Pus in pericol de propriii sai prieteni

Autor: Alice KAPLAN

Jurnalul intim al unui intelectual evreu in timpul
celui de-al doilea razboi mondial in „cea mai antisemita tara din Europa“


Mihail SEBASTIAN
Journal. 1935-1944
Translated by Patrick Camiller. Introduction and notes by Radu Ioanid. 641 pp. Chicago: Ivan R. Dee in association with the United States Holocaust Memorial Museum, $36.


Cind romanul evreu de 27 de ani Mihail Sebastian a inceput sa tina un jurnal intim, consemnarile sale erau scrise pe tonul unui ambitios si prea sigur pe sine tinar intelectual, in atmosfera interbelica a unui Bucuresti cu puncte de reper cultural si intelectual de sorginte predominant franceza. Indragostit, era asemeni personajului Charles Swann al lui Proust, suferind din cauza Odettei – sau nesuferind indeajuns. O noua Odette ii aparea in cale aproape in fiecare saptamina. Nu ne este deloc clar cum va reactiona visatorul francofil, pe care il intilnim pentru prima oara in 1935, la loviturile istoriei ce aveau sa urmeze. In consemnarile sale timpurii din Jurnal, el trece sub tacere viziunea cosmarului ce avea sa vina. Cu citiva ani inainte de a-si incepe Jurnalul, Sebastian il roaga pe mentorul sau, Nae Ionescu, sa scrie o prefata la prima sa carte, De doua mii de ani – portretul unui intelectual roman evreu. Fostul sau profesor da curs rugamintii printr-o brutala denuntare antisemita. Pentru motive pe care niciodata nu le vom intelege, Sebastian este de acord cu publicarea acestei prefete in cartea sa. In primele pagini ale Jurnalului nu gasim nici o explicatie a crizei cu care se el confrunta; imaginea lui Mihail Sebastian este inca neclara, cu exceptia impresiei ca autorul e doar un estet superficial.

Primele 100 de pagini ale acestui jurnal intim sint atit de lipsite de interes, consemnarile atit de plicticoase, ca aproape era sa renunt la aceasta lectura. Supriza a venit dupa alte citeva 50 de pagini, cind totul a inceput sa se schimbe, de acum inainte inaintind in lectura cu sufletul la gura, simtindu-ma din ce in ce mai aproape de autor si de timpurile in care el a trait. Atmosfera acestor timpuri devenea palpabila si incercarea de a intelege ce s-a intimplat atunci facea din Jurnal o lectura obligatorie. Dat fiind climatul cultural al spatiului descris de Sebastian, pe care Hannah Arendt l-a numit in cartea sa Eichman la Ierusalim „cea mai antisemita tara a Europei interbelice“, majoritatea celor prezenti in cercurile intelectuale pe care si autorul jurnalului le frecventa il urmau ideologic pe Nae Ionescu, multi dintre ei fiind in favoarea Garzii de Fier, un partid romanesc de tip fascist. Sebastian este dezolat, apoi ingrozit, cind unul dintre prietenii sai cei mai apropiati se alatura fascistilor.
In 1938 incepe sa critice deschis regimul, traind cu frica in sin ca daca apartamentul sau va fi perchezitionat, jurnalul il va putea incrimina. „Iadul“ in care a trait Mihail Sebastian este unic in comparatie cu spatiile in care au trait alti intelectuali evrei est-europeni, deoarece aici pericolul nu venea din partea statului sau din ecourile discursurilor publice ale lui Hitler de la Nüremberg, ori din partea guvernului reactionar roman.

Sursa pericolului la adresa vietii sale se afla chiar linga el, printre prietenii si colegii sai cei mai apropiati. Profesorul sau Nae Ionescu era decanul ideologic al intelectualilor Garzii de Fier; Mircea Eliade (care apoi s-a distins ca profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago) si chiar si filozoful E.M. Cioran devenisera suporterii fascismului romanesc, care nu ascundea faptul ca este in favoarea dezlantuirii violentei fizice contra evreilor. Cu toate acestea, Sebastin (nascut Iosef Hechter) – care si-a luat pseudonimul de la unul din personajele favorite ale lui Proust, Sfintul Sebastian, martirul strapuns de sageti – nu a fost niciodata capabil sa renunte la prietenii sai. Sa fi fost vorba aici de masochism, naivitate sau pur si simplu de nevoia scriitorului de a se afla in mijlocul intelighentiei vremii?
Oricare ar fi fost motivul, capacitatea sa de a ramine in contact cu femeile si barbatii pe care ar fi trebuit de fapt sa-i considere inamici face din Mihail Sebastian autorul unui jurnal intim fara alt termen de comparatie. Pina in luna august 1942, in Romania fusesera deja omoriti aproape 300000 de evrei, fara ajutorul Germaniei. Majoritatea crimelor au fost comise in zone ale tarii situate departe de Bucurestiul lui Sebastian, acesta fiind unul dintre motivele pentru care el va supravietui pina la sfirsitul razboiului.

Istoria acestei perioade este extrem de complexa. La inceput, romanii evrei nu au fost imediat deportati in lagarele de exterminare naziste, dar violenta, antisemitismul, masacrele spontane si marsurile mortii din aceasta tara au fost neasteptat de brutale; Arendt scrie ca SS-ul: „…a intervenit adesea pentru a-i salva pe evrei de la un macel efectiv, pentru ca exterminarea acestora sa fie facuta dupa cum preferau ei, in mod civilizat“. In timp ce germanii erau gata sa-si puna in miscare planurile de deportare totala a evreimii, dictatorul Ion Antonescu simte ca situatia razboiului se va schimba in favoarea Aliatilor si afla ca anumite grupuri din strainatate sint dispuse sa plateasca pentru a obtine eliberarea evreilor si permisiunea ca acestia sa emigreze. La final, oportunismul sau este mai tare decit ideologia.

In 1944, in urma unei schimbari bizare pentru evrei, Romania nu mai este ceea mai periculoasa zona din Europa; devine o placa turnanta a emigratiei catre Palestina. Criticul francez Philippe Lejeune scria recent ca un jurnal intim reprezinta un pariu cu moartea. Un fel de polita de asigurare pentru supravietuire. Cine scrie in fiecare zi intr-un jurnal scrie cu speranta ca acea zi nu va fi ultima din viata sa, ci va fi urmata de o alta si inca de o alta. Un jurnal intim este menit sa linisteasca mintea in perioadele de criza, creeaza o impresie de stabilitate si continuitate, chiar daca doar prin intermediul actului in sine de a umple filele goale ale unui caiet. In vreme ce Sebastian este martor la succesul intelectualilor Garzii de Fier, el continua sa consemneze escaladarea antisemitismului in legislatia regimului antonescian si ia nota de crescinda izolare si persecutiile la care este supus. Felul sau de a se lauda fata de altii cu amicitiile sale cu unii intelectuali importanti sau romanticele sale treceri cu vederea sint inlocuite de o durere atit fizica, cit si metafizica si de o intelepciune acuta si clara. „Intr-un Bucuresti parasit, depopulat, darimat, incendiat de invizibile flacari albe, eu traduc si traduc.“ Este o experienta ciudata si miscatoare sa-l insotesti pe Sebastian metamorfozindu-se, in timp, dintr-un dandy ambitios intr-un analist lucid al precaritatii conditiei umane.

In 1940, cind Franta cade si este ocupata, autorul intra intr-o tacere care dureaza sapte luni, simtind „dezgust, si mai presus de toate un teribil sentiment al zadarniciei“, care il impiedica a mai continua sa scrie. Cind isi va relua scrisul, in 1941, i se interzisese deja sa mai practice avocatura, pierduse postul pe care-l avusese la o publicatie finantata de guvern si era obligat la munca fortata supravegheata de armata. Ca urmare a „noului decret“ care reglementa situatia chiriasilor evrei, Sebastian este fortat sa paraseasca apartamentul in care locuia. Cind proprietatile detinute de evrei sint confiscate si redistribuite romanilor non-evrei, scriitorul Camil Petrescu i se plinge lui Mihail Sebastian ca lui nu-i va reveni nici una din acele case confiscate, deoarece „niciodata nu mi-au dat ei ceva“. De-a lungul razboiului Sebastian continua sa vorbeasca cu Camil Petrescu si consemneaza toate declaratiile acestuia, cu un fel de incintare; ca si cum ar fi fost fericit sa descopere un personaj care intruchipa cu atita perfectiune ideologia dominanta a timpului.

In 1941, pe la inceputul razboiului, jurnalul lui Mihail Sebastian ia forma unei alegorii extinse, compuse din vise complexe si ciudate despre fratele sau Poldy, care murise in Franta ocupata. Lecturile sale din Shakespeare, Tucidide si Tolstoi si vibratia interioara la muzica pe care o asculta la radio sint puse pe fundalul unor lucide marturii despre evreii asasinati si apoi agatati de cirlige in abatoare sau despre cei care se prapadeau cu miile in marsurile mortii in drum spre lagarele din Transnistria, un district din estul Ucrainei. Impreuna cu Eugen Ionescu, cel care va imortaliza imaginea vorbirii oficiale cu dublu sens, pe care o numeste „rinocerita“, Mihail Sebastian intelege ca limbajul poate fi un instrument violent cu care se poate trada: „Mai tirziu, mult mai tirziu“, scrie el, „se va scrie un studiu despre acest ciudat fenomen al acestor timpuri, faptul ca cuvintele isi pierd semnificatia, devenind lipsite de greutate si goale de continut“.

In ciuda acestui fapt, cu cit autorul este cuprins de o mai mare disperare in raport cu limbajul care-l inconjoara, cu atit cuvintele sale devin mai capabile sa spuna adevarul. Vedem schimbarea pe care a cunoscut-o; Mihail Sebastian e trist si nu-si da deloc seama de propriile sale realizari, ca autor de jurnal. „Oare voi mai scrie din nou, cindva?“, se intreaba in 1941, in perioada celor mai detaliate consemnari ale sale. In 1943 spune despre jurnalul sau intim ca nu reprezinta decit „un obicei prost, nimic mai mult.“
Prefata memorabila a Jurnalului, scrisa de Radu Ioanid, o autoritate in domeniul studiului ideologiei fasciste si a holocaustului in Romania, defineste cu claritate contextul intelectual al fascismului romanesc din anii 1930, apoi incheie cu un tragic postscript.

Mihail Sebastian moare in mai 1945, la virsta de 38 de ani, fiind lovit de un camion in timp ce traversa o strada aglomerata din Bucurestiul eliberat doar de citeva luni de catre Armata Rosie. Cind, in fine, in 1996 Jurnalul lui Sebastian este publicat la Bucuresti, acesta devine un best-seller si genereaza aprinse controverse despre responsabilitatea crimelor de razboi ale Romaniei.
Pentru a aprecia mai bine Jurnalul lui Mihail Sebastian, tradus cu multa finete din limba romana de Patrick Camiller, trebuie sa ne amintim ce „abator“ a fost Romania din 1940 pina in 1944. Finalmente, importanta acestui jurnal intim nu este doar extraliterara, ea rezulta chiar din limbajul lui Sebastian si din miracolul aparitiei unui extraordinar talent literar, a unei voci profund inteligente, in virtejul neputintei sale, al coruptiei politice si al macelului semenilor de care era inconjurat.


Alice Kaplan este director al Centrului de Studii Franceze si Francofone al Universitatii Duke. Este autoarea recent publicatei carti The Collaborator: The Trial and Execution of Robert Brasillach.

Articol aparut in The New York Book Review, 5 noiembrie 2000, p. 12

Traducere si adaptare de
Adrian PAUN