„Sunt constant în dragostea mea întreaga pentru poporul român!“

Alexandru Safran

Marele Sef-Rabin Alexandru Safran:

„Sunt constant în dragostea mea întreaga pentru poporul român!“

Un interviu realizat de Manase Radnev

Participand la o reuniune internationala audiovizuala de la Geneva, in anul 1993, am aflat despre prestigiul imens al doctorului Alexandru Safran, Sef-Rabin al orasului. Nu stiam mare lucru despre cel care fusese in perioada 1940 – 1947 Sef-Rabinul culturii mozaice din Romania, dar mi-am spus atunci ca aceasta figura ilustra a iudaismului mondial, a celui romanesc si implicit a culturii nationale, trebuie sa fie cunoscuta de publicul de la noi din tara. In 1994, cu sprijinul conducerii Televiziunii Romane si insotit de colegul Ion Bitu am ajuns la Geneva, pentru a realiza o ampla convorbire filmata.

Ne-a intampinat un om scund, usor povarnit, de varsta (avea, atunci, 84 de ani), cu o barba mare, alba, cu ochi albastri, stralucitori, imbracat intr-o redingota neagra. Glasul lui cald, rostit intr-o limba romaneasca impecabila, „parfumata“ cu sintagme vechi, modul candid in care ne-a primit, ca pe primii soli ai mass-media romanesti, ne-au cucerit imediat.

Difuzat la TVR, la o ora de mare audienta, dialogul nostru de o ora a avut un impact deosebit, a starnit un adevarat entuziasm in randul telespectatorilor. A fost prima manifestare publica in Romania a Eminentei Sale, dupa o tacere de jumatate de veac, impusa de autoritatile comuniste dupa expulzarea lui din tara la sfarsitul anului 1947.

De atunci si pana in vara aceasta, cand eruditul lider spiritual a trecut la cele vesnice, am mentinut o legatura stransa, Domnia Sa onorandu-ma cu sentimentele lui calde, prietenesti. Fara indoiala, Alexandru Safran a fost personalitatea cea mai luminoasa pe care am cunoscut-o in anii postdecembristi. Dupa prima convorbire televizata care se intitula „Rezistand furtunii“, pe a doua, inregistrata pentru TVR, tot la Geneva, la sfarsitul anului 1996, am numit-o „Toleranta si responsabilitate“.

L-am revazut apoi in cele doua vizite intreprinse in tara, mi-a facut si cinstea sa fie oaspetele casei noastre, am scris despre Eminenta Sa in revistele „Magazin istoric“ si „Realitatea evreiasca“ si am redactat, impreuna cu Ticu Goldstein, volumul omagial „Safran printre nemuritori“, aparut la Editura Hasefer.

Convorbirea de fata a fost realizata pentru Radio Romania Actualitati, in februarie 2004, in locuinta distinsului carturar din orasul in care a fost, timp de 58 de ani, conducatorul Rabinatului. Extrase semnificative din acest text au fost publicate in anul respectiv in „Magazin istoric“. Textul integral apare insa acum, pentru prima oara, in revista „Cultura“. A fost ultimul mesaj de amploare transmis publicului romanesc de marele si regretatul nostru compatriot.

A. S.:Sunt deosebit de fericit sa va revad, din nou, aici, la Geneva, si anume astazi, in momentul in care reprezentati cu demnitate, ca intotdeauna, Radiodifuziunea Romana din Bucuresti. Va datorez recunostinta pentru prilejul pe care mi-l oferiti, de a ma adresa in graiul nostru drag, romanesc, ascultatorilor postului dvs. de radio si cititorilor din Romania. Tuturor le adresez binecuvantarea mea.

M. R.: V-ati nascut la Bacau, unde ati facut si studiile liceale. Tatal dumneavoastra era Sef-Rabin, cunoscut si stimat pentru activitatea si pentru scrierile sale. Va rog sa evocati atmosfera orasului, relatiile cu lumea romaneasca si sa-mi spuneti, poate, in anii liceului ce scriitori ati citit si ce v-a placut.

A. S.:Sunt nascut la Bacau; sunt fiul, discipolul si, mai tarziu, urmasul onoratului meu parinte, rabinul orasului Bacau – un rabin cunoscut si respectat in toata lumea evreiasca pentru stiinta lui talmudica, rabinica, opera sa servind ca opera fundamentala din punctul de vedere al legii religioase evreiesti. In orasul meu natal – Bacau – am trait, in copilarie, intr-o atmosfera de tihna, de pace. Relatiile noastre cu intreaga populatie – bineinteles, relatiile noastre, in primul rand, cu majoritatea crestina – au fost dintre cele mai bune. Desigur, prestigiul parintelui meu a contribuit mult la implinirea si cultivarea acestor raporturi de buna convietuire. In ceea ce priveste lecturile mele, eu am avut, intotdeauna, o predilectie pentru cartile scrise intr-o limba neaos romaneasca si, de aceea, am apreciat mult, copil fiind, scrierile lui Ion Creanga.

„Un tanar de 29 de ani a ajuns cel mai tanar Sef-Rabin din toata lumea“

M. R.: in 1940, la varsta de 29 de ani, ati devenit Sef-Rabinul uneia dintre cele mai mari si mai importante comunitati evreiesti din lume, compusa din 800.000 de suflete. Ce a determinat alegerea dumneavoastra in aceasta inalta functie?

A. S.:intr-adevar, am fost ales Sef-Rabin la o varsta la care, probabil, evreii nu-si pot inchipui sa aiba in fruntea lor un om asa de tanar. A fost o alegere cu totul deosebita. Din punctul de vedere al istoriei iudaismului roman, a fost ultima alegere libera, democratica, efectuata de catre reprezentantii obstii evreiesti din Romania. Ce a contribuit la aceasta alegere exceptionala? Au fost factori cu totul deosebiti. In primul rand, asa cum v-am spus, a fost vorba de prestigiul tatalui meu. Eu am devenit rabin la Bacau dupa decesul tatalui meu; iudaismul roman a vazut in mine un om care continua reperele si, bineinteles, intr-o anumita masura, daca-mi permiteti sa spun, si stiinta acestui mare invatat rabinic. Un al doilea factor: s-a gasit in mine un tanar care este cu totul patruns de spiritul romanesc, de limba romaneasca in toata autenticitatea ei. Acesti factori au determinat aceasta alegere si, astfel, un tanar de 29 de ani a ajuns cel mai tanar Sef-Rabin al unei tari din toata lumea.

M. R.: Cu aceasta ocazie, ati devenit si membru in Senatul Romaniei.

A. S.:Domnule Radnev, dumneavoastra atingeti acum o chestiune foarte importanta si foarte delicata. Foarte importanta, deoarece, in anul in care am fost ales Sef-Rabin, situatia evreilor in Europa si in Romania, bineinteles, era, deja, una cu totul speciala. Antisemitismul era, de acum, oficializat. Dar trebuie sa stiti ca in situatia aceasta populatia evreiasca nu mai avea posibilitatea practica de a fi reprezentata, dupa cum era firesc, datorita numarului ei important, in parlamentul tarii – in acel parlament in care curgeau, de acum, o serie de legi antievreiesti. S-a pus intrebarea: oare nu este un fapt care poate genera un risc cat se poate de grav alegerea rabinului din Bacau, care nu are nici 30 de ani? Acesta, conform Constitutiei, ar fi fost senator de drept, adica singurul, unicul reprezentant in parlamentul tarii al populatiei evreiesti, care se gasea, de acum, intr-o situatie grea. Ei bine, congresul comunitatilor evreiesti a decis ceea ce a decis si trebuie sa spun ca problema intrarii mele, la acea varsta, in Senat a fost, si ea, tratata cu bunavointa de catre domnul Argetoianu, presedintele Senatului – un om intelept – si de catre inaltii magistrati de la Curtea de Casatie, care au demonstrat ca, dupa lege, poate fi ales ca senator un cetatean care a implinit varsta de 40 de ani atunci cand este vorba de o alegere electorala. In acest caz, era vorba de o prevedere a Constitutiei.

„Pentru Antonescu, nu exista lege, in ceea ce-i privea pe evrei“

M. R.: Imediat dupa alegerea dumneavoastra, v-ati confruntat, cum ati spus si mai devreme, cu cea mai tragica perioada din istoria evreilor din Romania – pogromuri, „trenurile mortii“, deportari, exterminarea in lagarele din Transnistria a zeci de mii de oameni. Cum ati actionat ca lider spiritual? in ce masura eforturile dvs. au dat rezultate pentru salvarea evreilor?

A. S.:intr-adevar, in fruntea statului s-a gasit un om care corespundea nu numai a ceea ce, in istoria contemporana, se numeste un dictator; dar un om ale carui sentimente de ura, de dusmanie impotriva evreilor erau cu totul deosebite. E suficient ca sa ne dam seama nu numai de faptele lui teribile, dar si de formularea in expresii, in limba a furiei sale antisemite. Dumneavoastra stiti, poate, ca doamna doctor Lia Beniamin a alcatuit o culegere de citate, de expresii pronuntate de catre Ion Antonescu in diferite consilii de ministri unde el se arata, as zice, in calitatea mea de evreu roman, mai groaznic decat Hitler insusi. Dispretuia legea – nu exista lege, in ceea ce-i priveste pe evrei. Si, intr-adevar, din punctul de vedere al nenorocirii practice, a fost, mai intai, colaborarea sa – si, as spune, si contributia sa – la punerea in aplicare a vederilor criminale ale legionarilor, cooperand cu ei la conducerea tarii; apoi, dupa rebeliune, el insusi a procedat intr-un mod deosebit de grav, chiar in comparatie cu ceilalti dictatori antisemiti din tarile europene. El a procedat, nu, asa cum spunea, la „curatirea terenului“, ci la exterminare, masacre in provincii intregi; evrei ingropati de vii.

M. R.: Va referiti la Transilvania...

A. S.:Ma refer la Basarabia, ma refer la deportarile din Bucovina si din Nordul Moldovei. Ma refer la progromuri – mai intai la Dorohoi, unde au fost ucisi soldati evrei romani, apoi macelul de la Iasi. Sub regimul lui Hitler, in Europa, Antonescu a facut, el insusi, aceste lucruri prin firea sa – era un om nu numai dezechilibrat din punct de vedere mintal; era, precum se stie, un om bolnav. Iata care a fost situatia in care m-am gasit – una nu numai fara seaman din istoria noastra din Romania, dar o situatie care depaseste infernul imaginat de Dante. Bineineteles, ca Sef-Rabin, un copil al }arii Romanesti, dar adanc legat sufleteste de populatia noastra evreiasca, am intrat in arena combaterii cu fiarele salbatice. Actiunea mea a fost o actiune spirituala, religioasa, nu politica. Care a fost aceasta viziune, la care am ramas mereu, eu, copilul rabinului Safran? Biblia ne spune ca omul s-a nascut cu un instinct pe care din tinerete l-a exercitat; instinctul de a face rau aproapelui sau. Aceeasi Biblie ne spune ca omul a fost creat dupa chipul si asemanarea Domnului. Cum sa intelegem aceasta contradictie? Eu am inteles-o si pot sa va spun, domnule Radnev, ca sa stiti, si sa stie si ascultatorii si cititorii mei din Romania. Eu am cautat sa descopar in fiinta omeneasca ceea ce a mai ramas, chiar in obscuritate, din ceea ce numim scanteia dumnezeiasca. Tot ceea ce am intreprins a fost in acest sens. M-am adresat nu ca om politic, ci ca un om care cunoaste conditia fiintei omenesti.

M. R.: Si ati izbutit, in mare masura?

A. S.: in mare masura! Nu e vorba de o reusita ce mi-o atribui mie, e o reusita pe care o atribui conceptiei mele religioase: incercarea, cu tot dinadinsul, infruntand realitatea diabolica prezenta, descoperind, scrutand in adancime – poate voi scoate ceva din acest om. Dau un exemplu: sarmana mea sotie, Sara, a fost in mana legionarilor (bineinteles, i-au spus ca o pun in libertate, daca va spune unde ma gasesc eu, fiindca eu fusesem condamnat la moarte de catre legionari). In beciul din strada dr. Burghele, unde a fost ea inchisa, cu alti evrei, Aderca si altii, in aceste beciuri s-au auzit strigatele provocate de tortura exercitata de catre legionari asupra acestor oameni, asupra acestor evrei. Sotiei mele i-a spus un tanar legionar: „Uitati-va la fierul acesta ruginit, cu acest fier va voi scoate ochii! Uitati-va la aceasta maciuca, cu aceasta maciuca va voi bate!“. Sotia mea i-a spus: „De ce va faceti cruce tot timpul? De ce va faceti cruce daca vorbiti in felul acesta si lucrati in felul acesta? Nu i-au raspuns. Apoi ea i-a zis: „Sunteti tanar, aveti o mama“ – „Sigur, am o mama...“ – „Ei bine, si eu sunt mama, si copilul meu e singur, are nevoie de mama lui“. Aceste simple cuvinte au facut ca aceasta fiara salbatica sa o elibereze si, mai mult inca, sa dea urmare cererii sale de a-i elibera si pe ceilalti.

Un alt exemplu, o alta pilda: Antonescu (vorbim de Rebeliune, 21 ianuarie) a fost instiintat de catre Palat ca sotia mea se afla in mana legionarilor. Ion Antonescu i-a instiintat pe legionarii concentrati in strada dr. Burghele, nr. 3, unde se gaseau birourile Federatiei comunitatilor evreiesti si locuinta mea: sa nu se atinga de sotia Sef-Rabinului, fiindca altfel el trimite un contingent special de soldati, sa o apere. Ei au raspuns ca, in acest caz, „o sa-o punem pe sotia Sef-Rabinului pe balcon si, cand veti trage, veti trage, inainte de toate, in sotia Sef-Rabinului“. Acesta a fost Antonescu! Acest Antonescu, in una dintre audientele mele la el, ca un nebun, si-a iesit din fire si ar fi fost in stare sa ma linseze, vorbind cu atata asprime despre vinovatia evreilor. Trebuie sa stiti ca el a observat starea in care ma gaseam. El a fost, nu pot sa spun prieten, dar apropiat de arhitectul Clejan, care i-a construit o vila la Predeal.

M. R.: Era evreu Clejan?

A. S.: Daa, sigur, bun evreu! Acelasi Antonescu, dandu-si seama dupa aceea de ceea ce a facut, nu spun ca s-a cait (dupa cele ce ne-a spus arhitectul Clejan), n-as spune ca a regretat, dar, intr-un moment de limpezime mintala, si-a dat seama ca nu a fost la locul lui. Acum atingem un subiect care este esential, pentru a ajunge la finele intrebarii de acum cateva clipe: ceea ce este cu totul special in istoria Soahului (termenul ebraic pentru Holocaust, M. R.) in Romania e faptul ca, incepand cu Ion Antonescu si continuand cu Mihai Antonescu, cu Radu Lecca, cu generalul Vasiliu, cu toti cei care au avut un cuvant hotarator asupra destinului nostru, sa stiti – ceea ce este unic in istoria Soahului din Europa – ca toti au avut o atitudine respectuoasa fata de Sef-Rabinul Safran. Acesta este un fapt care constituie un aspect hotarator a ceea ce se numeste istoria Soahului in Romania: au fost cu totii, cu exceptia lui Alexianu, respectuosi fata de mine. Respectuosi. Acelasi Antonescu m-a primit nu numai, sa spunem, oficial, m-a primit in mod particular. Sa stiti – un fapt cu totul inimaginabil – ca arhitectul Clejan m-a condus la Predeal, la Ion Antonescu! Este inimaginabil! Inimaginabil, asa cum a fost cazul, mai tarziu, cu Petru Groza, care m-a primit nu numai la el, in birourile sale, ci si in casa lui.

Toti s-au purtat cu un respect cu totul deosebit. Este, trebuie sa spun, caracterul romanesc.

„Un manunchi de personalitati straine si romanesti l-au facut pe Antonescu sa-si dea seama de crima pe care o pregatea“

M. R.: Dupa cele ce s-au intamplat la inceputul dictaturii lui Antonescu, la sfarsitul anului 1942 s-a produs o schimbare: regimul lui Antonescu a refuzat aplicarea solutiei finale in Romania, ceea ce a facut ca in Romania, dupa razboi, sa ramana cea mai mare comunitate evreiasca din Europa. Desigur ca dv. si ceilalti conducatori ai comunitatilor evreiesti, cum ar fi doctorul Fildermann, ati avut un rol important in aceasta schimbare.

A. S.: inainte de a va da raspunsul la intrebarea aceasta esentiala, eu vreau sa subliniez un aspect cu totul special in ceea ce priveste modul cum s-au desfasurat relatiile mele cu acesti oameni. La inceputul razboiului, ne-a convocat prefectul Politiei Capitalei, la Prefectura Politiei, pe mine, pe Fildermann si pe alti fruntasi. Era, mi se pare, si Micu Tentler, presedintele Templului Coral, Benvenisti, si altii. Matatias Carp, autorul volumului „Cartea neagra“, a venit la mine acasa – mi se pare ca era vineri – si a gasit-o pe sotia mea in bucatarie. Si i-a spus la ureche: „Sa stiti ca nu se stie daca Rabinul se va intoarce acasa. Eu insumi mi-am pregatit cateva pachete de tigari“. Prefectul, dupa ordinele primite de sus, de la Antonescu, a spus ca ne-a chemat sa ne spuna ca jidanii sunt raspunzatori de toata aceasta situatiune si ca e normal ca fruntasii jidanimii sa fie declarati ostatici si arestati deindata. Am ramas cu totii incremeniti. S-a instaurat o tacere de mormant. Eu singur, tanarul Safran, am spus ceva ce a avut ca efect imediat faptul ca prefectul Capitalei i-a pus pe toti in libertate, zicand ca se multumeste cu faptul ca Sef-Rabinul Safran ramane el singurul ostatic al intregii populatii evreiesti. Cand m-am intors, a fost un soi de pelerinaj al familiilor celor care au revenit acasa spunand ca a fost ceva dumnezeiesc. Cand s-a pus problema achitarii a patru miliarde...

M. R.: Ce era cu aceste patru miliarde?

A. S.:Antonescu a vrut sa le puna pe langa toate cele pe care le primise in timpul Generalului Stoenescu, contributii pentru comunitatea evreiasca. Radu Lecca vorbea cu mine totdeauna foarte bland. As spune ca, desi corupt si uneori sub influenta alcoolului, uneori avea fata de mine o atitudine de adevarat boier roman. Mi-a spus: „Sa stiti ca maresalul mi-a dat dispozitie sa va chem si sa va spun ca el a hotarat sa impuna populatiei evreiesti sa plateasca o contributie de patru miliarde. Soldatii nostri sunt pe front si mor, iar ei sunt acasa. Asa ca evreii sa plateasca“. I-am spus: „E imposibil sa plateasca, de acum le-ati luat tot ceea ce au avut. Ce sa plateasca?“. El nu s-a suparat. Mi-a spus numai: „Maresalul mi-a zis sa va spun lucrul acesta“. Lucrurile s-au inveninat, toata tara a primit ordin sa puna in aplicare aceasta dispozitie. Fruntasii evrei, cu Fildermann in cap, au fost, din nou, convocati la Centrala Evreilor. Eram si eu prezent. Lecca, asa, cu o mare blandete, a spus: „V-am convocat ca sa stiti cu totii ca sunteti arestati, daca nu va luati raspunderea, in mod precis si formal, sa aduceti patru miliarde“. Toti au ramas incremeniti. Nu s-a auzit nicio soapta. Fildermann n-a zis nimic. Nicio soapta. Eu m-am ridicat si am spus cateva cuvinte. Nu stiu ce am spus. Era un moment care depasea cu totul limita fiintei omenesti. In urma interventiei mele, sa spun, emotionante, Lecca a zis: „Ei, bine, mergeti acasa“. Cand am plecat, Benvenisti mi-a spus: „Eminenta, acesta a fost un miracol de Hanuka ce s-a intamplat acum“. Asta a fost viziunea mea, acesta a fost instinctul meu religios.

M.R.: Dar ce credeti ca l-a facut pe Antonescu, dupa 1942, sa refuze aplicarea solutiei finale, asa cum s-a intamplat in Ungaria in 1944?

A. S.:Aici ajungem la ceea ce constituie exceptia, unicitatea Soahului in Romania. In anul 1949, Centrul de Documentatie Evreiasca Contemporana din Paris a publicat un volum care se numeste „Les Juifs en Europe 1939-1945“. Presedintele acestui Centru, care exista si acum, mi-a cerut un raport ce a fost publicat in aceasta carte oficiala: „Opera de salvare a populatiei evreiesti desavarsita in timpul opresiunii naziste in Romania“ – un capitol despre deportarea evreilor din Dorohoi, Bucovina, Basarabia, un capitol despre interventiile pe care le-am facut, un capitol despre ajutorarea deportatilor in Transnistria; cum s-a evitat deportarea populatiei evreiesti din Transilvania de Sud. Antonescu a cerut sa i se prezinte o nota, in mod oficial, privitoare la interventiile facute in vederea opriri deportarii: La 13 octombrie 1942, intr-o nota oficiala a Presedintiei Consiliului de Ministri, sistarea evacuarilor este pusa in legatura cu vizita la Roma a Monseniorului Andrea Cassulo.

M. R.: Nuntiul Apostolic din Bucuresti.

A. S.:Faptul exceptional, in mod real, care constituie exceptia unica din Romania, este ca un manunchi de personalitati straine si romanesti au ajuns sa-l convinga pe acest nebun de Antonescu sa-si dea seama de crima pe care el o pregatea, nu numai in ceea ce-i priveste pe evrei, ci si in ceea ce priveste Romania intreaga. In diferite interviuri, Regele Mihai a mentionat ceea ce spun eu aici, ce au facut el si mama lui, Regina Elena. Ea a fost o sfanta prin evlavie, prin fermitate si intelepciune. Pentru ca ea, impreuna cu Regele, a avut curajul de a se pune in primejdie ca sa tina legatura cu mine. Mitropolitul antisemit, Balan, vine la Bucuresti in 1942, fiindca Rabinul nu poate sa vina la el acasa la Sibiu. Eu eram ostatic. Balan, care nici nu-si neaga, in declaratii, antisemitismul – ca si Nicodin –, vine la Bucuresti si ma primeste in casa lui Vaitoianu. Si i-am spus: „inalt prea Sfinte, nu suntem nemuritori. Ne vom prezenta impreuna in fata Celui de Sus. Va fac raspunzator in ceea ce priveste miile de evrei din dioceza dvs. a caror deportare in Polonia, la Auschwitz, la crematoriile din Bologna inseamna si deportarea restului populatiei evreiesti din Romania. Balan, in relatie stransa cu Antonescu, in calitatea lui mitropolitana, a facut ceea ce a facut.

M.R.: Adica s-a dus la Antonescu.

A.S.: Cum s-a dus? A fost in legatura permanenta cu el. Un alt caz cu totul interesant: Maniu era transilvanean, era, as spune, nu prieten – el nu a fost un om cu prietenie –, dar legat, ca transilvanean, de Teodor Fischer, fostul presedinte al Partidului Evreiesc. Vreau sa va spun un lucru care nu face parte din politica, ci din sfera credintei. Teodor Fischer se intalnea in mod regulat cu Maniu. Maniu – un om rece. Auster, moral, dar rece. Ceea ce a facut el a facut avand in vedere interesele romanesti. Dar Maniu era si un credincios. Era mandru ca in familia lui se gasesc multi clerici apartinand Bisericii greco-catolice.

„Dupa Holocaust, cea mai mare comunitate evreiasca din Europa a fost cea din Romania“

M.R.: Si Maniu a contribuit la anularea deportarii evreilor din Romania?

A.S.: A contribuit prin prisma intereselor romanesti. In ceea ce priveste atitudinea mea religioasa, Maniu a impartasit aceast punct de vedere. Dupa aceea am aflat, prin Aureliu Weiss, care a fost un membru important al Partidului National Taranesc, ca Maniu a recunoscut lucrul acesta. Iata, domnule Radnev, care este situatia reala, care constituie unicitatea Soah-ului in Romania. U-ni-ci-ta-te. In „New York Times“, dupa Soah, cea mai mare comunitate evreiasca din Europa cotropita de Hitler a fost comunitatea evreiasca din Romania. Cea mai mare comunitate! in timpul ocupatiei sovietice, vine la mine un maior din partea Comandamentului Sovietic, prezentandu-mi sa semnez o hartie prin care eu cer, ca Sef-Rabin, ca Maniu sa fie judecat inculpat, deoarece este reactionar. I-am spus: „Domnule Maior, cum sa fac lucrul acesta, cand Maniu m-a ajutat ca populatia evreiasca sa nu fie deportata? Cum sa fac lucrul acesta?“ Bineinteles, a scos revolverul, l-a pus pe masa, si dupa aceea a inceput procesul expulzarii mele.

M. R.: Stiti ca, recent, s-a constituit, la initiativa presedintelui Ion Iliescu, o comisie internationala de studiere a efectelor Holocaustului in Romania, comisie condusa de Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru pace. Cum apreciati acest fapt?

A. S.:Apreciez in mod deosebit constituirea acestei comisii. Este un fapt cu totul imbucurator, fiindca tocmai din dragostea mea sincera pentru poporul roman, din iubirea mea pentru Romania, socotesc ca este necesar sa se cunoasca ceea ce a fost si, in acest fel, sa se determine ca, in special, noua generatie sa-si asume raspunderea intr-un mod cu totul adecvat fata de marile interese ale poporului roman.

„Evreii au avut o contributie extrem de pretioasa la dezvoltarea Romaniei“

M. R.: Sa trecem la un alt capitol, pentru a nu limita istoria evreilor doar la perioada Holocaustului. Va rog sa ne vorbiti de contributia lor la stiinta si cultura romaneasca, la dezvoltarea economica a tarii.

A. S.:Bineinteles, este un fapt binecunoscut ca aceasta contributie a populatiei evreiesti in toate aceste domenii a fost una fundamentala. Nu este vorba numai de o contributie; eu consider ca in aceste domenii pe care le-ati enumerat, domenii vitale pentru viata si dezvoltarea unui popor si a unei tari, ceea ce au adus evreii constituie un mare si pretios capital pentru binele tarii.

M. R.: Vreti sa dati si cateva exemple?

A. S.:in toate aceste domenii – in stiinta, chiar si in acest domeniu care este deosebit de drag si scump sufletului meu, al cunoasterii si aprofundarii graiului romanesc – trebuie sa stim ca ceea ce au adus evreii constituie intr-adevar un capital deosebit de pretios. Acelasi lucru il constatam in domeniul economei, al finantelor, pana si in acela, sa-i spunem, al filantropiei. Daca ne gandim la ceea ce a lasat Elias Academiei Romane si poporului roman – este un exemplu al atasamentului sincer al evreilor din tara fata de Romania. De ce sa nu amintim si contributia lor in viata si in sange la apararea si la propasirea tarii!

M. R.: Care au fost relatiile dumneavoastra personale cu lumea intelectuala romaneasca? Ati cunoscut multi dintre marii intelectuali, dintre marii oameni de cultura si de stiinta romani.

A. S.:Sunt fericit sa va spun ca relatiile mele cu aceste ilustre si frumoase personalitati intelectuale romanesti – au fost si raman dintre cele mai bune, mai sincere si mai calduroase. Bineinteles, ma gandesc in primul rand la Mihail Sadoveanu, la cel care a adus limbii romane o comoara de nepretuit; ma gandesc cu acelasi drag si cu acelasi respect la George Enescu, la aceasta personalitate a muzicii romanesti care a facut cunoscut geniul muzical romanesc in lumea intreaga; amintind personalitatea lui Enescu, ma gandesc, indeosebi, la sufletul sau, la bunatatea sa. Nu pot sa uit ceea ce el a facut, cu atata drag, pentru taranii romani in perioada de seceta si felul in care ne-a vorbit, cu atata emotie, despre situatia in care se gaseau atunci taranii. Ma gandesc cu acelasi respect si la marele istoric roman Nicolae Iorga; stiu si nu uit ca a avut si sentimente pe care nu intotdeauna le-a manifestat intr-o forma placuta fata de populatia evreiasca – dar ca istoric a stiut, de asemenea, sa recunoasca valoarea si importanta contributiei evreiesti la propasirea Romaniei. Este acelasi mare Nicolae Iorga care mi-a fost coleg in Senat. Vreau sa amintesc faptul ca el a fost acela care a stiut sa interpreteze importanta lucrarilor, in domeniul filologiei romanesti, scrise de Moses Gaster – acelasi Gaster care a fost expulzat din Romania si care a fost invitatul lui Nicolae Iorga la Valenii de Munte, la Universitatea lui Nationala Romaneasca. Ma gandesc la toti acestia cu respect si cu drag; ma gandesc la Martha Bibescu, in manifestarile ei cu adevarat nobile, romanesti, dupa ceea ce s-a intamplat in timpul Holocaustului, la contributia ei simbolica in favoarea orfanilor, a nenorocitilor evrei iesiti din acest infern. Ma gandesc cu aceeasi simpatie si la Mihail Ralea, pe care l-am intalnit atat la Bucuresti, cat si la Geneva. Ma gandesc, cu simpatia care i se cuvine, si la Ion Petrovici, si el filosof, si el ganditor roman, dar, sa spunem asa, putin mai aspru in atitudinea lui in ceea ce-i priveste pe evreii romani. La toti acestia ma gandesc cu mult drag si cu multa recunostinta. Nu-l putem uita pe Gala Galaction; ori de cate ori ma vedea, isi depunea sarutarea pe fruntea mea.

„Imbunatatirea relatiilor dintre iudaism si religiile crestina si musulmana constituie una dintre principalele mele preocupari“

M. R.: Eminenta, dupa ce ati devenit Sef-Rabin al orasului Geneva in 1948, una dintre preocuparile dvs. principale a fost dialogul cu bisericile crestine, intensificarea relatiilor lumii mozaice cu toate confesiunile religioase.

A. S.:imbunatatirea relatiilor pe plan religios intre iudaism si religiile crestina si musulmana constituie una dintre principalele mele preocupari si, multumesc lui Dumnezeu, pot afirma ca, din acest punct de vedere, am ajuns la rezultate satisfacatoare. Dumneavoastra mi-ati spus, domnule Radnev, ca aveti cunostinta de aceasta lucrare, „Juifs et chrétiens – La Shoah en héritage“ – „Evrei si crestini – mostenirea Holocaustului“ – aici se gasesc multe documente din partea ilustrilor reprezentanti ai bisericii catolice, ai colaboratorilor directi ai Papei, si anume ai actualului Papa, care a aratat un mare interes pentru activitatea mea din acest domeniu. V-am aratat o scrisoare pe care am primit-o acum catva timp, in decembrie 2003, din partea unui nou cardinal numit la Roma – cardinalul Gautier. El este original din Geneva si a ajuns in situatia inalta de teolog pontifical, ceea ce inseamna ca marile enciclice, marile lucrari pontificale ale Papei au fost facute in colaborare cu el, ca teolog. De curand, el a fost numit cardinal si, bineinteles, l-am felicitat. Iata ce-mi scrie: „Domnule Mare Rabin, eu vreau sa va spun cat de mult mesajul domniei voastre cu prilejul ridicarii mele la cardinalat a mers direct catre inima mea. Dumneavoastra stiti ca eu sunt foarte dedicat prieteniei intre evrei si crestini, o prietenie la care vreau sa aduc contributia mea. Asa cum dumneavoastra amintiti, pe drept cuvant, noi avem vocatia, chemarea de a fi aceia care aduc la cunostinta oamenilor paternitatea lui Dumnezeu si trebuie sa fim aceia care lucreaza pentru fraternitatea umana. Acest mesaj este pentru mine prilejul de a va transmite din nou toata admiratia si toata amicitia mea“. Este ultimul mesaj primit de la Roma.

M. R.: Ce v-a determinat sa considerati, dupa Holocaust, ca o sarcina principala a dvs. este strangerea relatiilor cu lumea crestina?

A. S.:ii multumesc lui Dumnezeu pentru reusita asta! Iata ce m-a determinat: se gaseste in Biblia noastra si chiar in Decalog cerinta religioasa de a nu se lua numele lui Dumnezeu in desert. Ce inseamna aceasta? Asta inseamna ca, de pilda, crestinii, in timpul cruciadelor, al Inchizitiei l-au invocat pe Dumnezeu spunand ca ii persecuta pe evrei pentru ca El cere lucrul aceasta; musulmanii de astazi ii ataca pe evrei si tara evreiasca pentru ca, spun ei, Dumnezeu le cere lucrul acesta. Or, Dumnezeu nu cere lucrul acesta si vreau sa arat si demnitarilor crestini, si celor musulmani nu numai ca ei gresesc, dar ca infaptuiesc mai mult decat un pacat. E o crima sa-L iei pe Dumnezeu si sa il pui in situatia de a fi acela care incita la crima.

M. R.: L-ati avut profesor la Viena pe Sigmund Freud, cu care stiu ca ati intretinut si niste relatii deosebite. Va aprecia ca student si dumneavoastra, evident, l-ati apreciat foarte mult ca profesor, mi-ati povestit altadata. In Statele Unite, v-ati vazut cu Albert Einstein. Cum vedeti astazi raporturile dintre stiinta si religie? Credeti ca Malraux avea dreptate cand spunea ca secolul XXI va fi religios sau nu va fi?

A. S.: O mica observatie in ceea ce priveste relatiile mele cu Sigmund Freud: vreau sa va spun ca Sigmund Freud nu a fost profesorul meu, eu nu am fost elev al lui, ci Sigmund Freud a asistat odata la o conferinta a mea si, dupa ce a ascultat conferinta aceasta, s-a interesat, in mod cu totul deosebit, de persoana mea si a insistat sa ma contacteze si sa discute cu mine. El nu mi-a fost profesor, el a fost marele Sigmund Freud care a vrut sa stea de vorba cu mine in ceea ce priveste stiinta.

M. R.: Cand erati student la Viena...

A. S.: Da. In ceea ce-l priveste pe Einstein, discutia mea cu el, in Statele Unite, a fost una pe teme religioase si stiintifice. Si aici am sa raspund la intrebarea dumneavoastra: pentru prima oara in istoria relatiilor dintre ratiune si credinta, dintre stiinta si religie, pentru prima oara asistam nu numai la un fel de impacare, dar la manifestarea unei tendinte de cooperare in gandirea stiintifica, filosofica. Iata pentru ce, pana in ultima faza a stiintei, adica faza contemporana, din ultimul veac, stiinta a fost una pe care o numim „determinista“, adica una care a spus: „eu le stiu pe toate, eu pot sa vorbesc despre toate, fiindca toate sunt fixate asa“ – aceasta a fost atitudinea stiintei. Cu noua stiinta, care a fost adusa de catre Einstein, cu teoria relativitatii, stiinta nu mai are pretentia de a spune ca stie tot, stiinta spune ca ea stie numai ceva, un pic, din marele ansamblu al realitatii pe care o cerceteaza si pe care nu poate s-o cunoasca in intregime. Cu alte cuvinte, in stiinta noua, fizica, domina nu determinismul, adica stiinta exactitatii, ci ceea ce se numeste „stiinta probabilitatii“. Si, in urma acestui principiu, toata stiinta actuala, cu marile ei realizari care sunt revolutionare, a ajuns la concluzia ca tendinta ei este, sa spunem asa, nu numai fizica, dar metafizica. Marile principii stiintifice, matematice, fizice, exacte sunt principii care se apropie din ce in ce mai mult de marile principii filosofice, religioase. Iata de ce asistam acum la o mare cotitura in ceea ce priveste relatia dintre stiinta si religie. In scrierile mele m-am ocupat in mod deosebit de aceasta problema. In timpul discursului pe care am avut onoarea sa-l rostesc la Academia Romana, am atins chestiunea aceasta si-mi aduc aminte ca veneratul nostru prieten, profesorul Cajal, mi-a spus ca unii colegi ai sai, sub cupola Academiei, au remarcat acest lucru.

M. R.: Eminenta, la sfarsitul convorbirii noastre, vreau sa va amintesc faptul ca, in ultimii ani, ati fost de doua ori in Romania, ati fost ales membru al Academiei Romane, ati fost decretat „cetatean de onoare“ al orasului dumneavoastra natal, Bacau, ati primit titlul de „Doctor Honoris Causa“ la Iasi, iar emisiunile pe care le-ati facut la televiziune s-au bucurat de un mare ecou. Ce sentimente aveti astazi fata de Romania, fata de poporul roman?

A. S.: Va dati seama ca aceste chemari, aceste invitatii pe care le-am primit dupa o jumatate de veac de la plecarea din tara mea natala au constituit pentru mine o mare mangaiere, asa precum am spus, si o spun in mod constant. Un mare ganditor evreu, Max Nordau, a spus: „cand cineva repeta un lucru, dar il repeta pentru ca este adevarat, repetitia aceasta trebuie considerata cu mult respect“. Or, eu nu numai ca repet, dar sa stiti, sa se auda, ca eu simt romaneste, ca simtirea mea este in mod constant un simtamant adanc de iubire pentru tara mea natala, Romania, si pentru bunul popor roman. Sunt constant, asa cum eu sunt constant in credinta mea: credinta este ferma, este constanta in iubirea mea pentru Romania, in dragostea mea intreaga pentru poporul roman!