Istoriografia si chestiunea Holocaustului: cazul Republicii Moldova

(I)

Igor Casu


Istoriografia de la Chisinau dupa 1991
Contrafort, Nr. 11-12 / noiembrie-decembrie 2006

În Republica Moldova, abia odata cu declansarea Perestroikai si declararea independentei la 27 august 1991, a aparut posibilitatea studierii sine ira et studio a trecutului, mai ales a epocii contemporane. Anterior, istoriografia de la Chisinau a fost influentata puternic de factorul politic si a facut parte integranta din istoriografia entitatilor politice carora le-a apartinut provincia dintre Prut si Nistru de-a lungul timpului. Cu alte cuvinte, înainte de aparitia statului independent nu se poate vorbi de existenta unei istoriografii moldovenesti ca atare. În perioada tarista si sovietica, istoricii locali au produs discursuri istorice fiind în permanenta constrânsi sa subscrie la canoanele istoriografiei dominante, supuse la rândul lor agendelor politice din epoca. Între cele doua razboaie mondiale, istorici basarabeni, precum Alexandru Boldur sau Petre Cazacu, au tratat istoria provinciei în cadrul spatiului românesc, având posibilitatea în acelasi timp sa-si personalizeze discursul. Dupa 1991, presiunea politica din exterior dispare si se parea ca istoricii de la Chisinau nu vor mai fi nevoiti sa exprime agende impuse din afara disciplinei lor. Acest optimism, împartasit pe larg acum un deceniu si jumatate, nu s-a dovedit, din pacate, nici pe departe îndreptatit. Factorul politic, de data aceasta articulat de elitele politice locale tributare mentalitatii sovietice, continua sa exerseze o presiune constanta asupra breslei istoricilor, asa cum s-a putut observa în privinta manualelor de istorie. Marul discordiei dintre istorici si politicieni l-a constituit chestiunea identitatii populatiei majoritare. În timp ce majoritatea istoricilor profesionisti de la Chisinau, de altfel ca si majoritatea covârsitoare a istoricilor din Europa Occidentala si America de Nord, au sustinut teza identitatii românesti a nationalitatii titulare, clasa politica dominanta si o minoritate a istoricilor nostalgici au cochetat cu ideea promovarii unei identitati etnice moldovenesti deosebite de cea româneasca. Cu alte cuvinte, traiectoria istoriografiei moldovenesti dupa 1991 nu poate fi abstractizata de traseul sinuos al Republicii Moldova în ansamblu: între încercarile de disociere de mostenirea sovietica si reintegrare în spatiul românesc, în cel sud-est european si european în ansamblu, pe de-o parte; si tentativele de a perpetua prezenta Moldovei în structurile mentale, politice si economice euro-asiatice, ale Federatiei Ruse, succesoare de facto si de jure a metropolei sovietice.

Chestiunea evreiasca si Holocaustul în discursul istoric autohton

În continuare, sa vedem cum a influentat aceasta realitate complexa discursul asupra istoriei minoritatilor etnice din Republica Moldova în general si în speta asupra Holocaustului, chestiune care ne intereseaza cu predilectie în acest articol (1).



Elementul evreiesc joaca un rol tot mai important în viata Basarabiei mai ales odata cu secolul al 19-lea, dat fiind politica autoritatilor tariste, care impune restrictii draconice privind dreptul de resedinta pentru urmasii lui Israel. Fiind strâmtorati din zonele centrale ale Rusiei, evreii ajung sa constituie aproape o jumatate din populatia Chisinaului, asa cum arata primul recensamânt imperial de la 1898. Situatia se prezinta nu foarte diferit în alte târguri ale Basarabiei. În urmatoarea jumatate de veac, cea mai mare parte a populatiei evreiesti va disparea. Primul eveniment care zguduie relativa armonie etnica în regiune este pogromul din 1903, instigat, dupa cum bine se stie, de catre autoritatile tariste, dar în care rolul stereotipurilor populatiei locale fata de evrei nu poate fi neglijat (2). Pogromul de la Chisinau devine în scurt timp un simbol consacrat la nivel mondial al complicitatii autoritatilor la persecutarea violenta a unor grupuri etnice indezirabile din motive politice, religioase sau economice. Emigrarea evreilor basarabeni în strainatate, mai ales în America, începe anume ca urmare a pogromului. În perioada interbelica, în ciuda masurilor din ce în ce mai discriminatorii la adresa lor, majoritatea evreilor basarabeni ramân totusi pe loc.



În plin razboi mondial, în care obsesia purificarii etnice domina în teritoriile aflate sub ocupatie sau influenta nazista, regimul Antonescu adopta o serie de masuri privind purificarea natiunii române de elemente „straine�?. Primul pas în aceasta directie este deportarea în masa a tuturor evreilor din Basarabia si Bucovina de Nord dincolo de Nistru, la sfârsitul anului 1942-începutul lui 1942, motivul oficial fiind acela al colaborarii aces­tora cu puterea sovietica si, mai ales, comportarea lor ostila în timpul retragerii ostasilor si administratiei române în 1940. O parte importanta a evreilor este exterminata ca urmare a privatiunilor si mizeriei din gheto-urile si lagarele de concentrare din Transnistria, în anii 1942-1944. Asadar, disparitia unei întregi comunitati etnice, cu o pondere însemnata în plan demografic, economic si cultural, prin represiune sau emigrare fortata, reprezinta una dintre cele mai tragice pagini din istoria contemporana a Basarabiei. La prima vedere este vorba de o chestiune foarte clara si acoperirea acestui aspect în discursul istoriografic al statului independent Republica Moldova nu trebuia sa întâmpine dificultati. Au trebuit însa sa treaca aproape un deceniu ca acest lucru sa atraga atentia binemeritata a istoricilor. Cum se explica aceasta situatie? Care sunt factorii care determina evolutia istoriografiei moldovenesti în sensul acordarii unei mai mari atentii chestiunii Holocaustului, disparitiei comunitatii evreiesti din regiune ca urmare a represiunilor în masa din timpul celui de-al doilea razboi mondial? Cum a evoluat abordarea chestiunii Holocaustului în istoriografia occidentala din ultimele decenii? O alta interogatie ar fi urmatoarea: în ce masura abordarea Holocaustului de catre istoricii moldoveni a fost sau nu influentata de cele doua traditii istoriografice postbelice hegemonice: cea sovietica; si, respectiv, cea româneasca, din perioada comunista si cea postdecembrista în egala masura.



Dupa cum se stie, istoriografia sovietica a negat existenta Holocaustului. Pe de-o parte, aceasta omisiune se explica prin antisemitismul visceral de inspiratie stalinista al regimului bolsevic, exacerbat mai ales odata cu lansarea campaniei oficiale împotriva sionismului la începuturile „razboiului rece�?. Pe de alta parte, recunoasterea Holocaustului era în contradictie cu doctrina comunista sovietica, cea care stipula existenta unui genocid nazist împotriva poporului sovietic în general, fara a evidentia anumite grupuri etnice în parte. Admiterea faptului ca Germania nazista a promovat o politica de exterminare totala a unor grupuri etnice ar fi însemnat, în logica autoritatilor sovietice, acordarea unui statut special acestor comunitati – în cazul de fata, evreilor – ceea ce ar fi periclitat fezibilitatea proiectului de creare a unui popor sovietic cu caracteristici meta-etnice.



Istoriografia comunista româneasca a negat, în egala masura, fenomenul exterminarii în masa a evreilor în timpul celui de-al doilea razboi mondial; mai exact, a admis exterminarea evreilor români, dar a considerat responsabil de aceste crime fie armata germana, fie autoritatile maghiare din nordul Transilvaniei. Acest lucru s-a evidentiat mai explicit la sfârsitul anilor 1970 - începutul anilor 1980, când asistam la exaltarea personalitatii lui Ion Antonescu, atât prin contributia unor istorici, precum Gheorghe Buzatu, cât si a unor scriitori talentati, ca Marin Preda. Ceausescu avea nevoie de legitimarea cultului sau personal prin reinventarea unor predecesori, proces care are loc nu fara concursul unor fosti legionari din emigratie, precum Iosif Constantin Dragan, stabilit în Italia (3). Dupa 1990, atât istoriografia basarabeana, cât si cea româneasca în ansamblu, este preocupata de represiunile regimului comunist, discurs al carei corolar consta, printre altele, în victimizarea etno-natiunii, proces vazut drept o strategie de terapie colectiva. Aceasta strategie discursiva nu admite rolul de victima decât entitatii colective supreme – natiunii române în cazul de fata – instituindu-se astfel o pretentie filosofico-morala asupra monopolului suferintei. Nu este de mirare ca soarta minoritatilor etnice, fenomenul Holocaustului cu precadere, este privita în cadrul acestei paradigme ca una care atenteaza si diminueaza semnificatia leit-motivului naratiunii focalizat pe etno-natiune. Trebuie amintit, în acelasi timp, ca, în prezent, în Europa Occidentala, studiile transnationale, care trateaza o anumita tematica acoperind simultan mai multe state, sunt înca putine în raport cu cele care reconstituie istoria unei singure natiuni (4).



Dupa revolutia din decembrie 1989, cultul lui Antonescu este perpetuat, de data aceasta fiind sprijinit de fostul presedinte Iliescu pentru a combate pretentiile de revenire la tron ale Regelui Mihai. Abia la sfârsitul anilor 1990 – începutul mileniului 3, odata cu impunerea unei noi generatii de istorici, istoriografia româneasca – este vorba aici de contemporaneisti – reuseste sa formuleze un discurs în conformitate cu valorile europene, impunând astfel marginalizarea istoricilor extremisti. Între timp, istoricii basarabeni stabilesc contacte tot mai strânse cu istoricii de la Iasi, Bucuresti si Cluj. Noii mentori ai istoricilor contemporaneisti de la Chisinau devin de multe ori istoricii extremisti, precum Gheorghe Buzatu sau Ion Coja, mai deschisi, se pare, spre colaborare cu basarabenii, decât istoricii moderati, precum Dinu Giurescu sau Florin Constantiniu. Aceasta realitate este perceptibila si la capitolul manualelor de istorie aparute la Chisinau în aceasta perioada, care, desi centrate pe reconstituirea regionala a istoriei românilor, repeta, de regula, matricea celor aparute la Bucuresti, manuale ce au fost mult timp tributare unei ideologii nationaliste, mostenire a ceausismului. Problema Holocaustului se regaseste astfel într-un statut de cenusareasa, fiind ori nedreptatita, ori neglijata. Ordonanta 31/2002 constituie prima baza legala în schimbarea situatiei, iar prin Raportul Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului în România (11.11.2004), prezidata de Elie Wiesel, România recunoaste oficial responsabilitatea sa în Holocaust.

În 2005, pentru a impulsiona studiile în domeniu, guvernul român creeaza Institutul National pentru studierea Holocaustului „Elie Wiesel�?. În acelasi an, ia fiinta si un Institut National de Investigare a Crimelor Comunismului (altul decât Institutul National pentru Studierea Totalitarismului, fondat în 1993). La Chisinau însa, tendinta este inversa, de comasare a institutiilor de cercetare existente. Este cazul Institutului de Istorie din cadrul Academiei de Stiinte, care fuzioneaza cu Institutul de Stat si Drept la începutul anului 2006, în timp ce Institutul de Studii Interetnice – între misiunile sale numarându-se si studierea problemei Holocaustului, dar a carui activitate ramâne modesta în aceasta privinta – este încadrat, la rândul sau, într-o noua structura, numita Institutul Patrimoniului Cultural, creat tot în 2006 (în care fuzioneaza si alte doua entitati – Institutul de Arheologie si Etnografie si Institutul de Studiu al Artelor).

Holocaustul în istoriografia occidentala

Soarta evreilor în cel de-al doilea razboi mondial n-a fost multa vreme – pâna în anii 1970 – o tema predilecta în istoriografia si opinia publica occidentala (5). Initial, chiar Tribunalul de la Nürnberg (judecarea celor 24, 1945-1946) a avut grija sa nu evidentieze prea mult persecutiile contra evreilor, ci a preferat sa le includa mai degraba printre alte atrocitati comise de nazisti. Mai exact, crimele împotriva evreilor au fost condamnate invocându-se articolul „crime împotriva umanitatii�? (6), conventia ONU despre genocid fiind adoptata în 1948. Studiile privind evreii între anii 1939-1945, fenomen consacrat ulterior sub denumirea metaforica de Holocaust datorita unor supravietuitori, precum Elie Wiesel sau Primo Levi (7), au fost initiate de catre evrei germani emigrati în SUA. Printre acestia sunt Eva Reichmann, Elinor Sterling, George Mosse, Paul Messing si Hannah Arendt. Un moment crucial în studiile asupra Holocaustului este aparitia, în 1961, a cartii istoricului american Raul Hilberg, Exterminarea evreilor în Europa (8).



În Europa, abia în anii 1960, istoricii din Germania de Vest se alatura eforturilor de reevaluare critica a perioadei naziste, inclusiv a responsabilitatii statului si a societatii germane în ce priveste„solutia finala�?, cartea lui Hilberg fiind tradusa în germana abia în 1982. Societatea germana ramâne pâna în anii 1980 oarecum ignoranta fata de fenomenul Holocaustului, un moment important care schimba aceasta situatie fiind difuzarea la televiziunea nationala, în 1986, a filmului lui Claude Lanzman, intitulat Shoah (1985), al carui consultant principal este acelasi Raul Hilberg. Realizata între 1976 si 1981, cu o durata de cca 10 ore, reprezentând un rezumat al celor peste 350 de ore filmate, pelicula lui Lanzman este receptionata inegal în alte tari. În Polonia, spre exemplu, Shoah este calificat drept o productie antipoloneza, iar în Japonia va fi difuzat abia la începutul anilor 1990 (9). Discutia lansata de istoricul german Ernst Nolte în 1986, provocând asa-numita „cearta a istoricilor�? (Historikerstreit), are la baza afirmatia acestuia potrivit careia Holocaustul se înscrie în sirul altor genociduri în masa din secolul al 20-lea, în special al Gulagului bolsevic (10).

În Franta, o parte însemnata a istoricilor, inclusiv cei din „Scoala „Analelor�?, au ezitat câteva decenii la rând sa abordeze mai deschis problemele legate de istoria Frantei în cel de-al doilea razboi. Este vorba de chestiuni, precum colaborarea francezilor cu regimul de ocupatie nazist, considerata o tema incomoda pentru memoria colectiva a francezilor, dar si responsabilitatea regimului de la Vichy în exterminarea evreilor. Abia dupa 1980 apar cele mai multe si cele mai importante contributii asupra acestor aspecte (11). Desi Franta este prima tara europeana unde evreilor li se acorda egalitatea în drepturi cetatenesti (1791) si unde evreii sunt poate cel mai bine integrati în societate, primul presedinte francez care recunoaste public responsabilitatea statului francez în deportarea evreilor de catre regimul de la Vichy este Jacques Chirac, în 1995 (12).



Pe de alta parte, anumite voci, mai ales printre supravietuitorii lagarelor de concentrare naziste, dar si istoricii, au evidentiat o anumita pasivitate fata de soarta evreilor europeni din partea guvernului american, a celui britanic, a Vaticanului, a Elvetiei, chiar si a liderilor miscarii sioniste din Statele Unite (13). Acest lucru vrea sa spuna ca si statele occidentale cu o puternica traditie democratica au fost tinta unor critici tendentioase si exagerate. Remarca însa nu diminueaza din responsabilitatea guvernului român în distrugerea evreilor basarabeni, bucovineni si transnistreni, ci sugereaza ca este vorba de o problema mult mai vasta, nicidecum limitata la România, ceea ce sustin, de regula, istoricii extremisti, alimentând astfel mitul unei conjuratii împotriva natiunii române.



În ansamblu, studiile occidentale privind Holocaustul sunt dominate de existenta a doua scoli istoriografice. Prima, numita generic intentionalista, sustine ca „solutia finala�? a fost precedata de o serie de politici anterioare, concepute de Hitler înainte de exterminarea propriu-zisa a evreilor. Aceasta interpretare acorda lui Hitler rolul crucial în implementarea politicii genocidale, subliniind si centralitatea ideologiei naziste în stabilirea agendei politice a conducatorilor Reichului (14). A doua, numita conventional functionalista, desi admite rolul antisemitismului în exterminarea evreilor, pune accentul pe importanta structurilor birocratice, a circumstantelor politice si militare din epoca (15). În ceea ce priveste conceptul de Holocaust, initial el desemna exterminarea evreilor, iar ulterior tinde sa acopere toate actiunile de limitare a drepturilor politice, sociale si economice ale evreilor promovate în timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Lansarea discutiei asupra Holocaustului în Republica Moldova

Majoritatea lucrarilor care trateaza istoria Republicii Moldova în secolul al 20-lea apar la sfârsitul anilor 1990 - începutul deceniului urmator. Cea mai mare parte a acestora se axeaza pe perioada interbelica si cea sovietica. În ceea ce priveste perioada 1941-1944, prima contributie basarabeana importanta pe aceasta tema apare în 1997, semnata de Anatol Petrencu (16). Cartea a suscitat reactii dintre cele mai controversate, fapt care a avut drept efect amplificarea precautiei tinerei generatii de istorici de a aborda subiecte considerate incomode. Critica cea mai aspra din cartea lui Petrencu s-a îndreptat asupra capitolului în care se discuta soarta populatiei basarabene în timpul celei de-a doua conflagratii mondiale (17). Petrencu prezinta, mai întâi, o evaluare a numarului evreilor basarabeni catre momentul venirii trupelor române în vara anului 1941, citând un document de arhiva, potrivit caruia comunitatea locala a evreilor ar fi constituit cifra de 17 835 persoane internate în lagare si ghetto-uri, asa cum reiese din recensamântul din august 1941. Sunt mentionate alte surse care estimeaza numarul evreilor basarabeni în vara anului 1940 de la 275 mii la 400 mii evrei. În lipsa unor date cât de cât credibile cu privire la numarul evreilor locali care au fost evacuati de armata sovietica în retragere în iunie-iulie 1941, istoricul basarabean tinde sa ia ca referinta datele recensamântului românesc din august 1941. Autorul îsi exprima opinia fata de politica lui Antonescu fata de evrei, constatând ca „în ghetouri si lagare majoritatea evreilor era alcatuita din persoane având vârsta înaintata, femei, copii. O parte dintre evreii ramasi în Basarabia nu erau ostili administratiei românesti. Erau si din cei ce au fost nedreptatiti si de puterea sovietica: li se confiscase proprietatea, bunurile materiale etc. Documentele subliniaza faptul ca populatia evreiasca ramasa nu era vinovata si nu putea purta raspunderea pentru activitatea antiromâneasca a consângenilor lor, ucisi în lupte sau plecati cu sovieticii în adâncul URSS. I. Antonescu, însa, n-a facut diferentierea cuvenita, tratând evreii în ansamblul lor [este vorba de scrisoarea lui Antonescu catre Filderman – nota I.C.]: „Eu când am luat masuri contra evreilor, nu le-am luat în contra individului, ci în contra colectivitatii, care a jefuit neamul românesc. Eu apar natiunea. Colectivitatea evreiasca trebuie sa plateasca si lucrul trebuia sa fie ordonat�? (18). În ciuda acestei pozitii, de condamnare a politicii antonesciene fata de evreii basarabeni, Petrencu face eroarea de a nu marca între ghilimele calificativele peiorative la adresa comunitatii evreiesti preluate din documentele oficiale de epoca, ceea ce alimenteaza criticile adversarilor sai politici, care-l învinuiesc de pro-antonescianism. Prima recenzie, aparuta la doi ani dupa editarea cartii lui Petrencu, a utilizat invective grave – dupa parerea noastra, nejustificate – la adresa istoricului basarabean. Semnata de Iziaslav Elikovici Levit, care s-a evacuat din RSSM cu armata sovietica în retragere în iunie 1941, reprezentant de marca al istoriografiei sovietice moldovenesti, stabilit între timp în Statele Unite, recenzia publicata în Glasul Moldovei, în 1999 nu analizeaza propriu-zis capitolul cu privire la evrei. În schimb, Petrencu este etichetat drept pro-antonescian si, prin urmare, denigrator al Holocaustului evreilor basarabeni. Deoarece critica acerba nu se axeaza explicit asupra subcapitolului despre evrei (19), Levit pune la îndoiala argumentul central al cartii lui Petrencu, anume ca revenirea Basarabiei la România a fost o actiune legitima de recuperare a unei provincii ocupate un an înainte de Stalin, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, recuperare – este adevarat – însotita de represiuni în masa, care nu pot fi nicidecum justificate, luate în special împotriva evreilor basarabeni. Pentru Levit, operatiunea militara a României din iunie-iulie 1941 – salutata de altfel de cea mai mare parte a populatiei basarabene, precum si de majoritatea opiniei publice românesti si a partidelor democratice – este apreciata ca antisovietica, în consecinta, nelegitima. Orice alta încercare de a reconstitui istoria provinciei din perspectiva politicii economice, sociale si culturale a regimului Antonescu, chiar daca nu neglijeaza soarta evreilor, dar n-o considera centrala – este considerata de Levit inadmisibila.

„Factorul american�?: relansarea discutiei asupra Holocaustului evreilor basarabeni

În 2002, un alt istoric basarabean emigrat în SUA, Vladimir Solonari, scrie un articol despre problema Holocaustului reflectata în istoriografia de la Chisinau (20). Solonari repeta argumentele pline de invective la adresa cartii lui Petrencu din 1997, dar în comparatie cu Levit o face mai subtil, recunoscând identitatea româneasca a majoritatii populatiei basarabene si condamnând tentativele de creare a unei natiuni moldovenesti de catre sovietici – contrar a ceea ce a sustinut cu vehementa ca politician în Moldova. Alti câtiva istorici basarabeni, care au abordat între timp aspecte legate de soarta evreilor basarabeni în perioada interbelica si în timpul celui de-al doilea razboi mondial, sunt acuzati în egala masura ca justifica, minimalizeaza sau chiar neaga existenta Holocaustului în Basarabia. Surprinzator, autorul sus-numit nu include explicit în categoria respectiva pe autorii tratatului Istoria Republicii Moldova, scris de istorici pro-comunisti si pro-sovietici (21). Solonari se limiteaza a constata, în cazul din urma, ca autorii „tratatului�? nu se refera la Holocaustul evreilor basarabeni, si nu emite verdicte si judecati de valoare pastrându-le cu grija pentru alti autori care au abordat cât de cât ches­tiunea în cauza. De data aceasta, întreaga comunitate de istorici contemporaneisti de expresie româneasca de la Chisinau, care s-au ocupat tangential de problema minoritatilor etnice în interbelic si de perioada 1941-1944, este condamnata. Unele observatii ale lui Vladimir Solonari sunt pertinente, precum cea a influentei exercitate asupra discursului istoric de catre istoriografia extremista româneasca si preluarea necritica a justificarilor regimului Antonescu în ce priveste politica promovata fata de evrei (22). Dar condamnarea istoriografiei de la Chisinau – în conditiile în care Solonari, însusi istoric de meserie fiind, a preferat sa joace diferite roluri în culisele politicii moldovenesti din anii 1990, de la initiator al miscarii sovine, fatis antiromânesti, Unitate-Edinstvo, la postura unui lider socialist moderat – este excesiva. Pe de alta parte, unii se pot întreba de ce Solonari nu a scris nimic despre Holocaust aflându-se la Chisinau pâna în 2000? Or, abia emigrat în SUA, înainte de a produce ceva apreciabil ca istoric, el redevine neîntârziat un critic al breslei careia, brusc, si-a adus aminte ca îi apartine, dar uitând probabil sa se lase de limbajul politic maniheist în care nu exista loc pentru nuante, ci doar pentru logica „buni�? si „rai�?, ai „nostri�? si ai „lor�?. Evitând sa comenteze opinia lui Levit, Solonari lasa iarasi anumite semne de întrebare cu privire la valabilitatea argumentatiei pe care încearca s-o acrediteze.



Articolul lui Solonari din 2002 – daca facem abstractie de identitatea politica flotanta a autorului – poate însa fi citit si în alta cheie. El poate fi apreciat si ca o invitatie adresata istoricilor de la Chisinau de a fi mai critici si mai atenti la subtilitatile discursului istoriografic national, oarecum izolat de evolutiile europene si nord-americane din ultimele decenii.



Note:

1. Articolul a fost prezentat la Conferinta internationala “Soarta evreilor din Basarabia, Bucovina si Transnistria în anii 1940-1944 �?, Chisinau, 16.10.2006, organizata de Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington D.C., Universitatea “Ion Creanga,�? Chisinau si de Institutul National pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel�?, Bucuresti. Autorul a mai publicat la tema în Viorel Achim, Constantin Iordache, eds., România si Transistria. Problema Holocaustului, Bucuresti, Curtea Veche, 2004.

2. Vezi Ed. H. Judge, Easter in Kishinev. Anatomy of a Pogrom, NY, London, NY University Press, 1992; Yakov Kopanskii (ed.) Kishinevskii pogrom 1903 goda, Chisinau, Ed. Ruxanda, 2000; S.D. Urusov, Zapiski gubernatora, Chisinau, Ed. Litera, 2004.

3. Radu Ioanid, “Anti-Semitism and the Treatement of the Holocaust in Post-Communist Romania�?, in Raldolph L. Braham, ed., Anti-semitism and the treatement of Jews in Postcommunist Eastern Europe, NY, CUP, 1994, p. 159-179; Liviu Rotman, “Memory of the Holocaust in Communist Romania: from Minimization to Oblivion�?, în Mihail E. Ionescu, Liviu Rotman eds., The Holocaust in Romania, Bucuresti, 2003, p. 205-216; Irina Livezeanu, “The Romanian Holocaust: Family Quarrels�?, în Eastern European Politics and Societies, vol. 16, no. 3 (Fall 2002), p. 934-947.

4. Stefan Berger, Mark Donovan and Kevin Passmore, eds., Writing National Histories: Western Europe since 1800, London, Routledge, 1999; Georg G. Iggers, Historiography in the Twentieth Century, Middletown, CT: Wesleyan U. P., 2005.

5. Omer Bartov ed., The Holocaust: Origins, Implementation, Aftermath. Rewriting Histories, London&New York, Routledge, 2002, p. 1.

6. Donald Bloxham, Genocide on Trial. War Crimes Trials and the Formation of Holocaust History and Memory, Oxford, Oxford U.P, 2001, în special p. 17-21, 63-69.

7. Termenul de Gulag a fost consacrat de asemenea de un scriitor, victima a comunismului de aceasta data, Aleksandr Soljenitîn, Arhipelagul Gulag, 1974.

8. Raul Hilberg, The Destruction of European Jews, London, W.H. Allen, 1961.

9. Vezi interviul lui Claude Lanzman acordat ziarului L’Humanité, 27 martie 1990.

10. François Furet, Ernst Nolte, Fascism si Comunism, Bucuresti, Univers, 2000 (ed. franceza – 1998).

11. Henry Rousso, Le Syndrome de Vichy de 1944 a nos jours, Paris, Seuil, 1990.

12. The Economist, vol. 380, July 15th 2006, p. 25-26.

13. David S. Wyman, The Abandonment of Jews. America and the Jews, with an Introduction by Elie Wiesel, NY, Free Press, 1985, p. VII, XV-XVI, 157-177, 209-234.

14. Vezi Gerald Fleming (1984) si Eberhard Jäckel (1981).

15. Vezi Karl A. Schleunes (1990) ; Martin Broszat (1985); Hans Mommsen (1991). Vezi mai mult în Ian Kershaw, The Nazi Dictatorship: Problems and Perspectives of Interpretation, London, Edward Arnold, 1993.

16. Anatol Petrencu, Basarabia în al doilea razboi mondial, 1940-1944, Chisinau, Lyceum, 1997.

17. Ibidem, p. 159-173.

18. Ibidem, p. 168.

19. I. E. Levit, „Advokat rumynsko-fašiskih okupantov�?, în Glasul Moldovei, nr. 20 (8 iunie 1999), p. 4; nr. 21 (15 iunie 1999), p. 4; nr. 22 (29 iunie, 1999), p. 4; nr. 25 (14 septembrie, 1999), p. 4; nr. 26 (21 septembrie, 1999), p. 4; nr. 28 (12 octombrie, 1999), p. 4.

20. Vl. Solonari, „From Silence to Justification? Moldovan Historians on the Holocaust of Bessarabian and Transnistrian Jews�?, în Nationalities Papers, vol. 30 (2002), no. 2, p. 435-457.

21. Ibidem, p. 448-449. V. I. Tsaranov, P. M. Šornikov et al., Istorija Respubliki Moldova,Kišinev, Tipografija Akademii Nauk, 1997, p. 221.

22. Solonari, loc. cit., p. 440-441, 443-445.