstărită din România, care domina si controla comertul, finantele si industria din România. Procedeele necinstite folosite de cei mai multi evrei pentru a ajunge la acest statut de privilegiati îi făcuseră pe evrei să devină minoritatea etnică cea mai primejdioasă si mai greu de suportat, mai antipatică, pentru toti ceilalti locuitori ai României.
6. Scopul final al proiectului Israel în România este instituirea unui control deplin asupra României si deposedarea în fapt a românilor de teritoriul lor national. Beneficiind de experienta căpătată în Palestina, liderii evrei au adoptat pentru România o strategie diferită, mult mai subtilă, mai ingenioasă, dar cu acelasi tel: uzurparea drepturilor pe care românii le au în tara lor si asupra tării lor.
Cam toate evenimentele si fenomenele petrecute în România după 1990 au contribuit la desfăsrarea acestui proces de uzurpare treptată a drepturilor românilor. Între acestea:
1. depopularea României prin:
(a) plecarea în străinătate a câtorva milioane de someri români. Prin legi si măsuri aberante, acestia sunt determinati să nu se mai întoarcă în România;
(b) încurajarea tinerilor să emigreze definitiv din România, guvernantii nostri nefiind deloc preocupati să le ofere tinerilor vreo sperantă că s-ar putea realiza în România;
(c) descurajarea familiei si a natalitătii. În mod vizibil, cei vizati sunt românii majoritari;
(d) prăbusirea sistemului de sănătate, a asistentei medicale pentru copii în mod special;
(e) declinul sever al nivelului de trai;
(f) propaganda anti-românească, antinatională, la care este angrenată toată mass-media, urmărind descurajarea si deprecierea sentimentului national, a atasamentului la valorile românesti, la viitorul neamului românesc;
2. asa-zisa democratizare a României si asa-zisul pluralism politic instituit după 1990, prin care asupra Parlamentului României si a vietii politice s-a instaurat un veritabil monopol exercitat de câteva partide, toate provenite din grupul de conspiratori care au organizat asa-zisa Revolutie din Decembrie 1989. (…)
3. asa-zisa privatizare, care a diminuat drastic potentialul economic al României prin distrugerea sau înstrăinarea bunurilor. Privatizarea nu s-a făcut în beneficiul celor care, prin truda si talentul lor, au acumulat imensele bogătii detinute de statul român în 1990. Ci economia României s-a privatizat în beneficiul unor firme străine, cele mai multe aflate în proprietatea de facto a unor evrei;
4. acuzatia de holocaust adusă românilor. Intens sustinută mediatic, acuzatia de holocaust urmăreste inducerea în mintea românilor, în mentalul comunitar, a unui sentiment de vinovătie natională fată de evrei, sentiment care să-i determine pe români să accepte imigrarea în România a sute de mii de evrei ca pe o sansă de a-si răscumpăra astfel greselile trecutului, crimele săvârsite de părintii nostri… Crime imaginate de strategii sionismului, niciodată săvârsite de români.” (Novopress Romania)

Scandal cu securisti in comunitatea evreiasca din Romania

- Conducerea Comunitatii in deruta: va demisiona, in sfarsit, fostul colonel DSS Iulian Sorin din fruntea Federatiei? * Actualul presedinte al FCER l-a racolat, prin constrangere, pe poetul Stefan Augustin Doinas
Cine pune reflectorul asupra activitatii conducerii Comunitatii evreiesti din Romania il va gasi in varf, in ultimii 40 de ani, pe acelasi vesnic secretar general: Iulian Sorin. A supravietuit lui Gheorghiu-Dej, lui Ceausescu, lui Iliescu, Constantinescu si domneste si sub Traian Basescu. O asemenea longevitate politica, unica in istoria institutiilor publice din Romania, da de gandit. E oare atat de indispensabil vietii evreiesti si autoritatilor romanesti acest fost colonel de Securitate, ca nu i s-a gasit, pana acum, un inlocuitor? Nu-i chiar asa.
Un responsabil din consiliul directorial al Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania mi-a declarat ca Iulian Sorin e de neclintit pentru ca a concentrat in mainile sale intreaga putere administrativa si financiara a institutiei. Pur si simplu domneste prin teroare, nu mai e teroarea totalitarismului comunist, ci de o alta natura, aceea ca toata lumea din Comunitate depinde de Iulian Sorin, de hachitele sale, de lefurile pe care le imparte, de micile sau marile avantaje pe care le ofera apropiatilor. Altfel, Iulian Sorin pare un om blajin, la cei aproape 80 de ani ai sai vorbeste tot timpul ca a sosit vremea sa se retraga, ca-l asteapta copiii si nepotii, dar in fapt, se agata cu disperare de putere si amana cu viclenie tot timpul data alegerilor pentru ocuparea fotoliului de presedinte al Comunitatii, ramas vacant dupa moartea inteleptului Nicolae Cajal.
Comunitatea in deriva, fara conducator
Am mai scris in ZIUA despre candidatii posibili la presedintia Comunitatii. Am amintit numele acad. Solomon Marcus, deputatul Carol Veiner, bancherul Benes Avital, senatorul Radu F. Alexandru, prof. Andrei Oisteanu, regizorul Harry Eliad, dr. Irina Cajal, dr. Alexandru Elias, ing. Osy Lazar, filozoful Sorin Vieru, nu duce lipsa mica comunitate evreiasca din Romania de personalitati care ar onora cu numele lor functia. Iulian Sorin afirma ca lista candidatilor e deschisa. Benes Avital, fostul conducator al uneia dintre cele mai puternice banci israeliene, astazi presedintele Bancii Eurombank, a avut naivitatea sa creada in aceasta deschidere. A vrut sa candideze. Imi spunea ca situatia economico-administrativa a Comunitatii nu e buna. Cimitirele evreiesti nu sunt ingrijite, asistenta batranilor lasa de dorit, posibilitatile financiare nu sunt exploatate profitabil. Vom discuta poate altadata cum ar fi mai bine: un "presedinte-manager" sau un "presedinte-emblematic"? Cand a cerut sa consulte Statutul Comunitatii, Benes Avital a fost stupefiat sa afle ca nu exista asa ceva si, a renuntat bineinteles la ideea de a mai candida la presedintia Comunitatii.
O ultima rocada iritanta, efectuata de Sorin Iulian nu de mult, a fost instalarea sa ca presedinte ad-interim a Comunitatii, in timp ce alegerile au fost din nou amanate, pentru la toamna. De voie, de nevoie, cu trecutul securisto-comunist al lui Iulian Sorin poate ca s-au impacat unii, ceea ce i se reproseaza acum este totala lipsa de transparenta a politicii sale financiare. Conducerea unei comunitati, care administreaza averi si primeste ajutoare de la "Joint"-ul american si uneori si din alte surse evreiesti, trebuie sa fie dispusa sa raspunda la intrebari, sa fie transparenta. Altfel, incep sa colcaie banuielile si neincrederea. Un conducator al Federatiei mi-a spus ca nimeni nu cunoaste cuantumul salariilor unor varfuri ale Comunitatii si in primul rand cat si-a acordat siesi insusi noul presedinte ad-interim. Circula vorbe despre sume exorbitante.
Sorin l-a racolat prin forta pe Doinas
Pe culoarele Federatiei Comunitatilor Evreilor din strada Sf. Vineri se discuta despre aceasta stare anormala ca un fost colonel de Securitate, chiar daca e evreu, continua sa conduca destinele comunitatii evreiesti din Romania. "Pentru simpla prezumtie ca ar fi turnat-o pe Doina Cornea, scriitorul Eugen Uricaru a avut o reactie nobila si a demisionat de la presedintia Uniunii Scriitorilor", mi-a spus un responsabil. "Iar acest fost colonel securist care l-a racolat, in inchisoare, pe delicatul poet Stefan Augustin Doinas, continua de 40 de ani sa ne stea pe cap." "Exista documente?", l-am intrebat. "Exista in Arhivele Securitatii un document care probeaza ca maiorul Iulian Sorin l-a silit pe Stefan Augustin Doinas sa semneze colaborarea cu organele Securitatii." "Ar putea sa fie un alt Iulian Sorin. S-a facut identificarea?" "Horia Roman Patapievici mi-a propus sa cer in scris identificarea, dar mi s-a facut scarba si am renuntat. Raul a fost facut, si viata poetului, ciuntita. Astia care au lucrat in serviciile represive ne-au mutilat pe toti".
Din DSS in dreapta lui Moses Rosen
Se pune totusi intrebarea: cum a reusit Iulian Sorin sa activeze atata vreme, in varful vietii publice romanesti, chiar si dupa caderea lui Ceausescu? In genere, "curatirea" a fost generala. Pe fostii colonei ii gasesti astazi activi in afaceri, o minima stare de moralitate i-a silit sa renunte la posturi publice. Numai Iulian Sorin a continuat sa stea in lumina reflectoarelor publice, crezandu-se probabil imun datorita originii sale etnice. Nici biografia sa securista nu-l incrimina in mod deosebit. Dupa absolvirea scolii de ofiteri politici, Iulian Sorin lucreaza o perioada "pe teren" in structurile secrete ale Departamentului Securitatii Statului (DSS), urcand treapta cu treapta, si din grad in grad, ierarhia. Securitatea-mama a avut grija sa recompenseze ardoarea securista a lui Iulian Sorin si-l instaleaza comisar-politic la Clubul sportiv "Dinamo", si apoi sef al Serviciului de Invatamant din Directia de Cadre a Ministerului de Interne. Cand politica de cadre nationala a Partidului a intrat in functiune, Iulian Sorin dezbraca uniforma securista, dar cineva are grija sa-l numeasca director la Ministerul Cultelor.
Multi ani a vegheat la linistea in sectorul institutiilor religioase ale tarii, pana ce tot cineva, stim noi cine, a decis sa-l implementeze in centrul nervos al vietii evreiesti, mana dreapta a rabinului-sef Moses Rosen. Cunostea rabinul trecutul securist al lui Iulian Sorin? Stia prea bine, dar mai stia si cine l-a trimis. Rabinul-sef era un tip genial in a se folosi de toate oportunitatile pentru binele comunitatii sale. Candva l-am intervievat dupa ce presa romana din Israel l-a acuzat ca ar fi si el colonel de securitate. Mi-a spus: "As fi colaborat si cu Diavolul daca mi-ar fi aprobat inca ceva sute de aprobari de plecare in Israel. Sa ma judece, cand voi ajunge acolo, Dumnezeu"! Rabinul-sef a colaborat mult si intens cu Iulian Sorin, mai ales in denigrarea si izolarea fostului sef-rabin al evreimii rommane in anii Holocaustului, Alexandru Safran. Inca si astazi, Iulian Sorin continua sa cultive cultul gretos al personalitatii lui Moses Rosen, refuzand sa recunoasca statura exceptionala a lui Safran. Sa nu uitam ca acesta a trebuit sa fuga din tara in urma cabalei rabino-comuniste tesute de Moses Rosen. Sub conducerea academicianului Nicolae Cajal, fostul ofiter DSS a reusit sa puna mana pe toata administratia si birocratia financiara a Comunitatii.
"Securitatea si evreii" sub lupa Istoriei
Pe Iulian Sorin l-am cunoscut ceva mai bine abia atunci cand elaboram lucrarea mea "Securitatea si Evreii". L-am vizitat la Comunitate, nu-i cadea bine intentia mea de a scrie si despre Iulian Sorin-colonelul de securitate. I-am relatat intalnirea pe care am avut-o cu fostul general Mihai Caraman, unul din sefii serviciilor secrete in anii lui Ceausescu si, apoi, in anii post-revolutionari. Generalul m-a intrebat daca voi scrie adevarul, adica despre navala comunistilor evrei, imediat dupa 23 August 1944, in structurile Partidului si in organigramele serviciilor represive. In mod special m-a intrebat daca voi scrie si despre Iulian Sorin. Am scris, blajin. Am crezut in spusele lui Iulian Sorin ca vrea sa se retraga. Mi-am zis: "sa se retraga, in senectute, uitat pentru cele rele, laudat pentru cele bune pe care le-a facut." Dar iata, nici in 2005 Iulian Sorin nu vrea sa plece acasa. Ca evreu consider ca acest evreu trebuie sa se retraga!
(n.r. - ZIUA va acorda dreptul la replica numai persoanelor mentionate in acest text)
Tesu SOLOMOVICI

S.O.S. Salvati Teatrul Evreiesc!

2006

-- Notabilitatile evreiesti discuta "retrocedarea retrocedarii": restituirea catre statul roman a cladirii retrocedate a Teatrului Evreiesc de Stat din Bucuresti

In ziua in care prestigiosul ziar al evreimii mondiale "Judische Allgemeine" titra pe prima pagina: "Teatrul Evreiesc de Stat din Bucuresti, o minune care trebuie sa supravietuiasca", inimosul sau director, Harry Eliad, a luat cuvantul in sedinta Consiliului Director al Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania si a lansat un dramatic "S.O.S. Salvati Teatrul Evreiesc!". Eliad are senzatia ca urechile evreiesti si romanesti sunt surde, nimeni nu aude semnalul si, in acest timp, cladirea teatrului se deterioreaza mereu mai mult. Si ce bucurie a fost pe conducerea organizatiei "Caritatea" (care gireaza averile evreiesti comunitare retrocedate) cand guvernul Romaniei a retrocedat cladirea Teatrului Evreiesc din Bucuresti, si cata satisfactie pe sefii de la Comunitate! Satisfactie si bucurie care s-au stins treptat cand au dat piept cu realitatile pecuniare ale preluarii cladirii. Teatrul Evreiesc e un monument istoric, cladit in urma cu 130 de ani. Aici s-a desfasurat o intensa viata culturala legata mai intai de acel urias al vietii spirituale evreiesti care a fost Iuliu Barash. Chiar mai tarziu, in anii grei ai celui de-al doilea razboi mondial, cladirea a adapostit singurul teatru evreiesc care a functionat in Europa ocupata de nazisti sau aflata sub influenta lor: Teatrul Baraseum. In 1948 a luat fiinta Teatrul Evreiesc de Stat, permanentizand traditia seculara a folclorului si teatrului idis. De fapt, TES-ul a mostenit mesajul nobil si arhiva primului teatru idis din lume, creat la Iasi, in urma cu 140 de ani, de trubadurul evreu Avram Goldfaden.

- Teatrul a fost si continua sa fie un bun ambasador al Romaniei in lume, ne spune directorul teatrului TES. Avem spectatori, vin turisti din toata lumea sa ne vada, colaboram cu nume mari ale teatrului romanesc si mondial. Pe scena noastra au jucat in ultimii ani Radu Beligan, Ion Lucian, Ileana Stana Ionescu, Mihai Fotino, Constantin Dinulescu, Victor Stanculescu etc. in spectacole realizate de Catalina Buzoianu, Grigore Gonta, Alexandru Hausvater, Horea Popescu, Mose Yassur etc. TES-ul scoate anual o noua premiera cu marea noastra actrita Maia Morgenstern. Oricat ar fi de ocupata pe platourile mondiale de filmare sau la Teatrul National sau la Bulandra, Maia isi respecta juramantul ca nu va parasi niciodata scena TES, unde a debutat. Dar am ajuns intr-o situatie grava. Am fost nevoiti sa ingradim circulatia pe o laterala a cladirii, cade tencuia, viata spectatorilor si trecatorilor este amenintata. Nu sunt bani nici pentru o minima reparatie. Si eu m-am bucurat atunci cand guvernul Romaniei a retrocedat cladirea. Dar pentru Teatrul Evreiesc retrocedarea ne-a ingreunat existenta. "Caritatea" si Comunitatea Evreiasca care au primit cladirea nu au bani pentru intretinere. Am cautat alte surse. Din pacate, nu am gasit nici un filantrop. Teatrul nu a beneficiat de vreo investitie majora in ultimii 60 de ani. S-a construit, e adevarat, o noua aripa a teatrului, care a costat enorm, dar nu TES-ul beneficiaza de aceasta aripa, care a fost cedata, pe gratis, pentru 49 de ani, gradinitei evreiesti care poarta numele miliardarului evreu american Ron Lauder. E adevarat ca americanul asigura logistica financiara a administratiei si a intregii vieti educative a gradinitei si scolii "Lauder".

- Ati cerut "retrocedarea catre statul roman" a cladirii retrocedate?

- Nu vad o alta solutie. Ministerul Culturii si Cultelor, pe vremea lui Razvan Theodorescu, ar fi vrut sa preia TES-ul sub administratia sa, dar Traian Basescu, pe vremea aceea primar general al Bucurestiului, nu a agreat ideea. In fond, Primaria Capitalei ne-a sustinut in toti anii. Acum, continuam sa traim din generozitatea politicii culturale a Primariei Capitalei, dar nu avem suficient oxigen financiar.

- Si ce spun doamna ministru Mona Musca si noul primar Adriean Videanu?

- Teatrul Evreiesc de Stat e subventionat din bugetul Primariei, asa ca Ministerul Culturii nu poate interveni. Primarul e un entuziast, dar nicidata nu va avea atatia bani cati cer institutiile culturale pe care le gireaza. In orice caz, sefii evrei ai Comunitatii din Romania, in consens cu Tova Ben Nun, directoarea Fundatiei "Caritatea", au discutat retrocedarea Teatrului Evreiesc statului roman.

O asemenea "retrocedare a unei retrocedari" ar fi destul de comica - si nici operanta nu pare sa fie. Cladirea a fost un bun evreiesc si asa trebuie sa ramana. Guvernul Romaniei a retrocedat cladirea, nu si Teatrul Evreiesc de Stat, care functioneaza in aceasta cladire. Teatrul este o institutie culturala de stat, asa cum se vede si din titulatura sa, si toate problemele sale artistice si financiare apartin politicii culturale si economice ale institutiei tutelare. Deci, mingea este in curtea primariei gospodarite de Adriean Videanu sau a ministerului doamnei Mona Musca, daca TES ar fi preluat la Cultura. Stie Harry Eliad, directorul TES, ca in Israel aproape toate institutiile culturale poarta numele unui filantrop, de obicei un milionar evreu american sau din alte colturi de lume, care a oferit numele parintilor sau al sau personal pe efigia cladirii o data cu un cec generos? Stie! L-am intrebat daca s-a adresat de pilda lui Dan David, un fost foto-reporter evreu din presa comunista romaneasca, devenit miliardar in Franta. Una din cladirile Universitatii din Tel Aviv poarta numele "Dan David". El acorda anual premii de 4 milioane de dolari celor mai buni oameni de stiinta din lume.

- Da, spune Harry Eliad. I-am scris si lui Dan David, mult ar mai putea face pentru noi un asemenea evreu.

- Poate cateva imobile evreiesti din cele retrocedate ar putea fi vandute si banii ar intra in pusculita TES pentru reconstructie? - ii sugerez lui Eliad.

- Oh, asta ar fi un vis prea frumos ca sa fie si adevarat...

In glasul lui Harry Eliad percep o anumita tristete. I-o inteleg. E o situatie paradoxala cu acest teatru cu care se mandresc si evreii, si romanii, deopotriva, si care traieste de azi pe maine, intr-o penibila criza financiara. "Se darama Teatrul Evreiesc"! - trage Harry Eliad alarma. Chiar nimeni nu aude?

Conflictul arabo-israelian

Cateva date uitate

Folosirea termenului "palestinian" este un afront adus istoriei . Pentru a se prezenta ca "autohtoni" ,colonistii arabi au preluat numele tribului antic al filistenilor (in ebraica "invadatorii") care au trait in acesta regiune si au disparut de pe scena istoriei cu mai bine de 2500 de ani inurma. Intre tribul filistenilor si arabii zilelor noastre nu exista nici o legatura . Pentru a da frau liber actiunilor lor de vandalism si pentru a ascunde in acelasi timp rusinea legata dde infrangerile suferite in aceasta regiune rebela , romanii au schimbat numele Iudeii si Samariei in "Palestina".


Majoritatea arabilor s-au stabilit in Palestina doar dupa ce evreii au relansat agricultura si industria ,deci doar cu aproximativ 100 de ani in urma. Si acum alte cateva date uitate:


1. Israelul a devenit natiune in anul 1312 i.Cr , cu aproximativ 2000 de ani inainte de aparitia islamului.

2.Incepand din anul 1272 i.Cr., evreii au stapanit tara timp de 1000 de ani si au fost prezenti permanent in tara in ultimii 3300 de ani.

3.Singura dominatie araba dupa cucerirea tarii (635 d.Cr), a durat exact 22 de ani . 4.Imparatul David a declarat Ierusalimul capitala ragatului Sau . Mahomed nu a vizitat niciodata Ierusalimul.

5.Ierusalimul este capitala evreilor de aproximativ 3000 de ani. El nu a fost considerat niciodata capitala vreunui regat arab sau musulman. Dupa ce iordanieniii au cucerit orasul , nu s-au gandit sa faca din Ierusalim capitala regatului lor . Nici un conducator arab nu a vizitat pe atunci acest oras.

6.Ierusalimul este mentionat de vreo 700 de ori in Biblie . In Coran nu apare niciunde cuvantul Ierusalim.

7. Oriunde s-ar afla-cand se roaga evreii isi indreapta privirile spre Ierusalim. In timpul rugaciunilor , musulmanii isi indreata privirea spre Mecca si se intorc astfel cu spatele la Ierusalim .

8.Conform unui articol aparut in "New York Tribune " in anul 1854 , evreii reprezentau doua treimi din populatia orasului sfant.

9.In anul 1867 Mark Twain a calatorit prin Palestina si a descris astfel tara: "o tara prapadita , al carui pamant ar fi de fapt roditor, dar din pacate cresc doar buruieni. Domneste linistea si un orizont trist. N-am intalnit nici un suflet."

10.Imperiul Otoman a organizat un recensamant in anul 1882 ;in urma rezultatelor obtinute in Israel locuiau 141.000 de oameni- evrei ,crestini si musulmani.

11. In anul 1906 , Karl Baedeker a publicat "Ghidul pentru Palestina si Siria". In acesta el apreciaza populatia orasului Ierusalim la 60.000 de persoane din care 7000 erau musulmani, 13000 crestini si 40000 evrei.

12. La venirea lor in tara evreii sionisti au secat terenurile mocirloase si au facut desertul sa infloreasca . Imediat dupa ei au venit arabii, care au cautat de lucru si care au tras foloase de pe urma muncii altora, dorind totodata libertate si suveranitate. In acea perioada au venit multi arabi in tara.

13.In anul 1922 , in timpul mandatului britanic , englezii au separat Transiordania , de teritoriul mandatat dupa cum au crezut ei de cuviinta.Evreii nu au mai putut sa se stabileasca pe 77% din teritoriu , in timp ce britanicii au permis arabilor o stabilire neingradita.

14.Cu putin timp inainte de declansarea Celui de-al II-lea Razboi Mondial ,Mojili Amin ,un membru al " Arab Defense Committee for Palestine" si-a facut publica convingerea :" Toti arabii sa parasesca Palestina si sa se stabileasca in tarile arabe vecine.In schimb ,evreii trebuie sa parasesca toate tarile arabe si sa se mute in Palestina pentru a se stabili acolo."

15. Stiati ca Arabia Saudita a fost infiintata doar in anul 1913? Stiati ca pana in anul 1920 nu a existat vreun stat cu numele Liban? Ca Irakul a aparut ca natiune doar in anul 1932 , iar Siria de-abia in anul 1941? Granitele Iordaniei au fost stabilite in anul 1946, iar cele ale Kuweitului numai in anul 1961. Acele natiuni arabe care prin sentimente si actiuni instigatoare acuza evreii ca sunt straini , ar trebui in principiu sa-si refuze propriul drept la existenta . Pana nu demult nici nu au figurat ca state suverane, ci s-au aflat sub controlul otoman. Peste 80% din teritoriul mandatului britanic originar a fost promis arabilor , fara sa se fi provocat insa o migratie a populatiei, asa cum ar fi fost de asteptat. 16.In anul 1947 teritoriul promis evreilor a fost doar de 18% din teritoriul mandatului britanic initial, cota parte acceptata cu "multa multumire" de evrei . Arabii au respins planul de divizare si,imediat dupa aceasta sapte natiuni arabe au declarat razboi Israelului.

17.In anul 1948 populatia araba a Palestinei a fost incurajata de proprii purtatori de cuvant sa parasesca tara . Ei le-au promis acestora ca vor recuceri mai tarziu teritoriul de la evrei. Majoritatea arabilor au fugit fiindca se temeau ca vor fi ucisi de fratii lor , fiind considerati tradatori.

18.Tarile arabe au alungat cetatenii evrei prin masuri brutale , persecutandu-i si maltratandu-i ; de asemenea au avut loc si pogromuri.

19.Aproximativ 470.000 de arabi au parasit Israelul in anul 1948 .Dupa ce ONU le-a oferit ajutor , numarul acestora a crescut peste noapte in mod misterios.

20.Intre anii 1948 si 1967 natiunile arabe nu au intreprins nimic pentru intemeierea unui stat palestinian . Mai mult sub dominatia iordaniana au fost profanate si distruse locurile sfinte si cele de rugaciune ale evreilor. Sub autoritate israeleana insa au fost restaurate insa toate locurile sfinte musulmane si crestine , acestea devenind accesibile pentru oameni de orice credinta.

21.Doar dupa anul 1967 au inceput arabii din tara sa fie identificati ca popor palestinian , adica doar dupa ce Israelul a cucerit Iudeea , Samaria si Gaza.

22.In urma Celui de-al II-lea Razboi Mondial au existat peste 100 milioane de refugiati. Refugiatii arabo-palestinieni au fost singurii care nu au fost primiti de proprii frati si nu au fost integrati in tarile arabe . In schimb statul Israel a permis iudeilor din toata lumea sa se stabileasca in tara.

23.Refugiatii arabi nu au fost primiti nici macar de bogatele tari producatoare de titei ,care detin 99,9% din Orientul Apropiat. Tarile arabe ii pastreaza ca asul din maneca in jocul de pocher al puterii si ii folosesc doar pentru a atata ura impotriva evreilor si impotriva democratiei occidentale.

24.Exista un singur stat evreu si nu mai putin de 57 de state musulmane , dintre care 22 sunt arabe.

25. Constitutia OEP indeamna si in prezent la nimicirea statului Israel.

26.Pan-Arabismul sau viziunea unui califat arab in intreaga regiune militeaza ca toate teritoriile ce apartin arabilor sa ajunga inapoi la acestia.

14 MAI 1948 - proclamarea independentei statului Israel

14 MAI 1948 - proclamarea independentei statului Israel


Crearea statului evreu a reprezentat punctul culminant al unui proces istoric indelungat. Noua realitate a generat însa una dintre crizele majore ale celei de a doua jumatăţi a secolului XX, continuată in acest început de mileniu. Din 1948, rivalitatea israeliano-palestiniană a devenit principalul focar de razboi al Orientului Mijlociu şi una dintre cele mai mari amenintări la adresa păcii mondiale in anii razboiului rece. Contenciosul israeliano-palestinian a rămas pâna astazi unul dintre cele mai complexe şi spinoase cazuri ale diplomaţiei postbelice.

In anul 70 al erei crestine, imparatul roman Titus a distrus templul evreilor, pentru a pedepsi astfel o revolta impotriva stapanirii romane. In anul 135, in urma unei noi tentative de revolta, Ierusalimul a fost ras de pe fata pamantului de legiunile romane. Interdictia de a mai locui in Palestina impusa de catre romani evreilor a marcat inceputul diasporei, imprastierea populatiei ebraice in intreaga lume antica, avand sinagoga drept unic punct al unei ideale unitati nationale si al continuitatii cu traditia trecutului.

Sionismul si Declaratia Balfour

In perioada 1870 - 1896, in urma miscarilor antisemite din Rusia si Europa de Est, a inceput emigrarea evreilor in Palestina. Inca din 1882, sate de pionieri evrei au fost create in aceasta tara, aflata atunci sub control otoman. La sfarsitul secolului al XIX-lea, in Palestina traiau 30.000 de evrei si 600.000 de arabi.
Sionismul (miscarea pentru reconstruirea unui stat evreiesc in Palestina) a fost creat in 1896 de Theodor Herzl, un avocat si ziarist evreu nascut in Ungaria. Ideea unei intoarceri a evreilor pe vechiul pamant al lui Israel nu era noua, fiind sustinuta anterior de M.Hess (cu argumente laice), rabinii J.Altralai si Z.Kalischer (cu argumente religioase). Decisive au fost insa actiunile lui Herzl. In 1896, acesta a publicat lucrarea “Statul evreiesc”, iar in anul urmator a convocat la Basel primul Congres sionist. In timpul lucrarilor congresului, a cerut sa se intemeieze in Palestina, pentru evrei, “o vatra nationala garantata de dreptul international”.


Au urmat polemici legate de locul in care urma sa fie fondat noul stat. O parte a evreimii accepta si alte regiuni in care sa-si organizeze viata statala (America Latina sau Africa), in timp ce evreii conservatori nu erau de acord decat cu Palestina. “Pentru Europa, noi am constitui in Palestina un meterez contra Asiei, noi am fi santinela inaintata a civilizatiei contra barbariei”, sustinea Theodor Herzl.
In primul deceniu al secolului XX, sionismul a capatat proportii de masa si a provocat o imigratie crescanda in Palestina; orasul Tel Aviv a fost fondat in 1908, tocmai in urma acestei imigratii. In 2 noiembrie 1917, ca urmare a presiunilor facute de succesorul lui Herzl la conducerea Organizatiei Sioniste Mondiale, C.Weizmann, si ca recompensa pentru serviciile aduse de evrei in timpul primului razboi mondial prin formarea unei legiuni evreiesti, Marea Britanie a semnat “Declaratia Balfour”, acceptand formal propunerea sionista.
Acesta a fost momentul in care sionismul a devenit o problema de politica internationala. In acelasi timp cu “Declaratia Balfour”, englezii au dat asigurari si arabilor ca va fi constituit in zona un stat arab independent. “Declaratia Balfour, ulterior aprobata de Franta, Italia si Statele Unite, deschide poarta pentru nenumarate diferende, pentru care, inca o data, vor plati popoarele. Gafa sau siretenie, ambiguitate sau duplicitate? Declaratia nu putea sa ignore, in orice caz, fagaduielile facute arabilor, pe vremea cand se cauta, in zilele fierbinti ale razboiului, sprijinul revoltei lor impotriva turcilor”, afirma istoricul AndrĂŠ Miguel.

Fiii lui Ismael si fiii lui Isaac

Dupa primul razboi mondial, prin incredintarea Palestinei cu mandat de administrare catre Marea Britanie, englezii s-au aflat in situatia de a colabora direct cu Agentia Evreiasca infiintata cu scopul de a facilita imigratia in regiune. Arabii, care acceptasera de la sfarsitul secolului XIX colonisti evrei, au constatat ca acesti colonisti devenisera obstacolul in calea crearii propriului lor stat. Intre cele doua razboaie mondiale, s-au inregistrat primele ciocniri grave intre imigrantii evrei si rezidentii arabi.
“Cearta dintre fiii lui Ismael si fiii lui Isaac a reinceput intr-un mod dramatic, pe locurile in care izbucnise in urma cu patru mii de ani. Echilibrul fragil, stabilit de francezi si britanici in regiunile arabe ale Imperiului otoman, dupa primul razboi mondial, a fost stricat. Palestina, revendicata in aceeasi masura atat de populatia sa araba cat si de noii evrei veniti, a fost prima victima a acestui fapt”, sustine Henri de la Bastide.
Din 1922, Palestina a avut statutul de teritoriu sub mandat al Societatii Natiunilor. In acelasi an, britanicii au constituit, in partea rasariteana a Palestinei, un stat arab - Emiratul Transiordania. Acesta si-a declarat independenta in 1946, din 1950 schimbandu-si numele in Regatul Hasemit al Iordaniei.
Numarul evreilor ajunsi in Palestina a crescut intre timp, ajungand in anul 1935 la 500.000. In 1936, arabii au format o coalitie pentru a se opune emigrarii evreilor, masura care a dus la noi ciocniri intre cele doua comunitati. Tot in perioada interbelica au fost constituite primele detasamente militarizate evreiesti de aparare, dar si primele grupari teroriste evreiesti: Haganah, Irgun Zwai, Leumi etc.
In fine, dupa cel de al doilea razboi mondial, in 1946, s-a intensificat terorismul antienglez din partea unor formatiuni clandestine evreiesti, concomitent inmultindu-se ciocnirile armate dintre arabi si evrei. Liderul sionist David Ben Gurion afirmase la vremea aceea ca nu poate exista o coexistenta intre cele doua popoare. “Va fi: sau ei, sau noi”, sustinea Ben Gurion.

Der Judenstaat

La 29 noiembrie 1947, ONU a votat impartirea Palestinei. Fostul teritoriu sub mandat britanic urma sa fie inlocuit cu doua state, unul evreu si celalalt arab, legate printr-o uniune economica. Ierusalimul si Bethleemul trebuiau sa constituie o enclava cu statut international sub administrarea ONU. Proiectul a fost acceptat de evrei, dar a fost respins de palestinieni si statele arabe (oarecum explicabil daca tinem cont de faptul ca in Palestina traiau la vremea respectiva 700.000 de evrei si 1.400.000 de arabi), iar teritoriul palestinian a fost impartit de ONU in felul urmator: 57% pentru evrei si 43% pentru arabi.
A urmat retragerea trupelor britanice din Palestina si constituirea unui guvern provizoriu, condus de David Ben Gurion care, la 14 mai 1948, a proclamat infiintarea statului Israel. Ziua in care mandatul britanic asupra Palestinei a luat sfarsit a coincis cu proclamarea independentei Israelului. Chaim Weizmann a devenit primul presedinte israelian, iar David Ben Gurion primul sef al guvernului noii republici.
Statul Israel, creat in 1948, a reprezentat marea victorie a miscarii sioniste mondiale, un triumf ce a permis realizarea obiectivelor enuntate de Theodor Herzl in cartea sa “Der Judenstaat”, publicata la sfarsitul secolului al XIX-lea. Premisele fondarii noului stat au fost sustinute de ideea ca evreii din intreaga lume reprezinta un popor distinct ce trebuie sa aiba un stat in care sa-si realizeze destinul de “popor ales”. Reconstruirea unui stat evreu, dupa sasesprezece secole de diaspora, s-a incheiat in ziua de 14 mai 1948, prin proclamarea independentei Republicii Parlamentare Israel.

Primul conflict arabo-israelian

Noul stat s-a integrat cu greu intr-un echilibru destul de precar. Ostilitatea dintre Israel si tarile arabe din zona a dus la transformarea Orientului Mijlociu intr-una dintre cele mai tensionate zone de pe glob. Din prima zi de existenta a Israelului, tarile arabe au contestat atat dreptul la existenta, cat si frontierele noului stat. La 15 mai 1948, tarile membre ale Ligii Arabe (Egipt, Transiordania, Siria, Liban, Irak si Arabia Saudita) au atacat statul evreu, declansand primul conflict arabo-israelian. Razboiul a luat sfarsit in februarie 1949 prin victoria Israelului, care a semnat acorduri bilaterale de armistitiu cu tarile arabe beligerante. De la o suprafata de 14.000 kmp, cat prevedea hotararea ONU, Israelul a devenit o tara cu o suprafata de 21.000 kmp.
Razboiul din 1948 (ca de altfel si celelalte doua care au urmat) a oferit ocazia israelienilor de a expulza o mare parte a arabilor din teritoriile cucerite. Mai multe asezari arabe (Qalqilya, Zeita, Habalah, Deir Ghosum, Latrum, Beit-Yalu) au fost rase de pe fata pamantului cu buldozerele. Sute de mii de palestinieni musulmani au fost goniti din tara lor si au gasit un refugiu precar in tabere instalate in tarile vecine. “Or, acesti arabi palestinieni, ceea ce nu se stie intotdeauna, constituiau o elita in lumea araba: se apreciaza la cincizeci de mii numarul palestinienilor care au studii superioare, ceea ce reprezinta cel mai bun procent dintre toate tarile arabe, incluzand aici si Egiptul (…) Pentru orice refugiat palestinian, evreul este acela care i-a luat casa. Sunt oameni care se plang ca au fost maltratati, amintesc acest lucru fara incetare si considera ca, la randul lor, trebuie sa maltrateze alti oameni…”, afirma Henri de la Bastide.

Israelul sfideaza ONU

Dupa razboiul arabo-israelian din 1967, Israelul a decis sa pastreze Cisiordania, inaltimile Golan si fasia Gaza, adica zonele pe care le numim “teritoriile arabe ocupate”. In noiembrie 1968, Consiliul de Securitate al ONU a votat Rezolutia 242, care dispunea “retragerea fortelor armate israeliene din teritoriile ocupate in decursul recentului conflict.” Israelienii au ignorat aceasta rezolutie, cum au facut de altfel si cu Rezolutia 3379 a Adunarii Generale a ONU, din 10 noiembrie 1975, care definea sionismul “ca o forma de rasism si de discriminare rasiala”. Mai mult, internationalizarea Ierusalimului decisa de ONU a ramas doar un proiect. Orasul sfant este capitala statului evreu, chiar daca majoritatea reprezentantelor diplomatice isi au sediul la Tel Aviv. De remarcat ca Romania a fost singurul stat semnatar al Tratatului de la Varsovia care nu a rupt relatiile diplomatice cu Israelul in urma razboiului de 6 zile din 1967 si a refuzat sa semneze rezolutia ONU care echivala sionismul cu rasismul. Bunele relatii dintre Romania si Israel au continuat si dupa caderea regimurilor comuniste din Europa: Ion Iliescu a fost primul sef de stat din Europa de Est care a efectuat o vizita oficiala in Israel.

O pozitie nefericita

Rabinul Amran Blan facea in “Jewish Journal” din 19 aprilie 1974 urmatoarele aprecieri: “Noi, in Tara Sfanta, ne gasim intr-o pozitie nefericita atat materiala cat si spirituala. Material, noi suntem inclusi impotriva vointei noastre intr-un stat nationalist independent etichetat evreiesc, a carui intreaga fundatie si mod de lucru este opus credintei noastre. Profetii ne-au avertizat asupra acestui fenomen doua mii de ani in urma. Statul se afla de la constituire in stare de razboi si varsare de sange constanta… Privim inainte cu groaza la viitorul prezis de profetii nostri pentru acest stat independent. Spiritual, noi suntem sub legile unor evrei lipsiti de credinta.”

Controversa legamantului

“Desi poporul evreu este singurul dintre popoarele lumii contemporane care detine un Act de Proprietate asupra teritoriului Tarii Sfinte – Biblia – unii ii mai contesta inca dreptul la existenta intr-o tara proprie. Ocuparea teritoriului Canaanului si constituirea statului evreu s-au intemeiat pe un fond de legitimitate si un temei legal, in sinteza, pe un sistem de principii si norme, cu radacini in Cartea Sfanta. Titularul dreptului asupra teritoriului este insusi Dumnezeu, care l-a atribuit direct poporului evreu, in cadrul legamantului intervenit cu acesta. Celelalte populatii sunt niste detinatori fara titlu ai teritoriului.” - Alfred Harlaoanu, Istoria poporului evreu.
“Nu suntem in masura sa afirmam ca, la un moment sau altul in istorie, Dumnezeu s-ar fi prezentat in fata unui personaj numit Avraam si ca i-ar fi conferit acestuia titlurile legale de stapanire a tarii Canaanului. Din punct de vedere juridic nu avem in mana nici un act de donatie semnat Dumnezeu si avem motive intemeiate sa credem ca scena din Facerea (…) nu este reflectarea unui eveniment istoric.” – Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii israeliene.
Interesant este faptul ca 80-90% dintre israelieni nu sunt credinciosi si, cu toate acestea, statul sionist a fost fondat mai mult pe religie decat pe rasa. O dovada o constituie hotararea Curtii Supreme a Israelului care sustine ca “un evreu convertit inceteaza de a mai fi evreu”.

Ioan BOTIS