Evreii din Romania in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial: o problema de cultura si constiinta civica

Evreii din Romania in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial: o problema de cultura si constiinta civica

Autor: Alexandru FLORIAN

La sfirsitul anului 2004 au aparut Raportul final al Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului din Romania si manualul optional pentru liceu Istoria evreilor. Holocaustul. Impactul celui dintii, la aproape jumatate de an, a fost masurat de W. Totok. Din reactiile monitorizate de el reiese ca lucrarea nu trezise un interes deosebit din partea specialistilor. Ea nu reusise sa anime dezbateri sau dialoguri in mass-media sau societatea civila. Putinatatea reactiilor ar fi putut sa insemne si ca e mai bine sa nu se faca vilva in jurul ei.

Cu atit mai mult cu cit Raportul final aducea un raspuns categoric, argumentat stiintific, la o chestiune ocultata sau negata pina atunci: responsabilitatea guvernului Antonescu pentru Holocaustul evreilor din Romania si din teritoriile administrate. W. Totok surprindea patru atitudini fata de Raport, implicit fata de problema Holocaustului din Romania: 1. receptarea pozitivist-obiectiva, 2. primirea distantat-ironica, 3. dezbaterea critic-istorica si 4. contestarea ideologica. Cea dintii atitudine a constat in aceea ca „inminarea presedintelui Ion Iliescu, pe data de 11 noiembrie 2004, a Raportului final a fost insotita de relatari neutre. Concluziile acceptate de catre seful statului nu au fost contestate...“. In al doilea rind, „exista cel putin doua explicatii pentru «primirea modesta» a Raportului, care se reflecta in ceea ce s-ar putea numi: 1) primire ironica si 2) primire distantata“. Ambele nu fac decit sa reliefeze retorica ce minimaliza Raportul, punindu-l sub semnul conjuncturalului sau eludind continutul sau, care ar putea fi rezumat la relatia de responsabilitate a lui Antonescu fata de evrei. Daca cea de-a treia atitudine nu a putut fi practic identificata, ea nefiind nici pina astazi prezenta in spatiul dezbaterii academice, cea din urma, „cea mai radicala forma de contestare s…t apare in numeroase texte publicate atit in presa democratica si nationalist-extremista, cit si pe Internet“1.

Manualul optional de liceu nu a generat opinii, dezbateri. Tirajul pare sa se fi epuizat. In sistemul educational sint institutionalizate o serie de practici formatoare pentru profesorii din invatamintul preuniversitar, care includ, in doze diferite, problematica Holocaustului in general si a celui din Romania in mod special. De asemenea, sint cursuri optionale in care elevii studiaza teme legate de istoria Holocaustului. Cu toate acestea, nu exista o evaluare asupra nivelului de audienta a acestui subiect. Prin urmare, impactul informational si potentialul educational al Holocaustului este si acum un subiect deschis.
Astazi, aleg o alta modalitate de discurs pentru a evalua felul in care retorica despre Holocaust se manifesta in constiinta publica si in istoriografia destinata cu precadere tineretului. Miza acestei analize este evaluarea gradului in care miturile despre o istorie recenta sint inlocuite de un discurs rational, construit pe documente istorice si folosind o paradigma explicativa in care calaul si victima compun relatia principala.

Ea mi-a fost oarecum sugerata de o replica acida citita pe mail. Sastisit de cite noi si noi manifestari legionaroide sau antisemite au loc in spatiul simbolic si media din Romania, am deschis un mesaj electronic in care se scria ca poate nu ar mai merita sa monitorizam, sa reflectam sau sa reactionam la extremisme nationaliste si antisemite, daca dezbateri despre distrugerea evreilor si antisemitism „s-ar desfasura la Sala Dalles, cu participarea a 600 de persoane, si nu mereu intre noi, la Popa Soare!! (Centrul Comunitar Cultural al Federatiei Evreilor din Romania, n.m.)“. Naiv cum sint, sper ca, dupa ce Ion Coja va ramine fara audienta la sala cu pricina (vreau sa spun dupa ce se va aplica Legea nr. 107/2006), iar rostul nu va mai fi in Rost (revista ortodoxista cu filiatii legionare), atunci, probabil, reactiile la antisemitism, xenofobie, nationalismul extrem sau discriminare vor fi subiecte de comunicare pe stadioane. In ceea ce priveste audienta unor astfel de mesaje, ea s-ar imbunatati probabil simtitor daca media romaneasca ar fi mai receptiva la ele, daca institutii de cultura cu prestigiu ar abandona conservatorismul sau traditionalismul in promovarea unor stereotipuri triumfaliste despre Romania si istoria ei.

Pina atunci, optez pentru polemica academica, in incercarea de a da un raspuns acelora care considera ca Holocaustul este, astazi, un subiect mult prea vehiculat, astfel incit practic s-ar fi banalizat sau chiar prafuit. De aceea, el ar putea produce efecte inverse celor scontate, iar cunoasterea aprofundata a temei, precum si programele educationale dedicate subiectului nu ar face altceva decit sa produca plictiseala, dezinteres sau indiferenta, respingere sau negationism, chiar antisemitism de tip nou. Alternativele ar fi trei: 1. relevarea contributiei evreilor la modernizarea Romaniei (asa-numitul realsemitism), 2. recentrarea discursului despre Holocaustul din Romania pe perioada octombrie 1942 – august 1944, cind regimul Antonescu a oprit actiunile de distrugere (recunoasterea rolului lui Antonescu in distrugerea evreilor romani, dar sublinierea „salvarii“ acestora odata cu toamna 1942) si 3. studiul represiunii criminale a puterii comuniste (dintr-o perspectiva competitiva holocaust-gulag, crimele comunismului sint mai importante pentru renasterea morala a poporului roman).

A sti pentru a percepe nocivitatea extremismului
Un prim raspuns, generalizator, cu adresa inspre aceia care sustin una dintre cele trei solutii de schimb, este unul institutional. In democratie, fiecare este liber sa cerceteze ceea ce il intereseaza, in masura in care dispune de resurse. Interesul sau vocatia intelectualului pentru un subiect anume este, fara indoiala, o garantie a lucrului bine facut. De altfel, in Romania, dupa 1990, s-au infiintat mai multe institutii sau centre de cercetare specializate in istoria recenta: Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel“ (2005), Institutul Totalitarismului (1990), Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului (2006). Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din Romania (1977) si-a diversificat tematica de cercetare, arhivele documentare si-au imbunatatit accesul etc. In acest context, a invoca tema Holocaustului ca un subiect prea prezent denota fie teama de a nu deranja (pe cine oare?), fie un negationism minimalizator camuflat, ce vrea sa sugereze ca exista in istoria recenta alte probleme demne de interesul specialistilor, dar si al publicului.

1. Un asemenea raspuns poate parea agresiv, incomplet sau prea putin convingator celor carora Holocaustul nu le este indiferent, dar ar vrea sa citeasca sau sa auda cit mai putine despre el. Am sa-l nuantez pentru a fi mai convingator.
2. In ceea ce priveste Holocaustul evreilor din Romania, aspectul prioritar este acela de a sti despre existenta lui. Nu de a-l cunoaste in profunzime, a-l accepta, a-l condamna sau orice alta atitudine incarcata de partizanat ori emotionalitate. A sti pentru ca, pur si simplu, el este o componenta a istoriei Romaniei (patriotismul presupune cunostinte despre propria istorie, as putea raspunde nationalistilor minimalizatori). De asemenea, a sti despre Holocaust ca despre ceva revelator, pentru a percepe nocivitatea extremismului in politica si pentru a nu mai repeta (componenta educationala de diseminare a valorilor pluralismului, tolerantei, civismului democratic). Un „studiu de caz“ demonstreaza ca, departe de a se sti, predarea Holocaustului poate fi azi un act de curaj civic. In orasul Topoloveni, judetul Arges, un profesor de istorie preda cursul optional Istoria evreilor. Holocaustul.

Din ziarul Cotidianul, 23 octombrie 2007, aflam ca parintii „au hotarit sa nu se mai faca Holocaust“2. Dirigintelui clasei i se par prea multe „36 de ore de istorie a Holocaustului, o chestiune care nu este inca elucidata de specialisti (!), tot atitea cite ore de istorie a Romaniei“. Cu alte cuvinte, prejudecati ale parintilor combinate cu cele ale unor profesori-colegi au format un climat de reprimare a unei practici educationale avind continut istoric cu potentiale efecte etice si civice.
3. Prejudecatile despre minoritati etnice sau reactiile de minimalizare a unor evenimente istorice in care „poporul roman“ s-a aflat in tabara perdantilor sint inca numeroase si active in constiinta cetatenilor. Dintr-un sondaj de opinie publica, realizat in mai 2007, aflam ca Holocaust este un cuvint familiar (cunoscut) pentru 65% dintre respondenti. Dintre acestia, putin mai mult de jumatate (61%) au raspuns ca Holocaust se refera la: exterminarea evreilor de catre germani, la pedepsirea evreilor in lagarele naziste sau la gazari. De asemenea, 14% nu au oferit nici un raspuns de identificare, desi „stiau“ cuvintul Holocaust. Prin urmare, este probabil ca mai mult de 1/3 din cetatenii Romaniei in virsta de 15 ani si peste sa-si reprezinte corect drama Holocaustului, in timp ce 44% nu il cunosc.

De asemenea, merita mentionat faptul ca, la acest nivel al sondajului, respectiv identificarea cuvintului si desemnarea unui fapt real care sa ii corespunda, „Romania“ sau „evrei romani“ nu au fost amintiti. Cind li s-a cerut subiectilor sa enumere tari in care evreii au fost persecutati si exterminati, cca 28% (283 de respondenti) au fost de acord ca Holocaustul a avut loc si in Romania. 66% au optat pentru Germania, iar 39% au spus ca el a avut loc si in alte tari din Europa. Aproape toti cei care recunosc ca evreii din Romania au trait perioada Holocaustului considera ca responsabilitatea a fost a Germaniei (90% din 283 de subiecti), iar cca jumatate dintre ei se refera la tandemul Germania nazista impreuna cu guvernul Antonescu (47% din cei 283 de subiecti). In general, ponderea acestor raspunsuri difera in functie de scolaritatea subiectilor si de rezidenta (rural-urban; marimea localitatii urbane nu influenteaza semnificativ compunerea raspunsurilor). Cu alte cuvinte, cei care au un nivel mai ridicat de educatie si locuiesc in mediul urban au dobindit mai multa informatie despre Holocaust3. Imaginea pe care o sugereaza aceste procente este existenta, la nivelul constiintei comune, a unor informatii sumare, difuze si insotite inca de prejudecati despre Holocaustul din Romania. Prin urmare, este probabil ca cele intimplate la Topoloveni, in judetul Arges, sa se repete si in alte localitati din tara.

Nu din rea-vointa, ci din cauza unor prejudecati sau dintr-o cunoastere deformata, din necunoastere si prevalenta unor mituri nationaliste cu accente xenofobe. Sondajul de opinie probeaza ca asemenea stari de subiectivitate sint raspindite atunci cind vine vorba despre Holocaustul din Romania. Sondajul arata ca subiectul Holocaust este aproape absent din cultura generala a societatii romanesti.
Sursele pentru diseminarea unor cunostinte minimale despre Holocaust sint mass-media, programele educationale structurate in jurul disciplinei istorie, lucrari de istoriografie – unele dintre ele destinate profesorilor din invatamintul preuniversitar si elevilor, altele publicului larg, precum si marturiile, fie ele ale victimelor, ale martorilor tacuti sau ale calailor. Dupa decenii de interpretare a istoriei intr-o cheie a triumfalismului nationalist, reinterpretarea perioadelor asa-zis sensibile s-a facut lent si cu eforturi de acceptare. Cu toate acestea, editarea manualului optional de istorie pentru liceu Istoria evreilor. Holocaustul si a Raportului final al Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania au creat premisele culturale pentru un nou mesaj, o noua perspectiva istorica, accesibile constiintei comune.

Un interviu cu Dinu Giurescu
Si totusi:
3.1. Cotidianul Ziua din 3 noiembrie a.c. publica interviul lui Tesu Solomovici cu acad. Dinu Giurescu, prilejuit de editarea, sub egida Academiei Romane, a volumului IX din Istoria romanilor4. Ce pot afla cei care abia acum citesc despre tragedia evreilor din Romania in perioada 1940-1944? Am sa ilustrez numai doua aspecte care minimalizeaza Holocaustul si il deresponsabilizeaza, in mare masura, pe I. Antonescu.

a) Retragerea armatei romane din Basarabia si Bucovina in iunie 1940 a fost o ocazie favorabila pentru evreii din aceste teritorii de a avea „un comportament hain“ (T.S.). Replica istoricului Dinu Giurescu este una de sustinere a acestei afirmatii. El recurge la citarea unor documente istorice mai mult decit indoielnice, carora le acorda intreaga credibilitate, fara a observa lipsa lor de logica in constructia mesajului. „La evacuarea Cernautilor (28 iulie 1940), «organizatiile comuniste si evreii s-au dedat la acte de terorism, in special impotriva ofiterilor. Capii actiunilor de debandada si terorism au fost in special detinutii; de indata ce s-a dat ordinul de evacuare, evreii s-au dedat la manifestatiuni antiromanesti, rupind si scuipind tricolorul si, suindu-se pe monumentul Unirii, au rupt steagul rosu (!!)».“ Documentul citat de istoric este putin credibil intrucit el intretine o confuzie parca voita cu privire la identitatea celor care s-au dedat la acte de terorism: comunisti, evrei sau banditi. Nu lipseste nici opinia personala a istoricului-cercetator, care confirma astfel de documente. „Serviciile de contrainformatii, declara D. Giurescu, au identificat treptat pe unii membri ai bandelor alcatuite din evrei – cel mai des mentionati –, dar si din rusi, gagauzi, bulgari, chiar si romani“.

In aceste conditii tensionate, riposta armatei romane la Dorohoi impotriva evreilor ar aparea ca o reactie fireasca, cel putin din punct de vedere emotional, intrucit moralul soldatilor era extrem de scazut.
Pentru aceeasi perioada istorica, aceleasi evenimente si folosindu-se de aceleasi documente, Raportul final al Comisiei Wiesel ofera un enunt nuantat, care prezinta evenimentele sub doua aspecte. Pe de o parte, documente militare despre reactia de agresivitate a unor evrei fata de armata romana nu contin elemente suficiente care sa justifice asemenea concluzii – „...examinarea critica a documentelor si marturiilor conduce la concluzii departe de imaginea catastrofala prezentata opiniei publice din momentul cedarii Basarabiei si a nordului Bucovinei. Mai intii, multe dintre documentele incriminatoare contin generalizari si acuzatii colective de tipul «evreii din Bucovina», «evreii din Chisinau», «populatia evreiasca din Balti», «evreii si comunistii din Romanesti» etc. De altfel, rapoartele si marturiile aferente contin relativ putine situatii si nume concrete“. Pe de alta parte, agresiunile fata de evrei „nu au avut o motivatie specifica.

Ele au fost simple izbucniri de minie impotriva cetatenilor evrei obisnuiti, care s-au aflat si ei printre trupele romanesti si autoritatile civile ce se retrageau... Marturiile disponibile indica un numar de crime comise contra evreilor romani de catre Armata romana.... Soldatii evrei care serveau in Armata romana nu au fost nici ei crutati... Aceasta este cu atit mai surprinzator cu cit nu exista dovezi ca ofiterii evrei ar fi abandonat unitatile lor in timpul retragerii din Basarabia si nordul Bucovinei, ceea ce este in puternic contrast cu comportamentul multor ofiteri romani. De asemenea, procentul soldatilor evrei care au dezertat in timpul retragerii nu a fost mai mare decit cel al camarazilor lor romani“5. Cu alte cuvinte, la retragerea armatei romane din vara anului 1941, evreii se aflau in diferite ipostaze. Civili sau inrolati in armata romana, ei au trait diferit evenimentele.
b) Ziaristul solicita argumente pentru „miracolul“ renuntarii de catre Antonescu la solutia finala. „La 13 octombrie 1942, afirma T.S., s-a intimplat un lucru extrem de important pentru soarta evreimii romane, peste care istoricii trec prea repede.“ Argumentul istoricului Giurescu pentru aceasta decizie este deosebit de riscant, intrucit el ii imparte pe evrei in doua categorii – cei buni si cei rai, conferind prin aceasta lui Antonescu meritul de a fi renuntat la exterminarea evreilor din Vechiul Regat (cei buni).

El citeaza o rezolutie dintr-un document din 19 octombrie 1940, posterior deciziei, in care maresalul scria: „am luat angajamente fata de evreii din Vechiul Regat. Le mentin. Nu am luat nici un angajament fata de evreii din noile tinuturi (Basarabia si nordul Bucovinei). Acestia, in marea lor majoritate, au fost niste brute. Nu pot fi gasiti adevaratii vinovati, toti vinovatii. Ei sint multi, sint acoperiti. Regret pentru oamenii cumsecade. Trebuie sa fie si din acestia“. In fapt, aceasta rezolutie ilustreaza motivatia pentru care regimul Antonescu a facut crime in masa, folosindu-se de principiul vinei colective. E greu de inteles cum poate fi el invocat pentru a justifica renuntarea la exterminarea evreilor romani, hotarita inaintea acestei rezolutii. De asemenea, e greu de inteles cum intervievatul minimalizeaza rolul situatiei internationale si dificultatile extreme, blocajul armatei romane pe frontul antisovietic. Pentru istoric, acesti vectori par sa nu reprezinte factori de mare influenta in hotarirea de a nu se mai recurge la planul trimiterii evreilor din regat in lagarul de la Belzec.
De asemenea, obsesiva afirmatie cu tenta incriminatorie a ziaristului, ca istoricii specializati in studierea Holocaustului „trec prea repede“ peste aceasta noua atitudine asa-zis salvatoare a guvernului Antonescu, este complet falsa. Ea se refera, fara indoiala, la aceia care s-au specializat in studiul Holocaustului si antisemitismului din Romania. De aceea, ii si recomand sa citeasca Raportul final al Comisiei Wiesel.

De exemplu, relatia politico-militara Germania-Romania, in toamna lui 1942, avea sa cintareasca greu in renuntarea la „solutia finala“: „La 22 septembrie, Mihai Antonescu a plecat sa se intilneasca cu Hitler, Ribbentrop si comandanti militari germani la Vinita. Intilnirea a fost decisiva, dupa cum s-a dovedit, pentru soarta evreilor romani. In septembrie 1942, Mihai Antonescu s-a temut nu doar pentru soarta Transilvaniei de Nord, dar si pentru regimul Antonescu, in general. Venise la Vinita spre a-i cere lui Hitler «garantii pe plan politic» (recuperarea nordului Transilvaniei) si echiparea completa a diviziilor romanesti cu arme. Toate aceste cereri au fost respinse, cu exceptia promisiunii personale a lui Hitler care garanta frontierele din acel moment ale Romaniei... Romania daduse totul si nu primise nimic in schimb“6. Dar, in acelasi timp, sa nu uitam ca renuntarea la deportari nu a insemnat si readucerea evreilor din Transnistria. Situatia lor nu s-a imbunatatit odata cu toamna lui 1942.
I. Antonescu avea pareri diferite despre evreii din Vechiul Regat si despre cei din Basarabia si Bucovina. Dar opiniile lui se inscriau in registrul antisemitismului primitiv, putind fi mai mult sau mai putin incarcate de o agresivitate simbolica. In functie de starea emotionala si de conjunctura politica, precum si de subiectul discutiei, maresalul a recurs la o violenta simbolica nediferentiata pentru a rezolva „problema evreiasca“7.

3.2. Editura Meronia din Bucuresti a publicat in 2007 un Dictionar de istorie a Romaniei, autori Stan Stoica (coord.), Vasile Marculet, Vasile Valentin, Valentina Bilcea, destinat profesorilor si elevilor din invatamintul preuniversitar. In „Argument“ se arata ca „documentare la zi, rigoare, echilibru, coerenta, claritate, concizie, usurinta in consultare sint conditii indispensabile oricarei lucrari de referinta... Am incercat in lucrarea de fata sa respectam toate aceste imperative, adaugindu-le imaginatie si inedit in alegerea temelor si in abordarea acestora... Nu am ocolit teme sensibile, subiecte controversate“8. In pofida acestor precizari metodologice, Dictionarul nu are termenii Holocaust sau Pogrom. Oare Holocaustul sau Pogromul nu sint subiecte controversate ale istoriei recente a Romaniei?
Intr-adevar, autorii au dat dovada de multa imaginatie. La tema „Evreii din Romania“, perioada Holocaustului se rezuma la discriminarea social-economica a evreilor din cauza legislatiei antisemite, la deportarea evreilor basarabeni si bucovineni in Transnistria, „imputindu-li-se atitudinea prosovietica manifestata la cedarea acestor teritorii, in 1940“9. Conform actualului revizionism istoric, prosovietismul ar putea constitui un argument operabil, valid pentru a pedepsi pe cineva cu deportarea si moartea. Un cititor mai putin avizat ar putea considera deportarea evreilor in baza acestei „imputari“ ca inscriindu-se in normalitatea epocii.

In atari conditii, cum de nu au ajuns si romani de stinga in Transnistria, in timp ce evrei obisnuiti, fara simpatii comuniste sau sovietice si-au aflat acolo sfirsitul? Autorii anunta deportarea a 126.000 de evrei din care, in septembrie 1943, se mai aflau in viata 51.000. Se mai mentioneaza firesc data de 13 octombrie 1942, respectiv stoparea deportarilor, precum si soarta tragica a evreilor din Ardealul de Nord. Pogromul de la Bucuresti si cel de la Iasi nu sint mentionate. Totusi o mentiune indirecta si telegrafica despre Pogromul de la Iasi gasim la tema „Regimul antonescian“: „Aliata a Germaniei, Romania a cunoscut si ea ororile Holocaustului. Desi evreii din tara nu au fost predati autoritatilor germane, cum s-a intimplat in alte state aliate (Romania nu a avut statutul de aliat cu Germania, n.m.), au fost luate masuri represive (!) impotriva acestei etnii, cum ar fi trenurile mortii, executarea unora banuiti ca au colaborat cu sovieticii sau ca sint activisti comunisti, totul culminind cu deportarea a peste 100.000 in Transnistria (unde au fost deportati si cca 30.000 de tigani)“10. Predilectia pentru comparatii cu soarta evreilor din alte state, precum si reactualizarea unei imaginare culpe, aceea a colaborationismului cu sovieticii, minimalizeaza imaginea Holocaustului, a dramei evreilor din Romania.

Caracterul terorist al Miscarii Legionare este ocultat
Imaginatia autorilor scapa de sub orice control al rationalitatii stiintifice cind prezinta Miscarea legionara. Caracterizata ca nationalista, anticomunista si antisemita, ea nu este nici extremista, nici xenofoba, nici antidemocratica. In loc sa observe populismul, ca trasatura ideologica si actiune politica principala, autorii sugereaza mitul antisemitismului legionar izvorit din prezenta prea numeroasa a evreilor in economie (un posibil antisemitism generat chiar de evrei). „Deoarece comertul era practicat predominant de negustori evrei, se mentioneaza in Dictionar, in 1928 s-au pus bazele comertului legionar, care urmarea si stringerea de fonduri pentru organizatie.“11 Caracterul terorist al Miscarii este ocultat. Printr-o logica a retoricii greu detectabila, care acrediteaza imaginarul ca realitate, crimele legionare apar ca fiind rezultanta reactiei de tip „dinte pentru dinte“. Cu alte cuvinte, legionarii ar fi ucis personalitati politice si culturale ca razbunare pentru legionarii ucisi de autoritati.

„Autoritatile au executat, fara judecata, o serie de legionari: 16 in replica la asasinarea lui I.G. Duca, 5 in campania electorala din 1937, 80 in 1938, dupa instaurarea regimului carlist, totul culminind cu asasinarea a 14 legionari in frunte cu C.Z. Codreanu (nov. 1938) si a altor 262 in septembrie 1939, ca reactie la asasinarea lui Armand Calinescu.“ Dupa aceasta fraza in care statul apare ca fiind unul de teroare, chiar daca ucide dupa ce legionarii au comis crime, urmatoarea practic o anuleaza: „Legionarii au razbunat in mod extrem, citim imediat in Dictionar, actele indreptate impotriva lor: astfel, au fost asasinati prim-ministrii I.G. Duca (1933) si Armand Calinescu (1939), economistul si omul politic Virgil Madgearu, carturarul si omul politic N. Iorga (1940), iar in nov. 1940, au fost asasinati, in inchisoarea Jilava, 67 de membri ai fortelor de ordine (politisti, jandarmi) considerati vi-novati de indeplinirea ordinelor de executare a lui Codreanu“12. Ce sa inteleaga elevii carora le este destinata lucrarea? Tema despre legionari se incheie cu o imagine-surpriza a ideologiei si spiritualitatii extremei drepte din Romania interbelica. „Seducatoare la nivel teoretic, ideologia legionara a reusit sa cistige, in anii ’30, o serie de oameni de cultura.“13 Dictionarul construieste astfel, despre o ideologie si forta politica de extrema dreapta, un mesaj ambiguu, cu vadite conotatii pozitive, si al carui final accentueaza asa-zisa atractivitate a fascismului romanesc.

3.3. Istoria Romaniei in date, editia a doua, revazuta si adaugita, Editura Enciclopedica, 2007, se vrea un volum care „este un instrument de lucru, un indreptar cronologic, destinat specialistilor, elevilor, studentilor, cititorilor de diverse profesii si preocupari“14, practic publicului larg. Lucrarea ofera informatii despre perioada Holocaustului. Sint mentionate principalele legi antisemite care i-au scos pe evrei din societate, prin privarea dreptului la cetatenie pentru o parte dintre ei, prin blocarea accesului la exercitarea unor profesiuni, eliminarea copiilor evrei din scoli, restringerea dreptului de proprietate sau pierderea pozitiilor economice. Discursul se denatureaza odata cu apogeul Holocaustului. Practic, evenimentele care au dus la crime in masa impotriva populatiei evreiesti sint prezentate edulcorat.

Mesajul este mai degraba ca evreii au fost victime pentru ca s-au aflat in interiorul unor evenimente unde s-a si murit. De cele mai multe ori lipsesc exact termenii specifici care ar fi trebuit sa probeze ca evreii au fost tinta actiunilor criminale. Asa se face ca termenul „pogrom“ nu figureaza nici pentru cele petrecute in Bucuresti in timpul rebeliunii legionare, nici pentru inceputul sfirsitului Holocaustului, Pogromul de la Iasi. Minimalizarea este evidenta atunci cind despre Pogromul de la Bucuresti aflam doar ca: in timpul rebeliunii legionare, 21-23 ianuarie 1941, „in capitala au loc lupte intre armata si rebeli. In acelasi timp, rebelii ataca si devasteaza magazine si locuinte ale evreilor... In cursul luptelor si-au pierdut viata 21 de militari, iar 55 au fost raniti. In rindurile populatiei civile s-au inregistrat 374 de morti (intre care 118 evrei asasinati de legionari) si 380 de raniti“15. Nu cred ca recurg la o interpretare malitioasa considerind ca mentionarea insasi a evreilor-victime intr-o paranteza este edificatoare pentru felul in care autorii Istoriei... au conceput ceea ce memoria si istoriografia Holocaustului au denumit Pogromul de la Bucuresti.

Minimalizarea cu tenta vulgarizatoare
In aceeasi maniera a minimalizarii cu tenta vulgarizatoare este prezentat Pogromul de la Iasi, din 29 iunie-1 iulie 1941. „In urma deschiderii focului asupra trupelor romane si germane, la Iasi, in oras, au loc executii sumare si arestari ale locuitorilor evrei. Un mare numar de evrei arestati au fost imbarcati in trenuri, in vederea deportarii, circulind in conditii inumane (aglomerari excesive, lipsa de apa etc.). Potrivit estimarilor, in aceste imprejurari cca 4.000 de evrei si-au pierdut viata.“16 Fara a relua drama evreilor din Iasi in vara 1941, voi aminti doar ca: 1. asa-zisa deschidere a focului a fost o manipulare a autoritatilor romane. Exista documente privind neverificarea zvonurilor despre faptul ca evreii ar fi tras focuri de arma asupra soldatilor romani sau germani. O asemenea retorica, astazi, care vine in contradictie cu lucrari si documente publicate, accesibile, exprima o atitudine de negare prin omisiune a Holocaustului. Ea este, de altfel, intarita de cifra care prezinta numarul victimelor. Problema sensibila, asupra careia, in general, nu vreau sa ma opresc, intrucit consider ca pentru cei mai multi cunoasterea Holocaustului ar trebui sa fie o problema de istorie, de responsabilitate sau de morala, si nu una de numerologie. Cu toate acestea, in acest caz, reducerea numarului victimelor este una flagranta si probabil nu intimplatoare. In Pogromul de la Iasi au murit cca 13.000 de evrei nevinovati!

Un alt eveniment de un dramatism exceptional si care a facut ca din responsabilitatea directa a lui Ion Atonescu sa fie ucisi mii de evrei s-a petrecut la Odessa. In octombrie 1941, un act de terorism a dus la explozia cladirii unde se afla Comandamentul trupelor romane. Drept represalii, au fost luati ostatici si asasinati in conditii de bestialitate peste 20.000 de evrei. In oras, evreii au fost spinzurati. Un convoi de cca 22.000 de evrei a fost dus la Dalnic si inchis in 9 magazii (baraci). Baracile au fost mitraliate, incendiate, iar ultima a fost aruncata in aer17. Istoria Romaniei in date prezinta o mistificare grosolana a acestor evenimente, a caror cruzime si barbarie a intrecut-o chiar si pe cea a nazistilor. La 22 octombrie 1941, „o explozie – pusa la cale de partizani sovietici – distruge Comandamentul Militar Roman din Odessa, provocind pierderea a 135 de militari (79 ucisi, 43 raniti si 13 disparuti), dintre care 128 romani si 7 germani. Intre cei ucisi s-a aflat si generalul Ion Glogojanu, comandantul Diviziei 10 infanterie. Executii au avut loc si la Dalnik (in apropiere de Odessa), unde fusese evacuat cu forta un mare numar de evrei din Odessa“18. Cine a masacrat evreii din Dalnic? Partizanii sovietici care au distrus prin explozie cladirea Comandamentului? Textul acestui „instrument de lucru“ nu este clarificator si nu reuseste sa surprinda esenta evenimentelor. Dimpotriva. In acest context, merita observat ca cele relatate de mine despre efectele actiunii teroriste din 22 octombrie, precum si cele notate in Istorie... ocupa acelasi spatiu tipografic. Enunturile par a fi de la alte evenimente.

In logica discursului minimalizator fata de Holocaust, cu efecte perverse, daca nu favorizante, asupra personalitatii lui Antonescu, se inscrie si prezentarea datei cind s-a luat hotarirea renuntarii la „solutia finala“ pentru evreii din Vechiul Regat. Prilejul este bun atit pentru a mentiona numarul evreilor salvati, dar si pentru a sublinia rolul principal al maresalului. Practic, alti factori favorizanti, despre care am amintit, sint neglijati. La 13 octombrie 1942, „Consiliul de Ministri a decis oprirea deportarii evreilor din Romania in Polonia, in vederea aplicarii «solutiei finale». De fapt aceasta hotarire de a nu aplica «solutia finala» fata de evreii din tara a fost luata cu aproximativ cinci saptamini inainte de inceperea ofensivei antisovietice de la Cotul Donului si Stalingrad. Astfel, 292.149 de evrei din Romania au ramas in viata, prin decizia maresalului Ion Antonescu, indiferent de motivarile ei, de a nu pune in aplicare «solutia finala» ceruta insistent de autoritatile naziste“19. La nici unul dintre evenimentele distructive pentru evrei amintite in Istorie... nu se mentioneaza vreo responsabilitate institutionala sau personala. De aceasta data insa, Antonescu este salvat sau absolvit. Istoria... ilustreaza cum o istorie poate fi receptata printr-o retorica revizionista construita cu ajutorul limbajului dublu, folosit pentru a consolida soclul unui simbol nationalist renascut dupa 1990.

Un ultim amanunt care spune multe despre cum se poate scrie o istorie in date, chiar daca este adaugita si revizuita. Bibliografia de la sfirsitul volumului se opreste la anul 2002, desi cartea este editata in 2007! Din bibliografie lipsesc Raportul final al Comisiei Wiesel (2005), J. Ancel, Contributii la istoria Romaniei. Problema evreiasca (2003), R. Ioanid, Maresalul Antonescu si evreii (1997) sau volumele de documente publicate la editura Hasefer. In bibliografie apar Alex. Mihai Stoenescu, Armata, Maresalul si evreii (1998) si Contributia evreilor din Romania la cultura si civilizatie (coord. N. Cajal si H. Kuller, 1996). Probabil ca autorii volumului, prin bibliografia despre istoria evreilor oferita, opteaza pentru alternativa „relevarea contributiei evreilor la modernizarea Roma.