Radu Cosaşu, Leon Volovici, B. Elvin, Boris MARIAN, Mirel Brateş
dosar realizat de Daniel Cristea-Enache & Mihai Iovanel
Traim timpuri in care esentialismul etnic si discursul despre specificul national nu sunt chiar la moda (sunt considerate fie nestiintifice, fie suspecte de sovinism). Prin urmare, va invitam sa luati intrebarile noastre intr-un mod relaxat si neesentialist. 1. Exista, credeti, un nod relevant de insusiri sau un numar de teme predilecte ale scriitorilor evrei de limba romana care sa alcatuiasca o insula de specific? 2. Cum va raportati la tezele lui G. Calinescu din Istorie... referitoare la un anumit specific supraindividual al Scriitorului evreu? 3. V-ati simtit favorizat/ defavorizat ca scriitor evreu de limba romana in receptarea profesionista a literaturii dvs.? 4. Cat de usoara/ dificila a fost asumarea evreitatii/ romanismului in biografia dvs. intelectuala? 5. Conditia de scriitor evreu intr-o tara care, cu aproape 70 de ani in urma, a participat la Holocaust ramane dureroasa pentru dvs.? 6. In ce limba visati?
„E tare greu sa fii evreu si roman“
RADU COSAŞU
1-2. Pentru mine, de multa vreme, mai importanta decat celebrele „teze“ calinesciene din finalul „Istoriei“ – despre specificul evreilor in cultura romana – este observatia peste care se trece prea repede din articolul privitor la drama lui Ranetti Roman, Manasse, socotita ca o „creatie puternica, grandioasa“: „Ori de cate ori evreul se ocupa sincer de lumea lui, el e mai specific romanesc cu nuanta inerenta si cu un aer venerabil si, dimpotriva, tratarea subiectelor generale sufera de falsitate“. Fara aceasta idee, nu m-as fi inteles.
3. Inainte de '89, in jocul aparentelor ideologice, am fost infierat ca „javra mic-burgheza“, nicicum ca evreu. Partidul era prea „internationalist“ ca sa mai fie si antisemit. Am raspuns prin „Suprevietuirile“ mele care au fost bine primite de critica evoluata a vremii. Dupa '89, am fost injuriat pe fata ca „jidac ratacitor“. Am raspuns calm in presa. Calm si singuratic. Intelectualitatea noastra – de „dreapta“ sau de „stanga“, cu ghilimelele de rigoare – nu a inteles mai niciodata ca antisemitismul nu e doar o problema strict evreiasca.
4. De mic, fara sa stiu idis, mi-a ramas o vorba care ar suna in romaneste asa: „E tare greu sa fii evreu“. De peste 50 de ani, o completez imediat in gand: „E tare greu sa fii evreu si roman“.
5. Pentru conditia mea de scriitor roman de origine evreiasca, om care de-o viata am cunoscut pe pielea mea expresia aceea imbecila: „Ah, daca toti evreii ar fi ca dumneata!“, azi, in 2009, e la fel de dureros sa aflu ca unui foarte bun prieten, de mult emigrat in Germania, democrat exemplar, proprietareasa bavareza i-a spus intr-o buna zi: „Ah, daca toti romanii ar fi ca dumneavoastra, Herr Ionescu!“.
6. Prefer sa va povestesc ceva ce nu am visat: anul trecut, discutand cu un taximetrist situatia internationala, cand am ajuns in fata unei banci israeliene, mi-a zis brusc: „Pe astia i-as extermina!“. De ce? „Fiindca evreii conduc lumea!“ „Va fi greu“ – i-am raspuns calm. „De ce?“ – a vrut sa stie. „Fiindca ei ni l-au dat pe Dumnezeu si pe Fiul Sau.“ Am tacut amandoi pana la sfarsitul cursei cand i-am urat – fãrã sã am iluzia cã asta e solutia – „o zi mai buna“. Problema – cât voi trãi – nu are solutie.
„Mi se intampla sa am cosmaruri lingvistice“
LEON VOLOVICI
1. Evident, exista teme predilecte la un numar semnificativ de scriitori evrei, dar exista nu putini scriitori evrei – sau „de origine evreiasca“, sa spunem – la care aceste teme evreiesti nu apar, pentru ca... nu-i preocupa, ei se desfasoara pe arii tematice care nu au nici o tangenta cu identitatea evreiasca. Aceasta raportare (sau ne-raportare) la teme evreiesti difera de la un scriitor la altul si are adeseori o evolutie, o „crestere si descrestere“, prin forta imprejurarilor sau a traiectoriei lor intelectuale si artistice. Cazul „clasic“ si paradigmatic a devenit, in trecut si in prezent, Mihail Sebastian, datorita „scandalului“ identitar pe care l-a provocat romanul lui din 1934, „De doua mii de ani“, cu prefata lui Nae Ionescu. Tot atunci, el face, intr-un interviu cu Camil Baltazar, aceasta declaratie surprinzatoare: „Stiam ca voi scrie intr-o zi aceasta carte. Intr-un fel, a fost poate unica mea ratiune de a ma face scriitor“. Si totusi, „tema“ dispare din opera lui, desi continua sa-l preocupe (si sa-l chinuie), cum vedem din Jurnal, din corespondenta lui sau din incercarile, esuate, cu o piesa neterminata, „Insula“.
Ca sa vedeti cat de diferita, in zilele noastre, poate fi aceasta relatie cu identitatea, cu specificul si cu temele evreiesti, comparati, din acest unghi, doi dintre cei mai importanti scriitori romani contemporani: Norman Manea si Radu Cosasu. Mai discret si mai aluziv, inefabilul identitar apare in proza lui B. Elvin sau in poezia lui Florin Mugur. Un alt exemplu: tocmai am terminat de citit cartea recent aparuta a lui Virgil Duda, „Ultimele iubiri“ (Polirom), un roman foarte bun, care stimuleaza indirect reflectii tocmai despre aceste chestiuni la care se refera ancheta revistei „Cultura“. Romanul lui Virgil Duda este exemplar si pentru felul in care scriitorul, dupa parasirea Romaniei (ceausiste) si stabilirea in Israel, s-a confruntat, cu mijloacele unui prozator experimentat si atent la complexitati psihologice, cu redefinirea identitatii in noile conditii. Eroii lui, evrei-romani-israelieni, traiesc concomitent in trecut (in trecutul lor romanesc) si in prezentul israelian, atat de tensionat, de complex si de... stimulator. O evolutie asemanatoare au avut-o si alti scriitori afirmati si consacrati in literatura romana cu o opera nelegata explicit de tematica evreiasca, pe care au valorificat-o pe deplin numai dupa ce s-au integrat in mediul israelian. Este si cazul scriitorului Alexandru Sever, al lui Alexandu Mirodan, al lui Mircea Saucan si al altora.
2. Doi mari critici romani, E. Lovinescu si G. Calinescu, au incercat sa sintetizeze acel „specific supraindividual al scriitorului evreu“, ei fiind, in viata literara romaneasca, si cei care au promovat cu consecventa pe scriitorii evrei din generatia lor, in imprejurarile politice cele mai neprielnice si atragand asupra lor, din aceasta cauza, multe sageti otravite. Si totusi, n-as spune ca aceste pagini despre „specificul“ literaturii scrise de evrei sunt dintre cele mai profunde. Imediat dupa razboi, Aderca a publicat o serie de foiletoane extrem de critice despre referirile la scriitorii evrei si specificul lor in „Istoria“ lui Calinescu. Unele observatii iritate, daca imi amintesc bine, tradau un exces de sensibilitate din partea lui Aderca, dar in fondul chestiunii Aderca intuise bine (ca si in cazul lui Lovinescu, de altfel) amestecul de observatii subtile, prejudecati si clisee, fie si pozitive, despre „firea evreului“ literat si obsesiile lui identitare. Mai suparatoare mi se pare acum usurinta cu care Calinescu, chiar si Calinescu, atat de decis in a depasi (pre)judecata comuna si a sfida cliseele xenofobiei, atribuie mai fiecarui scriitor evreu insusiri „reprezentative“, neaparat si fatalmente „specifice“ pentru intelectualul evreu care, cum spune într-un loc despre Gherea, „aduce insusirile si cusururile evreului“. Asta nu-l impiedica sa pretuiasca si sa sublinieze originalitatea si valoarea multor scriitori evrei. Dar tentatia de a surprinde in cateva note distincte „firea“ unui popor e mare si, pana la un punct, legitima, iar „evreii“ sunt, cum stim, un subiect predilect, intre demonizare si apologie, ca la Cioran, de pilda. Ma intreb chiar daca aceste seducatoare eseuri etno-psihologice, scrise uneori cu mare talent, nu sunt un mod de... „a bate campii cu gratie“ sau un fel de a cauta diferenta specifica, necesara unei autodefiniri printr-o imagine antitetica.
3. Nu, nu cred. Presupun ca aceia care au comentat textele mele au asociat, inevitabil, identitatea mea evreiasca de ceea ce scriu, dar n-am avut impresia cã m-au „defavorizat“ numai din aceasta cauza. Nu sufar de mania persecutiei.
4. „Romanismul“ si „evreitatea“ nu sunt concepte aflate pe acelasi plan. „Evreitatea“ mi-am asumat-o pe cale... naturala, nascut si crescut fiind intr-o familie evreiasca fara vreo tendinta de a-si ascunde sau nega identitatea evreieasca. Identitatea romaneasca (nu ‚romanismul“, care e altceva) a venit prin educatie, prin mediul uman si cultural in care m-am format. E vorba de-acum de Romania socialista, care dadea si copilului evreu senzatia de normalitate si ca el este la fel ca toti ceilalti copii, iar distinctiile etnice nu mai au semnificatie, asa ti se spune la scoala, iar cele religioase sunt repudiate ca „prejudecati burgheze“. Fisurile si minciuna acestei „normalitati“ realist-socialiste le descoperi treptat, uneori cu mare intarziere, si intelegi ca unele isi au sursa in trecut, altele sunt produse ale indoctrinarii (si mistificarilor) educatiei comuniste, in toate ipostazele ei, de la stalinism la ceausism. Ceea ce te duce, ca in cazul meu, de pilda, nu la respingerea uneia sau alteia dintre cele doua identitati, ci la redefinirea lor. O reasezare si o noua redefinire a lor are loc odata cu parasirea Romaniei si optiunea stabilirii in Israel. Dar asta e o chestiune complicata, o lasam pentru alta „ancheta“.
5. M-am trezit in lume dupa razboi, trauma Holocaustului mi s-a transmis nu atat direct (eram prea mic), cat prin memoria familiei si memoria colectiva evreiasca, marcata de pogromul de la Iasi si de intalnirea cu supravietuitorii din Transnistria. Mai puternica si resimtita mai direct de generatia mea a fost trauma provocata de tacerile, tabuurile si mistificarile din perioada comunista (si chiar post-comunista) legate de soarta evreilor din Romania lui Antonescu. O trauma incomparabil mai acuta au avut de suferit cei care au infruntat tacerea si mistificarile dupa ce au trecut ei insisi prin infernul Transnistriei. De aceea l-am „investigat“, pana la indiscretie, pe Norman Manea in dialogurile noastre indelungate („Sertarele exilului“, Polirom, 2008) despre dilemele si consecintele identitatii evreiesti, in Bucovina, in Transnistria, in Bucurestii socialismului ceausist, in exil la New York sau, aici, la Ierusalim, unde ma aflu eu.
6. Atunci cand visele mele nu sunt „fara sonor“, cum mi se intampla in ultimii ani, visez, fireste, pe romaneste, nu-i de mirare. Dar mi se intampla sa am si vise sau chiar cosmaruri „lingvistice“. Am visat odata ca mi se cere sa plec in Suedia sa tin o conferinta in suedeza. Dar eu nu stiu suedeza, spun. „Nu-i nimic, o sa te descurci, tu inveti repede.“ Si eu, in loc sa ma descurc, intru in panica si... ma trezesc. Ma scol multumit ca nu am de tinut conferinte in suedeza, ma spal cu apa rece si iau ziarul de langa usa: litere ciudate si totusi familiare, iar cuvintele se insira... de la dreapta la stanga. Iar visez?!
„...aceasta durere s-a indepartat de mine odata cu scurgerea anilor“
MIREL BRATEŞ
1. Exista, sigur, un asemenea nod – un fascicul format din instinctul de prezervatie si din viziuni literare individualizate-legate de evreitatea scriitorului; temele predilecte ale scriitorilor evrei de limba romana cred ca se afla in consimilitudine cu temele favorite pretutindeni in tagma autorilor de beletristica – societate, existenta umana, petrecere a omului pe pamant.
2. Deoarece mi s-ar parea „o lipsa de tact“ sa glosez pe un asemenea fragment specialmente-particular din „Istoria literaturii romane“ a lui G. Calinescu, imi las libertatea de a ramane, totusi, in tema apeland la un anumit pasaj din romanul pe care l-am publicat in 2003, „Israel nu are horoscop“:
„(...)Privirea lui Gary Suvin aluneca peste rafturile cu carti de parca ar citi un text. Se apropie de unul din rafturi si cu aratatorul mainii stangi ridicat la inaltimea pieptului, trece incet de-a lungul cotoarelor, se muta la raftul urmator plimbandu-si mai departe degetul pe cotoare, carte cu carte, traversand astfel toata camera. «Intr-adevar, seamana atat de bine cu Jacques Tati! Domnul Hulot!» ii trece iarasi prin gand lui Dan si de-abia isi retine un zambet. Deodata, inspirat, Gary se intoarce direct la locul de unde pornise, se urca pe o scarita cu trei trepte, cotrobaie prin rafturile de deasupra si, in sfarsit, trage din raft un volum gros. Da foile inainte si inapoi, cauta cu infrigurare si in cele din urma gaseste: «Poftim!» Bate, biruitor, foaia cu palma, extrem de multumit, de fericit: «Uite-aici, monsieur! E negru pe alb!» Se apropie calcand apasat, bocanit, cu o lumina ciudata pe obrazul lui zbarcit. Se opreste, cu picioarele departate si tinand cu amandoua mainile cartea. Emotionat, cu o intonatie solemna: «Iata, asculta: iti voi cita intocmai cuvintele lui George Calinescu, asa cum acest monstru sacru al literaturii romane le-a asternut intr-un articol publicat in „Adevarul literar si artistic“ din... uite si data – 3 aprilie 1933: Un fapt semnificativ si care dovedeste caracterul intelectual al vorbirii este acela ca in general romanii de confesiune ebraica vorbesc si scriu romaneste mai bine decat ceilalti» Aici se opreste din citit si inspira adanc pe nas, duce aratatorul la tampla si incepe sa declame cu un fel de evlavie: «Filologia romana este in pluralitatea ei o stiinta creata de aceasta categorie de romani.»
3. E o stratagema, o intrebare cu talc... Stiu, fara greseala, ca ceea ce m-a favorizat/ defavorizat a depins de insusirea (buna sau mai putin buna) a creatiei mele literare in proza.
Ca sa fiu si mai bine inteles, va invit la o reflectie asupra consideratiei mele de a scrie in limba romana, asupra sentimentului onorant al scriitorului evreu de limba romana ale carui creatii sunt evaluate, prizate, socotite ca parte a literaturii romane! Este, in mod cert, o demnitate literara – ceea ce inseamna ca scriitorul romano-israelian apartine culturii romane, ca el exista in cadrul limbii romane (daca, bineinteles, stapaneste aceasta limba).
4. Inca din timpurile copilariei, de la 6-7 ani, si pe urma, am fost lovit, succesiv, de antisemitism, in diferite forme – nu doar valurile (stupid) camuflate, discrepanta de status, exclusivismul dar si rabufnirile xenos, pana la batjocorirea cumplita, atroce: mai mult de doi ani puscarie, la drept comun, pe un dosar falsificat.
5. Crimele comise in Holocaust raman o rusine eterna, grava la registrul cel mai de jos, o povara istorica care trebuie gestionata. Din fericire, biografia mea nu cuprinde in sine iadul Holocaustului. Cu toate acestea, discriminarea draconica a legilor rasiale m-a marcat foarte puternic!... Apoi, aceasta durere s-a indepartat de mine odata cu scurgerea anilor – din motive mai mult sau mai putin obscure, printr-un fenomen neinteles... Presupun ca la mijloc va fi fost si sapienta... Sine ira et studio!
Am destul sange in vine incat sa declar ca autovictimizarea, culpabilizarile generalizate, declamatiile politice din avanscena ma indigna, imi starnesc dezgust profund!
6. ...Mose Segal, oniricul pictor Marc Chagall, parizianul visand Vitebskul hasidic...
In ce limba visez eu? In ce stare/inspiratie de vis?
Simplu, fara alte comentarii, neornat: Ca simtire de limba am „ramas acasa“, gandesc, visez si-s „locuit“ in intreaga mea fiinta de limba romana!
„Un travaliu interior foarte nelinistitor“
B. ELVIN
Sa se numere romanul evreiesc – se intreba Jean Daniel, directorul saptamanalului „Le Nouvel Observateur“ – printre curentele literare americane despre care se vorbeste in unele istorii literare si universitati? Ce puncte comune exista intre Isac B. Singer, Saul Bellow, Bernard Malamud? Sa fie adevarat ca toti acesti scriitori se ocupa de aceeasi lume populata de personaje strivite de viata, familiarizate cu nenorocirea si pecetluite de o resemnare fara de capat? N-as crede, afirma Jean Daniel si continua: as putea oricand dovedi importantele deosebiri dintre acesti romancieri, incepand cu mediul din care provin eroii lor si incheind cu viziunea artistica.
Acum cativa ani, in 2002, raspunzand reporterului ziarului „Le Monde“ care-l invitase sa declare daca se considera evreu american sau american evreu, Philip Roth a precizat: „Romancier american. Punct.“ Altui ziarist, care staruia argumentand ca nu putine din creatiile lui Roth sunt istorisiri despre evrei, scriitorul i-a replicat: „Nu dau doi bani pe nonsensul despre literatura neagra sau literatura feminista. Nu sunt decat etichete pentru a servi cauze politice.“ Mai mult decat atat, Philip Roth nu si-a ascuns iritarea pricinuita de insistentele reporterului: „Nu ma intereseaza chestiunea, stiu exact ce inseamna sa fii evreu si adevarul este ca nu-i deloc interesant. Sunt american. Nu se poate vorbi despre asta fara a nimeri direct in oribilele clisee care nu spun nimic despre fiinta umana. America este, mai intai si inainte de toate... limba mea. Iar cliseele identitare nu au nimic comun cu experienta vietii oricarui om.“
La randul sau, romancierul mexican Carlos Fuentes respinge ideea ca ar exista trasaturi etnice ce separa o scriere datorata unui autor american „garantat 100%“, de cea a unui autor evreu-american. Intr-o pagina intitulata „Statele Unite ale lui Roosevelt si Arthur Miller“, el il socoteste pe celebrul dramaturg expresia a ceea ce a fost mai bun intr-o anumita etapa a istoriei. „Intre crahul financiar din 1929 si inceputul celei de-a doua conflagratii universale, raspunsurile date lumii in criza au fost remedii mai rele decat maladia: regimuri totalitare, razboaie civile, violarea drepturilor umane, oboseala si indiferenta in privinta democratiei. Marea exceptie au constituit-o SUA, unde Roosevelt n-a recurs la raspunsuri totalitare ori la suprimarea libertatilor, ci a facut apel la capitalul social, la resursele umane impulsionand literatura si arta. In aceasta lume s-a format Arthur Miller, iar opera sa este expresia unei politici care nu exclude pe nimeni, a unei politici care stie sa spuna tuturor celorlalti: „n-o sa ramaneti pe dinafara.“
Cu totul altfel au stat lucrurile in Europa si mai cu seama in Europa de Rasarit, unde (explicit sau nu) s-a operat o discriminare intre creatia scriitorilor evrei si a celorlalti scriitori. In aceasta directie se poate afirma ca, in timp, situatia s-a ameliorat fara insa ca „problema“ sa fie anulata. Dovada insasi ancheta de fata. Cat despre tezele lui Calinescu referitoare la un anumit „specific supraindividual al scriitorului evreu“, cred ca, in parte, sunt adevarate. Dar mai cred ca in literatura cantareste, in primul rand, ceea ce e propriu, irepetabil, unic intr-o opera. Pe de alta parte, nu-i de mirare ca anumite determinari decurgand din insusi statutul evreului intr-o anume epoca sa impuna adesea un fond comun de preocupari in cartile lor. Dar nu din el s-a nutrit creatia tuturora (spre exemplu, cea a lui M. Blecher) si nici unele scrieri ale altora (de pilda, teatrul lui Mihail Sebastian). Vreau doar sa spun ca sentintele critice sporesc in dreptate daca renunta la ispita globalizarii, preferand sa evite in literatura total-generalul.
Intr-una din primele zile petrecute in afara casei parintesti, printre elevii clasei I a scolii primare izraelite din Moinesti, eu si alti copii ne-am obraznicit si invatatorul ne-a atras atentia ca vom plati scump impertinenta. Ne va pedepsi asa incat sa nu mai pacatuim cat vom trai. A rostit amenintarea pe un ton plapand, ca unul detinand ca avutie doar sensibilitatea si o seama de cunostinte care insa nu cumpaneau capacitatea lui redusa de a lupta cu viata, omitand cu dinadinsul sa precizeze in ce va consta sanctiunea. Iar cum avea reputatia – transmisa din generatie in generatie – a unui om crud si perfid in numele dreptatii, am intrat in panica. O groaza ce se amplifica pe masura ce trecea timpul. Asteptam deznodamantul – oricat de cumplit urma sa fie – ca pe o izbavire, tot intrebandu-ne in fel si chip ce chin urma sa induram. La finele orelor de curs, invatatorul ne-a comunicat sec ca s-a razgandit si ne iarta. Am resimtit gratierea ca o jignire; era ca si cum as fi fost tras pe sfoara. Mai ales ca mi-a dezvaluit vocatia catastrofica, adeverindu-mi vulnerabilitatea. Un academician francez socoate ca orice om umilit e un evreu de onoare. Marturisesc ca n-am incercat un simtamant de mandrie. Cu atat mai putin unul de usurare.
Peste doi ani am fost nevoiti sa ne mutam la Bucuresti si am frecventat clasele a treia si a patra la „Ion Heliade Radulescu“. Intr-o dimineata, agatat de scara arhiaglomeratului tramvai 14, niste colegi m-au imbrancit – in dreptul liceului „Mihai Viteazul“ – si am cazut pe caldaram. N-am patit mare lucru daca trec peste motivatia actului lor. Asa am descoperit ca puteam conta mai curand pe culpa de a fi evreu decat pe dovezile lor de bunavointa, pana in ceasul acela numeroase. Nu despart cele doua intamplari. Mai bine zis, trec deliberat peste ceea ce le deosebeste, ma straduiesc sa nu iau in seama diferentele, pe care doar un orb nu le-ar vedea, in speranta ca avansez spre miezul lucrurilor.
Nu mult dupa aceea, elev la liceul „Cultura – Max Aziel“, am fost incadrat ca si ceilalti adolescenti in detasamentele de munca obligatorie, lucrand la ingrijirea gradinilor din Bucuresti. Eu unul am fost repartizat la Velodrom, unde-i acum stadionul Dinamo, sub porunca unui fost membru al Legiunii Straine care cine stie din ce motive isi luase talpasita din Algeria. Acest francez dintr-un sat de la poalele Pirineilor, puturos, ciomagar si betiv, care o data pe luna ne punea cu fata la pamant si trecea victorios peste noi, putea fi inmuiat in restul vremii cu palinca de pere din Maramures. Foarte curand insa, detasamentului i s-a dat alta misiune. Dupa fiecare bombardament, ne prezentam la liceul „Spiru Haret“ si, imbarcati in camioane, plecam spre nordul capitalei. Acolo dezgropam cadavrele din ruinele caselor. La inceput ne cuprindea o usoara ameteala si munceam cu respiratia intretaiata de tulburare si o senzatie de sfarseala la inima, dar pe urma am prins a ne obisnui pana si cu duhoarea cadavrelor nedescoperite la timp si intrate in putrefactie. Ce-i drept, traiul ne-a fost usurat de comandantul detasamentului, un ofiter in rezerva pe numele sau J. V. Pandelescu, viitorul cronicar muzical, care profita de orice ragaz pentru a ne invata sa intelegem arta. Ceea ce nu izbutea nici el era sa evite ca „ostasii“ lui sa devina tinta furiei asasine a rudelor ori prietenilor celor ramasi in viata, de parca noi adusesem prapadul si purtam raspunderea dezastrului. Erau fiinte cu judecata, cu simtul realitatii si nu neaparat victimele unui impuls de razbunare, dar gata sa se transforme in criminali. De unde si cum isi facuse loc in ei pornirea de a omori? Interogatia asta m-a pus pe ganduri. Am reflectat – vrand, nevrand – la cat de subtire, cat de fragil ramane stratul de omenie in mai fiecare. Nu-i neaparat nevoie sa fii un caracter abject – imi ziceam – ca sa comiti cele mai cumplite infamii. Nu-i absolut necesar sa cedezi unei dorinte de a corecta destinul, pentru a ucide. E destul sa uiti de tine, sa nu te iei in seama pentru a savarsi pana si o crima. Cum era cat pe-aci sa comita tatal unei fete, al carei trup zdrobit il extrasesem din daramaturile unei case cu acoperisul din placi de gudron, de la capatul Caii Grivitei, acolo unde drumul inainta paralel cu linia ferata. Am scapat cu viata fiindca potentialul asasin a reintrat in posesia constiintei de sine si, inspaimantat de ce era gata sa faptuiasca, s-a retras cativa pasi. Desigur, si eu ma speriasem. Ma speriasem crancen. Curgea apa de pe mine. Ceea ce la urma urmei era normal. In acelasi timp, m-am dispretuit, deoarece sub presiunea spaimei si pentru a nu ma face de rusine in fata celorlalti putin a lipsit sa lovesc eu cel dintai. Asa am aflat ca trebuie sa raman cu orice risc eu insumi. Dar tot dand mintii de lucru am ajuns la incheierea ca si dispretul de sine, dus prea departe, poate fi nociv.
Atunci si apoi, de multe alte ori am fost pus in situatia de a medita la frica. Frica de a fi evreu, frica de celalalt evreu, frica de a nu fi la „inaltimea“ situatiei, ori de cate ori eram insultat dintr-un motiv ori altul. Urmarea acestor reflectii a fost ca am ajuns la concluzia ca, asemenea actorului, trebuie sa ma imprumut altuia. Mi-am ales un personaj sters, pastrand cu strasnicie secretul ca, beneficiind de intelegerea tatalui, am absolvit o scoala de jiu-jitsu sub conducerea lui Toma Panaitescu, altadata o legenda a artelor martiale. Asadar am intrupat o faptura cu o personalitate abia vizibila si scoasa din teaca doar la nevoie, a carei a doua limba materna era tacerea. Aveam orgoliul de a interpreta credibil pe cineva care a aflat de timpuriu ce avem in comun noi pamantenii, de ce nu se cuvenea nici s-ascund ca sunt evreu, nici sa-mi exhib identitatea, ori sa consider ca etnia confera fie inferioritate, fie superioritate. Un mod de a exprima cu rezerve dubla identitate a unui solitar.
Am indoieli ca in receptarea literaturii mele am fost defavorizat mai mult decat oricare alt scriitor neafiliat vreunui grup promotional. Cand si cand am beneficiat de antisemitismul bine disimulat al unora dintre judecatori. Ma pregateau pentru posteritate.
Cat despre limba in care visez, trebuie sa ma dau de gol: sunt un insomniac cu vechi state de serviciu. Daca se intampla totusi ca in noptile astea nedormite sa visez cateva franturi de clipa, ma trezesc imediat mut de uimire. Abia apoi incerc sa-mi explic miracolul. Fireste, in romana.
La intrebarea daca amintirile Holocaustului raman dureroase raspund indirect, citandu-l pe laureatul Premiului Nobel in 2002, Imre Kertesz: „Poate ca-mi datorez propria supravietuire faptului de a fi trecut de la o dictatura la alta, ceea ce m-a scutit de imense deziluzii. Bunicii mei materni si-au gasit moartea in Holocaust, bunicii paterni au fost zdrobiti de puterea lui Rakosi. Dictaturile sunt toate la fel. Ataca personalitatea. Suprima simtul responsabilitatii si pun oamenii in situatii imposibile... Intr-o dictatura esti privat de alegere. De unde lupta de a deveni constient. E un travaliu interior foarte nelinistitor care precede vremea scrierii.“
„M-am simtit mereu evreu de limba romana“
BORIS MARIAN
Stimati colegi Daniel Cristea- Enache si Mihai Iovanel,
Printre alte preocupari si obligatii o am si pe aceea, chiar placuta, de a monitoriza jurnalistic presa culturala, iar „Cultura“ este una dintre preferate, felicitari realizatorilor, colaboratorilor, etc. Ideea „dosarului“ Dvs. este foarte buna si actuala, in conditiile unei exacerbari a diverselor forme de xenofobie, pe plan mondial. Tema coexistentei evreilor si romanilor a fost tratata in multe feluri, adeseori corect. Dubla identitate a scriitorilor evrei de limba romana, printre care, cu voia Dvs., m-as include si pe mine a fost dezbatuta si este mereu actuala, incepand cu Mihail Sebastian pana la scriitorii din Israel, unde exista o Asociatie a Scriitorilor israelieni de limba romana, asociatie ce nu se prea regaseste in alte tari, in afara granitelor Romaniei. Dar va spun lucruri stiute, probabil. Voi raspunde pe rand si disciplinat la intrebarile Dvs. care mi se par judicios formulate. In prezent, in Romania sunt putini scriitori evrei, multi au murit, au emigrat. Personal cunosc cativa poeti, Toma George Maiorescu, Grisa Gherghei, Martha Izsak, l-am cunoscut si l-am admirat pe Florin Mugur, azi putin cam uitat, iar dintre prozatori il cunosc oarecum pe Gheorghe Schwartz, un om de o minunata perseverenta, dar si mult talent. La nici unul dintre acesti valorosi scriitori nu pot spune ca am gasit un specific iudaic, pe care il semnala G. Calinescu in interbelic. Desigur, fiecare dintre ei au in memorie o istorie, anumite repere pe care nu le parasesc, dar nu fac din ele un punct nodal. Intelepciunea poate fi biblica, talmudica , jocul poate fi chiar cabalistic, dar toate sunt „pietricele“ intr-un mare mozaic al culturii universale. Si apoi, in ciuda unei crude istorii, sa nu uitam ca iudaismul biblic sta la baza cestinismului, a culturii ce s-a format din aceste doua traditii. Deci nu exista o „insula pentru specificul scriitorului evreu in Romania“. Aici, cred ca marele G. Calinescu a gresit, desi gestul sau de a discuta despre scriitori evrei in anul 1940, an de exacerbare a antisemitismului la noi, a fost un gest, am spune, eroic. A gresit apasand pe nuanta evreiasca, pe caracterul „nevrotic“ al personajelor din prozele evreilor scriitori. Este adevarat ca Peltz, Benador, Calugaru, fara a fi scriitori mari, au reprezentat o anumita tendinta de ancorare in mediul ghetoizat, evreiesc, aceasta era realitatea in interbelic, cu Dudesti, Vacaresti, strazi care nu mai au azi aceeasi infatisare, chiar deloc. Fundoianu, Sebastian, Tzara, Isou, Gherasim Luca, s.a. au depasit cu mult conditia de scriitor „tipic“ evreu, fara a „demisiona“ din propria etnie. In privinta mea as avea ceva de spus. Prin anii 60-70 trimiteam versuri la „Atelierul literar“ al generosului si exigentului Geo Dumitrescu , publicam alaturi de Gabriel Chifu , Gheorghe Azap, Aurelian Titu Dumitrescu, Aurel Dumitrascu, Adrian Alui Gheorghe, s.a. Nu pot uita indemnul binevoitor al maestrului Geo de a-mi alege un pseudonim literar. O facea cu cea mai buna intentie. Astfel am ajuns Boris Marian, asa cum sunt, poet in Romania, printre alti poeti. Spre deosebire de alte tari unde numele nu prea conteaza, ci doar valoarea, in Romania anilor postbelici, nu numai scriitorii, dar mai cu seama oamenii politici trebuiau sa poarte nume neaose – Petre Lupu, Leonte Rautu, Mihail Florescu, etc. La fel compozitorii, artistii plastici , nu toti, dar multi purtau nume romanesti suta la suta. Acum se reproseaza exact pe dos ce li se cerea atunci, in anii 50. Desigur, A. Toma nu a fost poet prea grozav, ba chiar mediocru, desi avea nume romanesc. Este o alta chestiune, de valoare. Citind „Istoria“ lui Marian Popa am vazut urmarea erorii lui Calinescu. Acest Popa, pe care nu am cum sa-l stimez, face o adevarata „purificare“, separand evreii de ceilalti scriitori. Rusinos. Istoria lui Alex Stefanescu, apoi cea a lui Nicolae Manolescu se ridica, desigur, la alte cote. Dar si aici am o oarecare retinere, desi s-ar putea sa gresesc. Candva se spunea ca trebuie sa fii exceptional ca sa intri la facultate, fiind evreu. Adica era vorba de un „numerus clausus“. Nu vreau sã acuz pe nimeni de discriminare. Mi se par, probabil, fiind mai sensibil, prea putine personalitati puse in lumina, din etnia, spun din etnia si nu mediul, care nu mai exista, evreiasca. Dar exista si recunoasteri certe, precum in cazul lui Vona, Ornea, Crohmalniceanu, Mugur, iar Banus si Nina Cassian sunt si ele, dar cu retineri explicabile. Mai departe – eu nu mi-am delimitat explicit o anumita apartenenta, mai bine zis, m-am simtit mereu evreu de limba romana, cum spunea frumos Zigu Ornea despre patria sa, limba romana sau Sebastian – „un evreu de la Dunare“. Nu am avut trauma scriitorului ostracizat din cauza evreitatii, ca Sebastian, slava Domnului. Ma supara, desigur, apologia unor veritabili xenofobi din interbelic, dar nu am ce face. Fiecare isi alege modelul.
In privinta Holocaustului eu nu consider ca tara, poporul roman au facut Holocaustul. Participarea la Holocaustul dezlantuit de nazisti a fost si ramane in responsabilitatea/ iresponsabilitatea unor guvernanti in frunte cu maresalul pe care tot mai multi ignoranti il proslavesc, Ion Antonescu. Un om scolit in Vest, cu o anumita educatie, cu merite in Razboiul de Intregire, la care au participat si militari evrei, unii eroic, sa spuna in sedinta guvernului ca „evreul este Satana“, ca el, Antonescu, lupta cu iudeo-bolsevismul, nu cu URSS, care acaparase teritorii romanesti, pare incredibil, dar este adevarat. Ma opresc. De curand am publicat in revista „Contemporanul – Ideea europeana“ o recenzie extinsa despre o carte care elogiaza pe romanii, ungurii, germanii ce au salvat vietile unor evrei in anii Holocaustului. Sunt exemple concrete si absolut emotionante. Deci nu sunt complexat ca traiesc in Romania, desi am vizitat multe tari, inclusiv patria stramosilor, Israel. De visat, visez in limba poetilor, care este universala, un fel de esperanto fara cuvinte. Va multumesc ca mi-ati dat ocazia sa va raspund la intrebari.
„E tare greu sa fii evreu si roman“
RADU COSAŞU
1-2. Pentru mine, de multa vreme, mai importanta decat celebrele „teze“ calinesciene din finalul „Istoriei“ – despre specificul evreilor in cultura romana – este observatia peste care se trece prea repede din articolul privitor la drama lui Ranetti Roman, Manasse, socotita ca o „creatie puternica, grandioasa“: „Ori de cate ori evreul se ocupa sincer de lumea lui, el e mai specific romanesc cu nuanta inerenta si cu un aer venerabil si, dimpotriva, tratarea subiectelor generale sufera de falsitate“. Fara aceasta idee, nu m-as fi inteles.
3. Inainte de '89, in jocul aparentelor ideologice, am fost infierat ca „javra mic-burgheza“, nicicum ca evreu. Partidul era prea „internationalist“ ca sa mai fie si antisemit. Am raspuns prin „Suprevietuirile“ mele care au fost bine primite de critica evoluata a vremii. Dupa '89, am fost injuriat pe fata ca „jidac ratacitor“. Am raspuns calm in presa. Calm si singuratic. Intelectualitatea noastra – de „dreapta“ sau de „stanga“, cu ghilimelele de rigoare – nu a inteles mai niciodata ca antisemitismul nu e doar o problema strict evreiasca.
4. De mic, fara sa stiu idis, mi-a ramas o vorba care ar suna in romaneste asa: „E tare greu sa fii evreu“. De peste 50 de ani, o completez imediat in gand: „E tare greu sa fii evreu si roman“.
5. Pentru conditia mea de scriitor roman de origine evreiasca, om care de-o viata am cunoscut pe pielea mea expresia aceea imbecila: „Ah, daca toti evreii ar fi ca dumneata!“, azi, in 2009, e la fel de dureros sa aflu ca unui foarte bun prieten, de mult emigrat in Germania, democrat exemplar, proprietareasa bavareza i-a spus intr-o buna zi: „Ah, daca toti romanii ar fi ca dumneavoastra, Herr Ionescu!“.
6. Prefer sa va povestesc ceva ce nu am visat: anul trecut, discutand cu un taximetrist situatia internationala, cand am ajuns in fata unei banci israeliene, mi-a zis brusc: „Pe astia i-as extermina!“. De ce? „Fiindca evreii conduc lumea!“ „Va fi greu“ – i-am raspuns calm. „De ce?“ – a vrut sa stie. „Fiindca ei ni l-au dat pe Dumnezeu si pe Fiul Sau.“ Am tacut amandoi pana la sfarsitul cursei cand i-am urat – fãrã sã am iluzia cã asta e solutia – „o zi mai buna“. Problema – cât voi trãi – nu are solutie.
„Mi se intampla sa am cosmaruri lingvistice“
LEON VOLOVICI
1. Evident, exista teme predilecte la un numar semnificativ de scriitori evrei, dar exista nu putini scriitori evrei – sau „de origine evreiasca“, sa spunem – la care aceste teme evreiesti nu apar, pentru ca... nu-i preocupa, ei se desfasoara pe arii tematice care nu au nici o tangenta cu identitatea evreiasca. Aceasta raportare (sau ne-raportare) la teme evreiesti difera de la un scriitor la altul si are adeseori o evolutie, o „crestere si descrestere“, prin forta imprejurarilor sau a traiectoriei lor intelectuale si artistice. Cazul „clasic“ si paradigmatic a devenit, in trecut si in prezent, Mihail Sebastian, datorita „scandalului“ identitar pe care l-a provocat romanul lui din 1934, „De doua mii de ani“, cu prefata lui Nae Ionescu. Tot atunci, el face, intr-un interviu cu Camil Baltazar, aceasta declaratie surprinzatoare: „Stiam ca voi scrie intr-o zi aceasta carte. Intr-un fel, a fost poate unica mea ratiune de a ma face scriitor“. Si totusi, „tema“ dispare din opera lui, desi continua sa-l preocupe (si sa-l chinuie), cum vedem din Jurnal, din corespondenta lui sau din incercarile, esuate, cu o piesa neterminata, „Insula“.
Ca sa vedeti cat de diferita, in zilele noastre, poate fi aceasta relatie cu identitatea, cu specificul si cu temele evreiesti, comparati, din acest unghi, doi dintre cei mai importanti scriitori romani contemporani: Norman Manea si Radu Cosasu. Mai discret si mai aluziv, inefabilul identitar apare in proza lui B. Elvin sau in poezia lui Florin Mugur. Un alt exemplu: tocmai am terminat de citit cartea recent aparuta a lui Virgil Duda, „Ultimele iubiri“ (Polirom), un roman foarte bun, care stimuleaza indirect reflectii tocmai despre aceste chestiuni la care se refera ancheta revistei „Cultura“. Romanul lui Virgil Duda este exemplar si pentru felul in care scriitorul, dupa parasirea Romaniei (ceausiste) si stabilirea in Israel, s-a confruntat, cu mijloacele unui prozator experimentat si atent la complexitati psihologice, cu redefinirea identitatii in noile conditii. Eroii lui, evrei-romani-israelieni, traiesc concomitent in trecut (in trecutul lor romanesc) si in prezentul israelian, atat de tensionat, de complex si de... stimulator. O evolutie asemanatoare au avut-o si alti scriitori afirmati si consacrati in literatura romana cu o opera nelegata explicit de tematica evreiasca, pe care au valorificat-o pe deplin numai dupa ce s-au integrat in mediul israelian. Este si cazul scriitorului Alexandru Sever, al lui Alexandu Mirodan, al lui Mircea Saucan si al altora.
2. Doi mari critici romani, E. Lovinescu si G. Calinescu, au incercat sa sintetizeze acel „specific supraindividual al scriitorului evreu“, ei fiind, in viata literara romaneasca, si cei care au promovat cu consecventa pe scriitorii evrei din generatia lor, in imprejurarile politice cele mai neprielnice si atragand asupra lor, din aceasta cauza, multe sageti otravite. Si totusi, n-as spune ca aceste pagini despre „specificul“ literaturii scrise de evrei sunt dintre cele mai profunde. Imediat dupa razboi, Aderca a publicat o serie de foiletoane extrem de critice despre referirile la scriitorii evrei si specificul lor in „Istoria“ lui Calinescu. Unele observatii iritate, daca imi amintesc bine, tradau un exces de sensibilitate din partea lui Aderca, dar in fondul chestiunii Aderca intuise bine (ca si in cazul lui Lovinescu, de altfel) amestecul de observatii subtile, prejudecati si clisee, fie si pozitive, despre „firea evreului“ literat si obsesiile lui identitare. Mai suparatoare mi se pare acum usurinta cu care Calinescu, chiar si Calinescu, atat de decis in a depasi (pre)judecata comuna si a sfida cliseele xenofobiei, atribuie mai fiecarui scriitor evreu insusiri „reprezentative“, neaparat si fatalmente „specifice“ pentru intelectualul evreu care, cum spune într-un loc despre Gherea, „aduce insusirile si cusururile evreului“. Asta nu-l impiedica sa pretuiasca si sa sublinieze originalitatea si valoarea multor scriitori evrei. Dar tentatia de a surprinde in cateva note distincte „firea“ unui popor e mare si, pana la un punct, legitima, iar „evreii“ sunt, cum stim, un subiect predilect, intre demonizare si apologie, ca la Cioran, de pilda. Ma intreb chiar daca aceste seducatoare eseuri etno-psihologice, scrise uneori cu mare talent, nu sunt un mod de... „a bate campii cu gratie“ sau un fel de a cauta diferenta specifica, necesara unei autodefiniri printr-o imagine antitetica.
3. Nu, nu cred. Presupun ca aceia care au comentat textele mele au asociat, inevitabil, identitatea mea evreiasca de ceea ce scriu, dar n-am avut impresia cã m-au „defavorizat“ numai din aceasta cauza. Nu sufar de mania persecutiei.
4. „Romanismul“ si „evreitatea“ nu sunt concepte aflate pe acelasi plan. „Evreitatea“ mi-am asumat-o pe cale... naturala, nascut si crescut fiind intr-o familie evreiasca fara vreo tendinta de a-si ascunde sau nega identitatea evreieasca. Identitatea romaneasca (nu ‚romanismul“, care e altceva) a venit prin educatie, prin mediul uman si cultural in care m-am format. E vorba de-acum de Romania socialista, care dadea si copilului evreu senzatia de normalitate si ca el este la fel ca toti ceilalti copii, iar distinctiile etnice nu mai au semnificatie, asa ti se spune la scoala, iar cele religioase sunt repudiate ca „prejudecati burgheze“. Fisurile si minciuna acestei „normalitati“ realist-socialiste le descoperi treptat, uneori cu mare intarziere, si intelegi ca unele isi au sursa in trecut, altele sunt produse ale indoctrinarii (si mistificarilor) educatiei comuniste, in toate ipostazele ei, de la stalinism la ceausism. Ceea ce te duce, ca in cazul meu, de pilda, nu la respingerea uneia sau alteia dintre cele doua identitati, ci la redefinirea lor. O reasezare si o noua redefinire a lor are loc odata cu parasirea Romaniei si optiunea stabilirii in Israel. Dar asta e o chestiune complicata, o lasam pentru alta „ancheta“.
5. M-am trezit in lume dupa razboi, trauma Holocaustului mi s-a transmis nu atat direct (eram prea mic), cat prin memoria familiei si memoria colectiva evreiasca, marcata de pogromul de la Iasi si de intalnirea cu supravietuitorii din Transnistria. Mai puternica si resimtita mai direct de generatia mea a fost trauma provocata de tacerile, tabuurile si mistificarile din perioada comunista (si chiar post-comunista) legate de soarta evreilor din Romania lui Antonescu. O trauma incomparabil mai acuta au avut de suferit cei care au infruntat tacerea si mistificarile dupa ce au trecut ei insisi prin infernul Transnistriei. De aceea l-am „investigat“, pana la indiscretie, pe Norman Manea in dialogurile noastre indelungate („Sertarele exilului“, Polirom, 2008) despre dilemele si consecintele identitatii evreiesti, in Bucovina, in Transnistria, in Bucurestii socialismului ceausist, in exil la New York sau, aici, la Ierusalim, unde ma aflu eu.
6. Atunci cand visele mele nu sunt „fara sonor“, cum mi se intampla in ultimii ani, visez, fireste, pe romaneste, nu-i de mirare. Dar mi se intampla sa am si vise sau chiar cosmaruri „lingvistice“. Am visat odata ca mi se cere sa plec in Suedia sa tin o conferinta in suedeza. Dar eu nu stiu suedeza, spun. „Nu-i nimic, o sa te descurci, tu inveti repede.“ Si eu, in loc sa ma descurc, intru in panica si... ma trezesc. Ma scol multumit ca nu am de tinut conferinte in suedeza, ma spal cu apa rece si iau ziarul de langa usa: litere ciudate si totusi familiare, iar cuvintele se insira... de la dreapta la stanga. Iar visez?!
„...aceasta durere s-a indepartat de mine odata cu scurgerea anilor“
MIREL BRATEŞ
1. Exista, sigur, un asemenea nod – un fascicul format din instinctul de prezervatie si din viziuni literare individualizate-legate de evreitatea scriitorului; temele predilecte ale scriitorilor evrei de limba romana cred ca se afla in consimilitudine cu temele favorite pretutindeni in tagma autorilor de beletristica – societate, existenta umana, petrecere a omului pe pamant.
2. Deoarece mi s-ar parea „o lipsa de tact“ sa glosez pe un asemenea fragment specialmente-particular din „Istoria literaturii romane“ a lui G. Calinescu, imi las libertatea de a ramane, totusi, in tema apeland la un anumit pasaj din romanul pe care l-am publicat in 2003, „Israel nu are horoscop“:
„(...)Privirea lui Gary Suvin aluneca peste rafturile cu carti de parca ar citi un text. Se apropie de unul din rafturi si cu aratatorul mainii stangi ridicat la inaltimea pieptului, trece incet de-a lungul cotoarelor, se muta la raftul urmator plimbandu-si mai departe degetul pe cotoare, carte cu carte, traversand astfel toata camera. «Intr-adevar, seamana atat de bine cu Jacques Tati! Domnul Hulot!» ii trece iarasi prin gand lui Dan si de-abia isi retine un zambet. Deodata, inspirat, Gary se intoarce direct la locul de unde pornise, se urca pe o scarita cu trei trepte, cotrobaie prin rafturile de deasupra si, in sfarsit, trage din raft un volum gros. Da foile inainte si inapoi, cauta cu infrigurare si in cele din urma gaseste: «Poftim!» Bate, biruitor, foaia cu palma, extrem de multumit, de fericit: «Uite-aici, monsieur! E negru pe alb!» Se apropie calcand apasat, bocanit, cu o lumina ciudata pe obrazul lui zbarcit. Se opreste, cu picioarele departate si tinand cu amandoua mainile cartea. Emotionat, cu o intonatie solemna: «Iata, asculta: iti voi cita intocmai cuvintele lui George Calinescu, asa cum acest monstru sacru al literaturii romane le-a asternut intr-un articol publicat in „Adevarul literar si artistic“ din... uite si data – 3 aprilie 1933: Un fapt semnificativ si care dovedeste caracterul intelectual al vorbirii este acela ca in general romanii de confesiune ebraica vorbesc si scriu romaneste mai bine decat ceilalti» Aici se opreste din citit si inspira adanc pe nas, duce aratatorul la tampla si incepe sa declame cu un fel de evlavie: «Filologia romana este in pluralitatea ei o stiinta creata de aceasta categorie de romani.»
3. E o stratagema, o intrebare cu talc... Stiu, fara greseala, ca ceea ce m-a favorizat/ defavorizat a depins de insusirea (buna sau mai putin buna) a creatiei mele literare in proza.
Ca sa fiu si mai bine inteles, va invit la o reflectie asupra consideratiei mele de a scrie in limba romana, asupra sentimentului onorant al scriitorului evreu de limba romana ale carui creatii sunt evaluate, prizate, socotite ca parte a literaturii romane! Este, in mod cert, o demnitate literara – ceea ce inseamna ca scriitorul romano-israelian apartine culturii romane, ca el exista in cadrul limbii romane (daca, bineinteles, stapaneste aceasta limba).
4. Inca din timpurile copilariei, de la 6-7 ani, si pe urma, am fost lovit, succesiv, de antisemitism, in diferite forme – nu doar valurile (stupid) camuflate, discrepanta de status, exclusivismul dar si rabufnirile xenos, pana la batjocorirea cumplita, atroce: mai mult de doi ani puscarie, la drept comun, pe un dosar falsificat.
5. Crimele comise in Holocaust raman o rusine eterna, grava la registrul cel mai de jos, o povara istorica care trebuie gestionata. Din fericire, biografia mea nu cuprinde in sine iadul Holocaustului. Cu toate acestea, discriminarea draconica a legilor rasiale m-a marcat foarte puternic!... Apoi, aceasta durere s-a indepartat de mine odata cu scurgerea anilor – din motive mai mult sau mai putin obscure, printr-un fenomen neinteles... Presupun ca la mijloc va fi fost si sapienta... Sine ira et studio!
Am destul sange in vine incat sa declar ca autovictimizarea, culpabilizarile generalizate, declamatiile politice din avanscena ma indigna, imi starnesc dezgust profund!
6. ...Mose Segal, oniricul pictor Marc Chagall, parizianul visand Vitebskul hasidic...
In ce limba visez eu? In ce stare/inspiratie de vis?
Simplu, fara alte comentarii, neornat: Ca simtire de limba am „ramas acasa“, gandesc, visez si-s „locuit“ in intreaga mea fiinta de limba romana!
„Un travaliu interior foarte nelinistitor“
B. ELVIN
Sa se numere romanul evreiesc – se intreba Jean Daniel, directorul saptamanalului „Le Nouvel Observateur“ – printre curentele literare americane despre care se vorbeste in unele istorii literare si universitati? Ce puncte comune exista intre Isac B. Singer, Saul Bellow, Bernard Malamud? Sa fie adevarat ca toti acesti scriitori se ocupa de aceeasi lume populata de personaje strivite de viata, familiarizate cu nenorocirea si pecetluite de o resemnare fara de capat? N-as crede, afirma Jean Daniel si continua: as putea oricand dovedi importantele deosebiri dintre acesti romancieri, incepand cu mediul din care provin eroii lor si incheind cu viziunea artistica.
Acum cativa ani, in 2002, raspunzand reporterului ziarului „Le Monde“ care-l invitase sa declare daca se considera evreu american sau american evreu, Philip Roth a precizat: „Romancier american. Punct.“ Altui ziarist, care staruia argumentand ca nu putine din creatiile lui Roth sunt istorisiri despre evrei, scriitorul i-a replicat: „Nu dau doi bani pe nonsensul despre literatura neagra sau literatura feminista. Nu sunt decat etichete pentru a servi cauze politice.“ Mai mult decat atat, Philip Roth nu si-a ascuns iritarea pricinuita de insistentele reporterului: „Nu ma intereseaza chestiunea, stiu exact ce inseamna sa fii evreu si adevarul este ca nu-i deloc interesant. Sunt american. Nu se poate vorbi despre asta fara a nimeri direct in oribilele clisee care nu spun nimic despre fiinta umana. America este, mai intai si inainte de toate... limba mea. Iar cliseele identitare nu au nimic comun cu experienta vietii oricarui om.“
La randul sau, romancierul mexican Carlos Fuentes respinge ideea ca ar exista trasaturi etnice ce separa o scriere datorata unui autor american „garantat 100%“, de cea a unui autor evreu-american. Intr-o pagina intitulata „Statele Unite ale lui Roosevelt si Arthur Miller“, el il socoteste pe celebrul dramaturg expresia a ceea ce a fost mai bun intr-o anumita etapa a istoriei. „Intre crahul financiar din 1929 si inceputul celei de-a doua conflagratii universale, raspunsurile date lumii in criza au fost remedii mai rele decat maladia: regimuri totalitare, razboaie civile, violarea drepturilor umane, oboseala si indiferenta in privinta democratiei. Marea exceptie au constituit-o SUA, unde Roosevelt n-a recurs la raspunsuri totalitare ori la suprimarea libertatilor, ci a facut apel la capitalul social, la resursele umane impulsionand literatura si arta. In aceasta lume s-a format Arthur Miller, iar opera sa este expresia unei politici care nu exclude pe nimeni, a unei politici care stie sa spuna tuturor celorlalti: „n-o sa ramaneti pe dinafara.“
Cu totul altfel au stat lucrurile in Europa si mai cu seama in Europa de Rasarit, unde (explicit sau nu) s-a operat o discriminare intre creatia scriitorilor evrei si a celorlalti scriitori. In aceasta directie se poate afirma ca, in timp, situatia s-a ameliorat fara insa ca „problema“ sa fie anulata. Dovada insasi ancheta de fata. Cat despre tezele lui Calinescu referitoare la un anumit „specific supraindividual al scriitorului evreu“, cred ca, in parte, sunt adevarate. Dar mai cred ca in literatura cantareste, in primul rand, ceea ce e propriu, irepetabil, unic intr-o opera. Pe de alta parte, nu-i de mirare ca anumite determinari decurgand din insusi statutul evreului intr-o anume epoca sa impuna adesea un fond comun de preocupari in cartile lor. Dar nu din el s-a nutrit creatia tuturora (spre exemplu, cea a lui M. Blecher) si nici unele scrieri ale altora (de pilda, teatrul lui Mihail Sebastian). Vreau doar sa spun ca sentintele critice sporesc in dreptate daca renunta la ispita globalizarii, preferand sa evite in literatura total-generalul.
Intr-una din primele zile petrecute in afara casei parintesti, printre elevii clasei I a scolii primare izraelite din Moinesti, eu si alti copii ne-am obraznicit si invatatorul ne-a atras atentia ca vom plati scump impertinenta. Ne va pedepsi asa incat sa nu mai pacatuim cat vom trai. A rostit amenintarea pe un ton plapand, ca unul detinand ca avutie doar sensibilitatea si o seama de cunostinte care insa nu cumpaneau capacitatea lui redusa de a lupta cu viata, omitand cu dinadinsul sa precizeze in ce va consta sanctiunea. Iar cum avea reputatia – transmisa din generatie in generatie – a unui om crud si perfid in numele dreptatii, am intrat in panica. O groaza ce se amplifica pe masura ce trecea timpul. Asteptam deznodamantul – oricat de cumplit urma sa fie – ca pe o izbavire, tot intrebandu-ne in fel si chip ce chin urma sa induram. La finele orelor de curs, invatatorul ne-a comunicat sec ca s-a razgandit si ne iarta. Am resimtit gratierea ca o jignire; era ca si cum as fi fost tras pe sfoara. Mai ales ca mi-a dezvaluit vocatia catastrofica, adeverindu-mi vulnerabilitatea. Un academician francez socoate ca orice om umilit e un evreu de onoare. Marturisesc ca n-am incercat un simtamant de mandrie. Cu atat mai putin unul de usurare.
Peste doi ani am fost nevoiti sa ne mutam la Bucuresti si am frecventat clasele a treia si a patra la „Ion Heliade Radulescu“. Intr-o dimineata, agatat de scara arhiaglomeratului tramvai 14, niste colegi m-au imbrancit – in dreptul liceului „Mihai Viteazul“ – si am cazut pe caldaram. N-am patit mare lucru daca trec peste motivatia actului lor. Asa am descoperit ca puteam conta mai curand pe culpa de a fi evreu decat pe dovezile lor de bunavointa, pana in ceasul acela numeroase. Nu despart cele doua intamplari. Mai bine zis, trec deliberat peste ceea ce le deosebeste, ma straduiesc sa nu iau in seama diferentele, pe care doar un orb nu le-ar vedea, in speranta ca avansez spre miezul lucrurilor.
Nu mult dupa aceea, elev la liceul „Cultura – Max Aziel“, am fost incadrat ca si ceilalti adolescenti in detasamentele de munca obligatorie, lucrand la ingrijirea gradinilor din Bucuresti. Eu unul am fost repartizat la Velodrom, unde-i acum stadionul Dinamo, sub porunca unui fost membru al Legiunii Straine care cine stie din ce motive isi luase talpasita din Algeria. Acest francez dintr-un sat de la poalele Pirineilor, puturos, ciomagar si betiv, care o data pe luna ne punea cu fata la pamant si trecea victorios peste noi, putea fi inmuiat in restul vremii cu palinca de pere din Maramures. Foarte curand insa, detasamentului i s-a dat alta misiune. Dupa fiecare bombardament, ne prezentam la liceul „Spiru Haret“ si, imbarcati in camioane, plecam spre nordul capitalei. Acolo dezgropam cadavrele din ruinele caselor. La inceput ne cuprindea o usoara ameteala si munceam cu respiratia intretaiata de tulburare si o senzatie de sfarseala la inima, dar pe urma am prins a ne obisnui pana si cu duhoarea cadavrelor nedescoperite la timp si intrate in putrefactie. Ce-i drept, traiul ne-a fost usurat de comandantul detasamentului, un ofiter in rezerva pe numele sau J. V. Pandelescu, viitorul cronicar muzical, care profita de orice ragaz pentru a ne invata sa intelegem arta. Ceea ce nu izbutea nici el era sa evite ca „ostasii“ lui sa devina tinta furiei asasine a rudelor ori prietenilor celor ramasi in viata, de parca noi adusesem prapadul si purtam raspunderea dezastrului. Erau fiinte cu judecata, cu simtul realitatii si nu neaparat victimele unui impuls de razbunare, dar gata sa se transforme in criminali. De unde si cum isi facuse loc in ei pornirea de a omori? Interogatia asta m-a pus pe ganduri. Am reflectat – vrand, nevrand – la cat de subtire, cat de fragil ramane stratul de omenie in mai fiecare. Nu-i neaparat nevoie sa fii un caracter abject – imi ziceam – ca sa comiti cele mai cumplite infamii. Nu-i absolut necesar sa cedezi unei dorinte de a corecta destinul, pentru a ucide. E destul sa uiti de tine, sa nu te iei in seama pentru a savarsi pana si o crima. Cum era cat pe-aci sa comita tatal unei fete, al carei trup zdrobit il extrasesem din daramaturile unei case cu acoperisul din placi de gudron, de la capatul Caii Grivitei, acolo unde drumul inainta paralel cu linia ferata. Am scapat cu viata fiindca potentialul asasin a reintrat in posesia constiintei de sine si, inspaimantat de ce era gata sa faptuiasca, s-a retras cativa pasi. Desigur, si eu ma speriasem. Ma speriasem crancen. Curgea apa de pe mine. Ceea ce la urma urmei era normal. In acelasi timp, m-am dispretuit, deoarece sub presiunea spaimei si pentru a nu ma face de rusine in fata celorlalti putin a lipsit sa lovesc eu cel dintai. Asa am aflat ca trebuie sa raman cu orice risc eu insumi. Dar tot dand mintii de lucru am ajuns la incheierea ca si dispretul de sine, dus prea departe, poate fi nociv.
Atunci si apoi, de multe alte ori am fost pus in situatia de a medita la frica. Frica de a fi evreu, frica de celalalt evreu, frica de a nu fi la „inaltimea“ situatiei, ori de cate ori eram insultat dintr-un motiv ori altul. Urmarea acestor reflectii a fost ca am ajuns la concluzia ca, asemenea actorului, trebuie sa ma imprumut altuia. Mi-am ales un personaj sters, pastrand cu strasnicie secretul ca, beneficiind de intelegerea tatalui, am absolvit o scoala de jiu-jitsu sub conducerea lui Toma Panaitescu, altadata o legenda a artelor martiale. Asadar am intrupat o faptura cu o personalitate abia vizibila si scoasa din teaca doar la nevoie, a carei a doua limba materna era tacerea. Aveam orgoliul de a interpreta credibil pe cineva care a aflat de timpuriu ce avem in comun noi pamantenii, de ce nu se cuvenea nici s-ascund ca sunt evreu, nici sa-mi exhib identitatea, ori sa consider ca etnia confera fie inferioritate, fie superioritate. Un mod de a exprima cu rezerve dubla identitate a unui solitar.
Am indoieli ca in receptarea literaturii mele am fost defavorizat mai mult decat oricare alt scriitor neafiliat vreunui grup promotional. Cand si cand am beneficiat de antisemitismul bine disimulat al unora dintre judecatori. Ma pregateau pentru posteritate.
Cat despre limba in care visez, trebuie sa ma dau de gol: sunt un insomniac cu vechi state de serviciu. Daca se intampla totusi ca in noptile astea nedormite sa visez cateva franturi de clipa, ma trezesc imediat mut de uimire. Abia apoi incerc sa-mi explic miracolul. Fireste, in romana.
La intrebarea daca amintirile Holocaustului raman dureroase raspund indirect, citandu-l pe laureatul Premiului Nobel in 2002, Imre Kertesz: „Poate ca-mi datorez propria supravietuire faptului de a fi trecut de la o dictatura la alta, ceea ce m-a scutit de imense deziluzii. Bunicii mei materni si-au gasit moartea in Holocaust, bunicii paterni au fost zdrobiti de puterea lui Rakosi. Dictaturile sunt toate la fel. Ataca personalitatea. Suprima simtul responsabilitatii si pun oamenii in situatii imposibile... Intr-o dictatura esti privat de alegere. De unde lupta de a deveni constient. E un travaliu interior foarte nelinistitor care precede vremea scrierii.“
„M-am simtit mereu evreu de limba romana“
BORIS MARIAN
Stimati colegi Daniel Cristea- Enache si Mihai Iovanel,
Printre alte preocupari si obligatii o am si pe aceea, chiar placuta, de a monitoriza jurnalistic presa culturala, iar „Cultura“ este una dintre preferate, felicitari realizatorilor, colaboratorilor, etc. Ideea „dosarului“ Dvs. este foarte buna si actuala, in conditiile unei exacerbari a diverselor forme de xenofobie, pe plan mondial. Tema coexistentei evreilor si romanilor a fost tratata in multe feluri, adeseori corect. Dubla identitate a scriitorilor evrei de limba romana, printre care, cu voia Dvs., m-as include si pe mine a fost dezbatuta si este mereu actuala, incepand cu Mihail Sebastian pana la scriitorii din Israel, unde exista o Asociatie a Scriitorilor israelieni de limba romana, asociatie ce nu se prea regaseste in alte tari, in afara granitelor Romaniei. Dar va spun lucruri stiute, probabil. Voi raspunde pe rand si disciplinat la intrebarile Dvs. care mi se par judicios formulate. In prezent, in Romania sunt putini scriitori evrei, multi au murit, au emigrat. Personal cunosc cativa poeti, Toma George Maiorescu, Grisa Gherghei, Martha Izsak, l-am cunoscut si l-am admirat pe Florin Mugur, azi putin cam uitat, iar dintre prozatori il cunosc oarecum pe Gheorghe Schwartz, un om de o minunata perseverenta, dar si mult talent. La nici unul dintre acesti valorosi scriitori nu pot spune ca am gasit un specific iudaic, pe care il semnala G. Calinescu in interbelic. Desigur, fiecare dintre ei au in memorie o istorie, anumite repere pe care nu le parasesc, dar nu fac din ele un punct nodal. Intelepciunea poate fi biblica, talmudica , jocul poate fi chiar cabalistic, dar toate sunt „pietricele“ intr-un mare mozaic al culturii universale. Si apoi, in ciuda unei crude istorii, sa nu uitam ca iudaismul biblic sta la baza cestinismului, a culturii ce s-a format din aceste doua traditii. Deci nu exista o „insula pentru specificul scriitorului evreu in Romania“. Aici, cred ca marele G. Calinescu a gresit, desi gestul sau de a discuta despre scriitori evrei in anul 1940, an de exacerbare a antisemitismului la noi, a fost un gest, am spune, eroic. A gresit apasand pe nuanta evreiasca, pe caracterul „nevrotic“ al personajelor din prozele evreilor scriitori. Este adevarat ca Peltz, Benador, Calugaru, fara a fi scriitori mari, au reprezentat o anumita tendinta de ancorare in mediul ghetoizat, evreiesc, aceasta era realitatea in interbelic, cu Dudesti, Vacaresti, strazi care nu mai au azi aceeasi infatisare, chiar deloc. Fundoianu, Sebastian, Tzara, Isou, Gherasim Luca, s.a. au depasit cu mult conditia de scriitor „tipic“ evreu, fara a „demisiona“ din propria etnie. In privinta mea as avea ceva de spus. Prin anii 60-70 trimiteam versuri la „Atelierul literar“ al generosului si exigentului Geo Dumitrescu , publicam alaturi de Gabriel Chifu , Gheorghe Azap, Aurelian Titu Dumitrescu, Aurel Dumitrascu, Adrian Alui Gheorghe, s.a. Nu pot uita indemnul binevoitor al maestrului Geo de a-mi alege un pseudonim literar. O facea cu cea mai buna intentie. Astfel am ajuns Boris Marian, asa cum sunt, poet in Romania, printre alti poeti. Spre deosebire de alte tari unde numele nu prea conteaza, ci doar valoarea, in Romania anilor postbelici, nu numai scriitorii, dar mai cu seama oamenii politici trebuiau sa poarte nume neaose – Petre Lupu, Leonte Rautu, Mihail Florescu, etc. La fel compozitorii, artistii plastici , nu toti, dar multi purtau nume romanesti suta la suta. Acum se reproseaza exact pe dos ce li se cerea atunci, in anii 50. Desigur, A. Toma nu a fost poet prea grozav, ba chiar mediocru, desi avea nume romanesc. Este o alta chestiune, de valoare. Citind „Istoria“ lui Marian Popa am vazut urmarea erorii lui Calinescu. Acest Popa, pe care nu am cum sa-l stimez, face o adevarata „purificare“, separand evreii de ceilalti scriitori. Rusinos. Istoria lui Alex Stefanescu, apoi cea a lui Nicolae Manolescu se ridica, desigur, la alte cote. Dar si aici am o oarecare retinere, desi s-ar putea sa gresesc. Candva se spunea ca trebuie sa fii exceptional ca sa intri la facultate, fiind evreu. Adica era vorba de un „numerus clausus“. Nu vreau sã acuz pe nimeni de discriminare. Mi se par, probabil, fiind mai sensibil, prea putine personalitati puse in lumina, din etnia, spun din etnia si nu mediul, care nu mai exista, evreiasca. Dar exista si recunoasteri certe, precum in cazul lui Vona, Ornea, Crohmalniceanu, Mugur, iar Banus si Nina Cassian sunt si ele, dar cu retineri explicabile. Mai departe – eu nu mi-am delimitat explicit o anumita apartenenta, mai bine zis, m-am simtit mereu evreu de limba romana, cum spunea frumos Zigu Ornea despre patria sa, limba romana sau Sebastian – „un evreu de la Dunare“. Nu am avut trauma scriitorului ostracizat din cauza evreitatii, ca Sebastian, slava Domnului. Ma supara, desigur, apologia unor veritabili xenofobi din interbelic, dar nu am ce face. Fiecare isi alege modelul.
In privinta Holocaustului eu nu consider ca tara, poporul roman au facut Holocaustul. Participarea la Holocaustul dezlantuit de nazisti a fost si ramane in responsabilitatea/ iresponsabilitatea unor guvernanti in frunte cu maresalul pe care tot mai multi ignoranti il proslavesc, Ion Antonescu. Un om scolit in Vest, cu o anumita educatie, cu merite in Razboiul de Intregire, la care au participat si militari evrei, unii eroic, sa spuna in sedinta guvernului ca „evreul este Satana“, ca el, Antonescu, lupta cu iudeo-bolsevismul, nu cu URSS, care acaparase teritorii romanesti, pare incredibil, dar este adevarat. Ma opresc. De curand am publicat in revista „Contemporanul – Ideea europeana“ o recenzie extinsa despre o carte care elogiaza pe romanii, ungurii, germanii ce au salvat vietile unor evrei in anii Holocaustului. Sunt exemple concrete si absolut emotionante. Deci nu sunt complexat ca traiesc in Romania, desi am vizitat multe tari, inclusiv patria stramosilor, Israel. De visat, visez in limba poetilor, care este universala, un fel de esperanto fara cuvinte. Va multumesc ca mi-ati dat ocazia sa va raspund la intrebari.
0 comments:
Post a Comment