De la Leon la Volovici

Gelu Ionescu


Observaţia mea fundamentală esta aceea că, în De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi, cărticica de memorialistică semnată de Leon Volovici, nu întîlneşti resentimentul – performanţă rară, mai ales cînd te referi mereu la relaţiile (atît de sensibile) între evrei şi români, de-a lungul unui veac şi jumătate. Cu atît mai uimitor cu cît Leon Volovici nu e şi nu a fost numai un reputat istoric literar al... literaturii române, ci şi un fost cercetător la faimosul Yad Vashem, acolo unde sînt studiate, în cele mai mici amănunte, Holocaustul şi implicaţiile lui în lume – lumea de ieri sau de alaltăieri. Opţiunea sa, clară şi verificabilă prin tot ce a scris, a fost aceea de a discuta şi interpreta felurite probleme ale literaturii române, printre care, bineînţeles, cele legate de prezenţa şi importanţa scriitorilor evrei din România, şi nu statistica şi grozăvia crimelor şi masacrelor antisemite care au avut loc pe teritoriul ţării noastre (acela care însuma şi teritoriile ocupate la începutul războiului cu Rusia Sovietică, dar nu şi Transilvania răpită) din anii ’40-’44. Crime care au fost sistematic ascunse – şi, în parte, mai sînt şi astăzi. Discuţia despre incapacitatea românilor de a-şi asuma trecutul nu are sfîrşit şi nu mă voi referi la ea – Volovici trece şi el, discret, dar nu amnezic, asupra acestei probleme care, de fapt, nu are cum nu-l preocupa. Războiul cifrelor de victime este unul din cele mai îngrozitoare şi descalificante atitudini din lumea de azi – continuă să fie –, ca şi cum cîteva sute de morţi nu ar conta în faţa milioanelor care au trecut prin lagărele de exterminare germane, acolo rămînînd. Fiindcă veni vorba, Culianu, citat de Leon Volovici, avea dreptate spunînd că „în România n-am aflat nimic despre România“; nu am trăit într-o familie de oameni simpli, neinstruiţi, am frecventat apoi medii intelectuale, dar despre pogromul de la Iaşi şi despre masacrarea evreilor de către români în Basarabia, Bucovina şi Transnistria mi-a vorbit prima oară Vlad Georgescu, prin 1984-’85, în biroul lui din care – îmi amintesc foarte bine – am ieşit stupefiat. Cît despre majoritatea conversaţiilor pe care le-am avut şi le mai am cu nu puţini intelectuali pe această temă a asumării, e prea întristător să-mi mai amintesc despre unele dintre ele şi despre argumentele intrate în discuţie. În acelaşi timp, nu sînt de părere că generaţiile de copii şi de tineri care nu au trăit anii grozăviilor europene, anii crimelor şi ai persecuţiilor dintre şi după cele două Războaie Mondiale, trebuie să plătească pentru părinţii, strămoşii lor. Una este să cunoşti, să asumi vinile unui popor sau unei clase, să le condamni, în primul rînd în cugetul tău, să înţelegi mecanismele unei istorii atît de tragice, alta este să plăteşti pentru ele, să fii culpabilizat sistematic – cum nu altfel au făcut dictaturile totalitarismului comunist sau nazist –, aşa cum noi am avut atîtea de suferit pentru „originea“ noastră. După cît îmi dau seama, citind cartea lui Leon Volovici, observ că este şi el un adversar calm şi hotărît al fanatismelor de orice fel, al abuzurilor care nu au dispărut.

Cred că Leon Volovici ar face o evidentă greşeală dacă nu va considera cartea de faţă altfel decît începutul, şi nu sfîrşitul carierei sale de memorialist. Viaţa şi experienţele sale, dacă nu sînt singulare, atunci sînt extrem de rare – şi cred că el ar trebui să revină pe larg, nu numai asupra evenimentelor narate, detaliindu-le, ci şi asupra reflecţiilor stimulate de ele. În partea a doua a cărţii, el spicuieşte – cam conjunctural – momente, scene, personaje care au avut importanţă deosebită în viaţa sa; acestea ar putea fi încadrate într-un tot amplu, care ar da o altă greutate memorialisticii sale. Astfel de vieţi nu trebuie lăsate fără urme scrise, dacă „povestitorul“ nu vrea el însuşi să cadă în... prăpastia uitării, a neasumării de care a mai fost vorba. Fiind noi cam de aceeaşi vîrstă, avem amintiri comune în ceea ce priveşte şcoala în anii ’50, în care toţi scriitorii noştri importanţi fie nu... existau, fie erau atît de abuziv interpretaţi, încît „refacerea“ corectă a istoriei literaturii române ne-am făcut-o fiecare pe cont propriu – şi a durat mulţi ani pînă să ajungem la o „imagine“ corespunzătoare realităţii. Şi în facultăţile filologice adevărata scară de valori – să zicem cea clasică – a ajuns cu greu la lumină, noi fiind martorii direcţi ai ieşirii la suprafaţă, prin „revizuiri“ (şi acestea pe jumătate acceptate, după canonul realist-socialist) ale unor nume şi opere de prim rang în literatura, cultura românească. Avem destule amintiri comune, penibile, care, povestite acum, sînt, nu o dată, întîmpinate de tinerii de astăzi, scriitori sau numai elevi, nu numai cu un scepticism cam nedumerit, dar chiar cu bănuiala că minţim.

Cea mai importantă problemă prezentă în amintirile lui Leon Volovici este aceea a identităţii. Faptul că el rămîne istoric literar al literaturii române – în noul context religios şi etnic în care el ajunge în Israel – constituie un gest de mare curaj, de vocaţie, de definire a identităţii celei mai profunde. Fiindcă veni vorba, e de observat o adevărată obsesie a lumii de azi, aceea de a-şi căuta şi defini identitatea – chiar în unele culturi vechi, care şi-au definit-o de secole; este probabil presiunea globalizării şi o consecinţă, oarecum indirectă, atît a terorismului, cît şi a unei noi ideologii totalitare care este corectitudinea politică. În orice caz, Leon Volovici rămîne ceea ce era la plecare, adaptînd bagajul său intelectual, dar şi sentimental şi ideatic, acestei noi situaţii, care îi impune un mare efort de adaptare – despre care vorbeşte cu discreţie şi cu o aparentă detaşare. Nu pot defini cu precizie o situaţie atît de dificilă, de complicată care este aceea a exilului (pe care o trăiesc şi eu, de altfel). În aparenţă, evreii care au plecat din România – cum? de ce? şi pentru ce? sînt întrebări pe care nu le pun acum – par a fi beneficiat de circumstanţe mult mai favorabile: ei plecau dintre ai lor şi ajungeau între ai lor, în aparenţă. La rigoare, există posibilitatea de a spune că au plecat dintre străini şi au ajuns la alţii – iată o definiţie posibilă a dramei exilului. Din aceste ecuaţii mai pot fi formulate încă două variante – vă las să le descoperiţi singuri şi să meditaţi. Şi să deduceţi dificultăţile de adapare – situaţie care nu are decît o rezolvare strict individuală. Era exilul evreilor mai puţin „definitiv“ decît al celorlalţi? Poate, în general, deşi nu şi al acelora care plecaseră şi ei din disperare. Leon Volovici şi-a ales o cale complicată în care a reuşit să-şi deseneze un destin coerent, echilibrat, fără echivocuri, fără concesii majore făcute conjuncturii. E de admirat abilitatea sa, în sensul cel mai bun al cuvîntului, de a face gesturi, de a emite păreri care pentru alţii au mai multe şanse de înfruntare şi conflict făţiş decît de concilierile şi tratativele echilibrate pe care el le propune. Există în scrisul său, poate şi în personalitatea sa (nu ne-am văzut decît o dată, în trecere), un mod neconcesiv atunci cînd se referă la atitudini fanatice în ceea ce priveşte antisemitismul (rezidual sau nu), dar şi un calm care impune. Dialogul despre problemele antisemitismului din România – dar poate şi din alte ţări –, inclusiv cel al unor scriitori, nu puţini şi nu oarecare, este încă o problemă de viitor; bazele lui calme (dar încă firave) abia au fost puse, şi datorită lui Volovici, între alţii: aceasta este opinia sa, cred, foarte întemeiată. Este el, de aceea, o personalitate de mare importanţă (neafişată, dar, cred, conştientă de sine) în analizarea imensei şi dificilei probleme a relaţiilor între români şi evrei. Am spune, parafrazînd o formulă tocită: cîtă curiozitate intelectuală, atîta toleranţă. Nu poţi, nu trebuie să te „abţii“ de a fi şi a te considera evreu numai pentru a nu irita antisemiţii. Dacă preşedintele francez Mitterand avea dreptate, atunci cînd spunea că „patriotismul sfîrşeşte acolo unde începe naţionalismul“, atunci Leon Volovici este de două ori patriot. Dacă stăm să ne gîndim puţin, cu greu mai găsim multe cazuri asemănătoare.

Scene din viaţa familială sau unele, prea puţine, după părerea mea, meditaţii mai adîncite asupra lungului proces al „adaptării“ cad bine în dialogul cărţii – şi în acest sens sugeram o... continuare. Prezenţa lui Leon Volovici, alături de alţii, nu prea mulţi, în centrul ghemului de fire şi culori atît de diferite şi de încurcate ce-l reprezintă relaţiile între români şi evrei din ultimele două secole este benefică, salutară.