| Vox Vocis - Luni, 15 Decembrie 2008
Vox Vocis 15 Decembrie 2008
„Nu îmi place termenul ’religios’,” spune candidatul principal al Likud şi liderul partidei Manhigut Yehudit, Moshe Feiglin. „Eu sunt evreu, pur şi simplu.”
Abordând problema de a fi etichetat ca aparţinând unui anumit sector pentru că poartă kippa, are barbă şi locuieşte într-o colonie (Karnei Shomron din Samaria), Feiglin explică faptul că acesta este un exemplu perfect de ceea ce este greşit în societatea de azi din Israel. Ei bine, aceasta şi mult mai mult altceva, potrivit tatălui căsătorit în vârstă de 46 de ani, având cinci copii şi fiind bunic a doi copii, care a devenit deopotrivă faimos şi scandalos pentru viziunile sale afirmate de dreapta.
Totuşi, ironic, co-fondatorul mişcării Zoe Artzeinu - „aceasta este ţara noastră” întemeiată în 1993 pentru a protesta faţă de Acordurile de la Oslo - nu din Stânga a obţinut cea mai multă critică pentru notorietatea lui. De fapt, dacă el incomodează pe cineva în aceste zile, aceştia sunt oamenii din partidul lui, în particular cei din vârf socotind după sondajele de opinie încurajatoare pentru a le face capabile să obţină mandatele.
Feiglin, care pretinde că a încercat în mod repetat să clarifice lucrurile cu Netanyahu de-a lungul anilor, a făcut un apel la el de pe podium. „Mâna mea este întinsă spre tine,” a spus el. „Ţinta noastră trebuie să fie să ne întoarcem la zilele în care aveam 48 MK-uri, şi calea pentru a face aceasta este să ne unim şi să ne deschidem braţele spre fiecare.”
Deocamdată, acest apel nu a avut un succes stelar. S-ar părea că strategia lui Netanyahu de a ţinti spre centru - dovada acestui lucru poate fi văzută în „echipa de vis” care el a adunat-o ca să candideze luni - nu poate susţine pe cineva atât de asociat cu un scandalagiu politic care în martie i-a fost interzisă intrarea în Anglia.
Totuşi, Feiglin, care a publicat două cărţi, şi numeroase articole pentru periodicul american din aripa-dreaptă The Jewish Press, şi mai puţin evreiescul cotidian Mă’ariv, spune că în timpul zilelor sale de protest împotriva Oslo („o afişare unică de democraţie”), el a fost „foarte îndrăgit în Likud.”
Într-un interviu lung de o oră, Feiglin îşi afirmă poziţia sa de ce a strârnit atâta animozitate printre oamenii a căror constituţie de partid, pretinde el, reprezintă cel mai apropiat viziunea sa despre lume.
Dar este iudaism, mai mult decât Jabotinsky, ceea ce crede el că este miezul - şi tratamentul.
Într-un interviu al ziarului Post din vinerea trecută, candidatul Likud, Bennie Begin a spus că diferenţele politice dintre membrii partidului nu sunt importante în prezent, pentru că există un consens că nu se poate ajunge la nici un acord de pace cu palestinienii în viitorul apropiat, şi că ceea ce este necesar este o concentrare asupra provocărilor imediate. Sunteţi de acord?
Mai întâi, lăsaţi-mă să accentuez faptul că eu consider că întoarcerea lui Bennie Begin la Likud ca fiind extrem de importantă, şi îi spun bine venit. Dar, cu privire la această afirmaţie specifică a lui, nu aş fi de acord. Aceasta nu este pirma dată când noi ne-am bazat pe cealaltă parte, şi pe negocierile blocate [ca o soluţie]. Viziunea de aici a lui Begin este una care tabăra naţională a susţinut-o până la Acordurile de la Oslo. Noi ne-am spus, „Ce diferenţă este dacă este [Yitzhak] Shamir sau [Yitzhak] Rabin? În final, arabii nu vor lăsa nimic să progreseze.”
Rezultatul a fost dublu: Din partea sa, Stânga a expus o ideologie puternică de demolare potrivit căreia ar trebui să părăsim teritoriul şi să ajungem la un acord cu arabii cu orice preţ. Între timp, tabăra naţională, a dezvoltat ideea că exact datorită acestei ideologii, nu există nici un motiv de îngrijorare.
Deci, care este poziţia dumneavoastră acum?
Aceea că, felul de a contracara ideologia de demolare este cu o ideologie de construire, bazată pe temelii solide. Doar atunci vom putea să avem pace. Nu putem dobândi aceasta prin pasivitate. Putem să o dobândim doar prin credinţă în dreptatea şi legitimitatea noastră - nu prin credinţa în faptul că duşmanul nostru cu siguranţă se împiedică.
Este posibil acest lucru în timp ce există atât de multe controverse despre ce constituie „dreptatea şi legitimitatea” noastră - faţă de care teritoriu care de fapt ne aparţine?
Societatea nehotărâtă divizată israeliană de azi nu este teritorială. Nici nu este o chestiune de Dreapta versus Stânga politică, religios versus secular sau securitate versus pace. Este o chestiune de identitate evreiască. Vrem noi să ne conectăm cu identitatea noastră evreiască la un nivel naţional şi cultural? Vrem ca aceasta să fie fundamentală - sămânţa naţională - sau vrem să scăpăm de ea şi să o tratăm ca un fel de povară?
Imigranţii către Israel ar putea fi în stare să înţeleagă acest principiu, dar realmente pot să facă aşa israelienii nativi? Este realmente posibil introducem un astfel de sens al identităţii naţionale şi culturale evreieşti în generaţia următoare?
Cred că este posibil. Şi nu vorbesc despre crearea unui stat bazat pe Halacha sau pe obligaţie religioasă de orice fel. Vorbesc despre conectarea la dreptatea noastră ca popor evreu.
Întotdeauna ne întrebăm de ce duşmanii noştri au atât de mult succes în hasbara internaţională [diplomaţie publică] - de ce noi eşuăm totdeauna, în ciuda faptului că avem unelte mult mai bune şi ambasade şi emisari în toată lumea. Răspunsul este că duşmanii noştri operează dintr-un sens al dreptăţii, în timp ce noi operăm dintr-un punct de vedere al pragmatismului. Ei cer dreptate; noi cerem soluţii pragmatice.
Vă voi da un exemplu care are legătură cu chestiunile teritoriale. Să presupunem că cineva vă sparge apartamentul şi anunţă că este al lui. Să presupunem că în loc să sunaţi la poliţie şi să încercaţi să-l daţi afară, începeţi să negociaţi despre cum să împărţiţi camerele. Oricine ar observa incidentul ar fi convins că apartamentul aparţinea intrusului.
Ideea care o putem explica lumii din nou şi din nou este cât de vestici, moderni şi iluminaţi suntem, şi cum facem tot ce ne stă în putere să nu rănim femeile şi copiii, etc., dar aceasta nu face nici o diferenţă. Pentru că cealaltă parte cealaltă parte spune, „este a mea,” şi noi nu putem spune aceasta. Şi dacă noi nu putem să spunem aceasta, vom pierde totul - nu Iudea şi Samaria, ci Tel Aviv, Ashkelon, Ashdod, Sderot. Deci, trebuie să educăm generaţia mai tânără despre sursa dreptului nostru de a trăi aici. Această sursă trebuie să fie bazată pe iudaism. Să o bazăm pe ultimii 100 de ani nu este suficient. Trebuie să o bazăm pe istoria noastră care merge înapoi cu 4.000 de ani. Trebuie să o bazăm pe Cartea Cărţilor din care toată lumea îşi trage baza sa morală. Dacă nu facem aceasta, suntem pierduţi.
Vorbind de 4.000 de ani de istorie, este ceva nou cu privire la acest fel de nehotărâre despre care dumneavoastră credeţi că divide societatea israeliană? Probabil astfel de tensiune este inerentă evreilor?
Ce este inerent este bivalenţa dintre oamenii din Israel şi Dumnezeu. Din vremuri străvechi, au existat forţe oponente la lucru în fiecare evreu: dorinţa de a fi uşurat de povara noastră şi de a fi ca toate celelalte naţiunile, pe de o parte; şi întoarcerea spre noi înşine, pe de altă parte. Acesta este procesul care continuă azi. Din acest punct de vedere, ai dreptate că nu este nimic nou. Dar cineva ar putea spune că în timpul perioadei Biblice, distanţarea de iudaism a luat forma idolatriei, şi azi ia forma unei dorinţe de a ne distanţa pe noi înşine de cei din jurul nostru care sunt legaţi de identitatea lor şi de aceea de Ţara lui Israel.
Rolul lui Yasser Arafat în timpul procesului de la Oslo a fost simplu de a ne uşura de ceea ce [fostul Meretz MK] Yossi Sarid le-a numit „acele teritorii blestemate.”
Din partea noastră, bunăvoinţa de a părăsi acele teritorii nu a provenit dintr-o dorinţă de pace, ci mai degrabă din dorinţa pusă de ei asupra noastră de a fi scăpaţi de identitatea noastră evreiască. Dovada acestui lucru stă în faptul că, chiar după încercarea de a ne descotorosi de „acele teritorii blestemate” - în ciuda tuturor promisiunilor făcute de Rabin şi de alţii că în minutul în care duşmanul a tras în noi, imediat ne vom întoarce spre ei, şi în ciuda la tot sângele vărsat care a rezultat din mişcare - procesul continuă mai departe. Acelaşi lucru se aplică eliberărilor de prizonieri. De fapt, procesul este determinist, cu caracter de portret. Indiferent de rezultate, noi continuăm experimentul. Aceasta conduce la concluzia evidentă că scopul afirmat al păcii nu este scopul real. Scopul real al predării teritoriului este predarea teritoriului.
Dorinţa de a fi uşuraţi de identitatea noastră larg răspândită. De fapt, aceasta provine de la un foarte mic grup de elite - mai puţin de 10 procente din populaţie - care domină agenda naţională. Această elită constă în principal din Curtea Supremă de Justiţie, mare parte din media, filozofii şi academia. Aceasta a continuat timp de aproape 80 de ani, de la a Doua Aliya.
Pentru acest grup, identitatea evreiască este o povară. Nu-i învinuiesc. Este natural, după 2.000 de ani de pogroame şi altele, ca evreii să dorească să fie ca toţi ceilalţi. Şi teritoriile nu-i înfricoşează ca un „obstacol către pace” sau datorită „problemei demografice.” Toate acestea sunt nonsens, şi pot să dovedesc aceasta, ceea ce am făcut de atât de multe ori încât deja m-am săturat să mai vorbesc despre aceasta. Adevărul este că dorinţa lor de a scăpa de teritorii este de fapt o încercare de a da statului evreu o identitate universală, opusă de cea evreiască.
(N. tr.: Această dorinţă a unor evrei să fie ca neamurile este găsită în 1 Samuel 8:5 Ei au zis: "Iată că tu eşti bătrân, şi copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile.")
Aceasta se aplică nu doar teritoriilor, apropo, ci de asemenea coloniştilor, pentru că, coloniştii reprezintă legătura dintre evreu şi identitatea lui - legătura dintre evreu şi realitate, fără a renunţa la iudaismul lui. Haredim nu pun o problemă, pentru că ei rămân în ghetoul lor. Coloniştii da, pentru că ei nu taie legăturile lor cu iudaismul, ei slujesc de asemenea cu entuziasm în armată şi cultivă solul. Ei reprezintă antiteza faţă de a fi o naţiune ca toate celelalte naţiunile. De aceea ei trebuie să fie eliminaţi. Şi de aceea Gush Katif a fost evacuat. Era atât de clar pentru toţi că pacea nu va rezulta, dar ţinta nu era pacea. Ţinta era sacrificiul coloniştilor şi coloniştii. [Jurnalistul TV şi tipărit] Yair Lapid chiar a scris în mod deschis aceasta.
Acesta este un război cultural între evrei şi evrei, nu între evrei şi arabi. Arabii sunt doar o scuză.
Probabil Netanyahu ar fi fost de acord cu majoritatea lucrurilor pe care le spui aici. Care este evaluarea ta faţă de opoziţia lui faţă de faptul că tu ai ajuns la Knesset pe lista Likud? Iei asupra ta responsabilitatea să fii o „dădacă” din interiorul partidului, aşa cum acum defunctul NRP-NU a pretins că este, fiind în afara partidului?
[El râde] Nu, nu o „dădacă.” Cred că aş putea lucra în armonie cu Netanyahu - până în punctul, ferească cerul, în care el decide să facă ceva asemănător cu ceea ce a făcut [fostul prim ministru Ariel] Sharon, deşi este greu pentru mine să cred că ar face aceasta.
Iată, atacurile lui asupra mea sunt foarte rele. Dincolo de aceasta, intervenţia lui ţipătoare în regulile scrise ale procesului electoral sunt ilegale, şi eu tratez aceasta în mod corespunzător. [Răspunsul Likud: „Fiecare acivitate întreprinsă de Likud este făcută în acord cu legea, fie în relaţie cu Moshe Feiglin fie cu orice altă chestiune. După cum cineva provoacă rebeliunea, tulburarea şi nerespectarea legii, el nu este vrednic să fie inclus în Likud - o mişcare democrată, care trăieşte după lege.”]
În urmă cu un an şi jumătate, când am candidat pentru conducerea Likud-ului - şi am primit un impresionant procent de 24 % din voturi - atunci, de asemenea, a existat o încercare de a mă bloca. Şi când alegerile s-au terminat, am mers să strâng mâna lui Netanyahu, după cum este obiceiul, dar el nu a vrut să-mi strângă mâna. De atunci, am făcut orice încercare să vorbesc cu el. Dar cu nici un folos.
Aceasta nu mă preocupă dintr-un punct de vedere personal. Eu nu am nevoie de strângerea lui de mână ca să dorm noaptea. Mai mult, oricând am strâns mâna lui în trecut, nu a fost uşor pentru mine, de vreme ce aceasta a fost o mână care a strâns mâna lui Arafat. Dar am trecut peste aceasta.
Întrebarea referitoare la atitudinea lui faţă de mine este una care mi-o pun tot timpul, şi este una pentru care nu am un răspuns clar. Pot doar să presupun că i s-a spus lui că dacă eu mă implic, el va fi tratat ca oponent a ceea ce Ammon Abramovich de la Canalul 2 a numit „etrog” [când se referea la „opărirea” massmediei lui Sharon, să-l capaciteze să ducă la îndeplinire detaşarea liberă faţă de presa rea].
Nu cred că politicile sunt în spatele comportamentului său. Politic, ştiu că eu adaug mandate la Likud. Dacă sunt pe lista pentru Knesset, mulţi oameni de Dreapta care nu mai au o casă politică vor ieşi să voteze pentru Likud. Netanyahu cunoaşte şi el aceasta. De aceea, opoziţia lui faţă de mine nu este electorală. Ea este mult mai adâncă decât atât. Pe de o parte, este greu pentru mine să explic, şi, pe de altă parte, este un semnal constant pentru mine că sunt pe calea corectă - că ating rădăcina problemei în care Israel se găseşte chiar acum. Există ceva care eu numesc un „tiran invizibil” în această ţară. Noi trăim într-o democraţie a oamenilor, dar o dictatură a ideilor. Este o situaţie în care mulţi oameni sunt în competiţie pentru votul tău, dar în final lor li se permite să-şi exprime doar o idee. Aceasta a ajuns în punctul în care dacă votezi Stânga, obţii Stânga, şi dacă votezi Dreapta, obţii tot Stânga. Faptul că eu expun aceasta sperie serios acel „tiran invizibil.”
Nu este dificil pentru tine să fii membru într-un partid pe care îl consideri susceptibil de acest „invizibil tiran”? Şi poate ideologia ta să se înţeleagă cu cea mai docilă a lui Dan Meridor?
Pentru a răspunde la aceasta, trebuie să fie examinate două lucruri. Primul este, ce este de fapt Likud. Când citeşti constituţia partidului, vezi că ceea ce este scris indică spre o loialitate faţă de toate părţile din Ţara lui Israel. Există chiar o clauză care spune că Israel trebuie să aplice suveranitatea sa asupra tuturor părţilor din Ţara lui Israel în mâinile noastre la un timp dat. Cu alte cuvinte, potrivit constituţiei Likud-ului, aşa cum stă azi, Israel trebuie să aplice legea lui - astfel cum a făcut cu Înălţimile Golan şi Ierusalim - către toate părţile din Iudeea şi Samaria în mâinile noastre, şi, desigur, până la Muntele Templului. Acesta este Likud-ul. Deci, persoana care este cea mai apropiată de ceea ce Likud-ul de fapt susţine sunt eu.
Al doilea lucru care trebuie să fie examinat este loialitatea faţă de partid. Eu n-am fost niciodată un „prinţ”, nici nu am intenţionat vre-odată să fiu unul, dar chestiunea de cât de consecvent şi loial eşti faţă de mişcare determină de asemenea cât de mult aparţii Likud-ului.
Cât despre Dan Meridor, el va trage în direcţia lui, şi eu voi trage în direcţia mea. Întrebarea reală nu este cum vom fi în stare să lucrăm împreună, ci, ce se va întâmpla în absenţa mea. Într-un astfel de eveniment, singura presiune aplicată ar veni de la Stânga - de la Dan Meridor, Uzi Dayan şi Assaf Hefetz - fără nici o perspectivă din cealaltă direcţie, cu excepţia lui Bennie Begin, care, din nefericire, nu pare să prindă rădăcina argumentului.
Begin pretinde că se vede cu Meridor şi se consultă cu privire la nevoia de întărire a Curţii Supreme de Justiţie. Ce sentimente aveţi cu privire la aceasta?
Vei fi surprins să auzi că şi eu, favorizez o Curte Supremă de Justiţie puternică. Dar cearta nu este cu privire la întărirea sau slăbirea Curţii Supreme de Justiţie. Întrebarea este ce sistem de valori are la bază curtea în deciziile sale? În urmă cu opt ani, când am văzut direcţia în care conducea tribunalul [fostului preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie] Aharon Barak, am scris că el tăia craca pe care stătea tribunalul. Cu alte cuvinte, nu [Slujitorul Justiţiei] Daniel Friedmann este cel care deteriora sistemul legal [prin încercarea de a-l reforma]. Barak era cel care îl deteriora. El a atacat valorile evreieşti, decizie după decizie. Ceea ce trebuie să facem noi este să întoarcem încrederea publicului în tribunale. Cum putem face aceasta? Prin crearea unei situaţii prin care judecătorilor li se dă o audienţă, la în Statele Unite. Şi ei ar trebuie numiţi pentru a reflecta caracterul publicului. Astfel, da, ar trebui să fie un judecător în Curtea Supremă de Justiţie care reprezintă valorile lui Meretz, dar nu doar judecători care fac aceasta.
Într-o analiză finală, ce vă ţine în Likud? Este cu adevărat fondatorul mişcării Revizioniste Ze’ev Jabotinsky mentorul dumneavoastră?
Deşi cu siguranţă sunt un admirator al scrierilor lui Jabotinsky, nu sunt un Jabotinskyit. În orice caz, Likud nu este alcătuit doar din Jabotinsky.
Ceea ce îmi dă mie putere să continui în Likud, în ciuda a ceea ce mi se face în partid, este ceea ce-i reprezintă în mod autentic pe oamenii din Israel. Sociologic, când sunt cu Likud, sunt cu Israel. În orice alt partid, m-aş simţi ca o parte dintr-un sector mai îngust. Faptul că organizarea Likud-ului este sub presiunea celor din Stânga şi se luptă puternic cu mine, este greu, dar aceasta dovedeşte că sunt în locul drept. Ceea ce aduc eu la aceasta este chestiunea evreiască. Noi suntem mişcarea naţională. Şi ce naţiune este aceea care - în cel mai bun caz, este ca o piesă de folclar atârnând pe peretele unui muzeu, sau una care are iudaismul ca sursă a sa naţional-culturală? Cea din urmă este ceea ce ne va da tărie să confruntăm provocările pe care le înfruntăm azi.
Ceea ce ne aduce la vechea întrebare dacă este adevărat că doar Dreapta este cea care poate semna tratate de pace şi Stânga este cea care poate merge la război? Nu există nici un motiv de preocupare din partea dumneavoastră că Netanyahu, care a încheiat acordul de la Hebron şi care a adus în tot felul de feţe mai moderate în Likud, va sfârşi făcând un acord cu palestinienii?
Cu siguranţă există o cauză de preocupare. De aceea ei trebuie să mă aibă aici. Punct
0 comments:
Post a Comment