Înainte de a vorbi de Bernard (cum îi spuneau prietenii apropiati lui Bernard Leibovici, care-si alesese pseudonimul literar de Lucian Raicu; prietenii si colegii din lumea literara îl numeau simplu „Raicu"), as vrea sa spun câteva cuvinte despre problema antisemitismului românesc în anii postbelici si mai ales în anii ’50 si ’60. Interdictia oficiala a propagandei antisemite (care, între altele, dusese la cenzurarea unor texte literare clasice în care aparea termenul peiorativ „jidan") nu afectase desigur prejudecatile, stereotipurile si, în genere, sentimentele ostile fata de evrei ale multor români, inclusiv ale multor comunisti români care aveau sa sprijine national-comunismul ultimilor ani ai lui Gheorghiu-Dej si apoi al anilor lui Ceausescu. Antisemitismul de diferite feluri a dus o bogata viata subterana în România postbelica, o viata care n-a întârziat sa iasa la suprafata dupa decembrie 1989, desi din comunitatea evreiasca antebelica de aproape 750.000, si din cea postbelica, tragic înjumatatita, de vreo 400.000, mai ramasesera doar 20.000, în majoritate batrâni. Emigratia masiva a evreilor în Israel, dupa 1948, dar mai ales dupa 1955-1956, ipocrit încurajata de autoritatile comuniste care-si aveau astfel o sursa de venituri în „valuta forte" (caci evreii erau de fapt vânduti pe dolari, cum ceva mai târziu aveau sa fie vânduti Republicii Federale Germane nemtii din România) a contribuit la aparitia unui nou tip de antisemitism resentimentar, mai ales în anumite paturi de oraseni si intelectuali români care ar fi vrut ei însisi sa emigreze, dar nu puteau. Foarte raspândit între anticomunisti (desi multi evrei erau ei însisi anticomunisti) era stereotipul conspiratiei iudeo-comuniste: regimul instalat la Bucuresti de Armata Rosie ar fi fost de fapt un regim favorabil evreilor, masiv sprijinit de acestia, mai ales în sensul razbunator al eradicarii traditiilor nationale ale tarii. Istoriceste e adevarat – voi explica îndata de ce – ca în primele echipe de guvernanti comunisti pro-moscoviti figurau multi evrei, în pozitii proeminente (Ana Pauker, Iosif Chitinevschi, specialistul în chestiuni ideologice Leonte Rautu, Sorin Toma, redactotul sef al Scânteii) sau în pozitii intermediare, dar foarte vizibile în cultura (cum autorul primului manual marxist, iresponsabil falsificat si truchiat, de istorie a românilor, Mihail Roller; cum ar fi critivul literar jdanovist Ion Vitner si altii). Trebuie însa sa ma grabesc sa subliniez: toti acestia fusesera selectati nu atât ca evrei, cât ca militanti comunisti. Când emigratia evreiasca a luat proportii în a doua jumatate a deceniului sase, stereotipul iudeo-comunismului si-a adaugat nuanta resentimentara notata mai sus: evreii, se spunea, au vazut ca treburile nu merg, ca socialismul lor e o catastrofa, si-acum li se acorda privilegiul de a parasi dezastrul provocat de ei însisi, ramânând ca bietii români sa plateasca oalele sparte. În timpul lui Ceausescu, când numarul evreilor ramasi în tara scazuse considerabil, acest mod de argumentare (antisemitismul fiind totdeauna argumentativ) câstigase teren si se raspândise printre scriitori: unii vedeau în Ceausescu daca nu un produs direct, o consecinta a actiunii destructive „antiromânesti" a intelectualilor evrei stalinisti (cum altfel ar fi putut ajunge dictator absolut un bâlbâit ca el, un agramat grotesc, un utopist primitiv combinat cu un tip de „nas mafiot"?); altii, mai numerosi si probabil mai nocivi, au folosit ceausismul – sau national-comunismul, nu lipsit de trasaturi comune cu national-socialismul antebelic si mai ales cu varianta lui autohtona, legionarismul, ca pe-o ocazie pentru a da glas sentimentelor lor nationaliste, antirusesti si antisemite (cu o viclenie care nu facea decât sa le sporeasca otravitoarea intensitate secreta).
Masina de propaganda a partidului condamna rasismul si deci, implicit, antisemitismul, dar acest cuvânt era rareori folosit ca atare (poate pentru ca el ar fi putut servi drept justificare pentru sionism, care era virulent denuntat). Despre crimele împotriva umanitatii si în mod specific împotriva evreilor comise de nazistii germani si de fascisti în timpul razboiului se scria, dar despre persecutiile antisemite din România antebelica, sau în România din timpul razboiului (inclusiv Bucovina si Basarabia între anii 1941-1944 si lagarele de concentrare din Transnistria, administrate de armata româna) se stia putin si se publica si mai putin, ba chiar, în perioada ceausista deloc. Astfel încât n-ar fi exagerat sa se spuna ca mitul unei Românii esential generoase cu evreii, protectoare a lor în timpul celui de-al doilea razboi mondial (ceea ce nu era complet neadevarat pentru majoritatea evreilor din Vechiul Regat, spre deosebire de cei din Basarabia si Bucovina) a fost indirect încurajat de comunisti. Era un mit convenabil, pe care l-am împartasit si eu multa vreme, în asa masura încât, când am citit prin 1968-1969 cartea Hannei Arendt despre Eichmann, am fost socat de paginile dedicate antisemitismului românesc, pe care le-am socotit nedrepte. Acest mit, datator de buna constiinta, putea alimenta un alt mit, acesta din urma direct responsabil pentru anume tipuri de antisemitism: evreii din România s-au aratat dupa razboi profund nerecunoscatori unui popor care i-a aparat într-o perioada de primejdii mortale pentru ei, s-au comportat razbunator, cu dispret si ura fata de români etc. Fara îndoiala national-comunismul lui Ceausescu nu putea decât sa profite de pe urma unui asemenea mit, pe care anumiti sustinatori ai sai l-au acreditat în scris, în publicatii ca Saptamâna, desigur în forme aluzive si oblice, dar nu mai putin eficace propagandistic.
Ca primii ideologi ai comunismului în România postbelica au fost în majoritatea lor covârsitoare recrutati din minoritatile etnice, si mai ales dintre evrei, care avusesera de suferit sub vechiul regim, si mai cu seama în vremea dictaturilor de dreapta dintre 1938-1944 (vezi legile antisemite adoptate în 1938 de guvernul Goga-Cuza), nu-i câtusi de putin de mirare. Fenomenul îsi are explicatii sociologice simple: era normal ca un partid politic minimal si extremist, si pe deasupra antinational, cum era P.C.R. în ilegalitate (antinational: caci recunostea ca legitime pretentiile sovietice asupra Basarabiei si Bucovinei), sa atraga membri ai minoritatilor persecutate. Dar ce reprezentau cei sa zicem 7-800 de comunisti evrei din cei 1000 de membri de partid din 1940 (cifra aceasta e cel mai des citata, cifra aproape mitica, desi nu stiu cât de bine documentata)? Daca socotim numarul evreilor din România Mare la circa 750.000, cam 1 la 1000 – o minuscula minoritate! Înmultind aceasta cifra cu 100, ca sa stabilim un numar verosimil, desi poate prea mare, de simpatizanti comunisti activi, ar rezulta ca 90% din evreii din România nu aveau nimic în comun cu miscarea comunista, nici în 1939-1940, si probabil ca nici în 1944-1945, oricât de fericiti vor fi fost ei de sfârsitul razboiului si de înfrângerea suferita de germani si de aliatii acestora, si oricât vor fi fost de sentimental recunoscatori Aliatilor, inclusiv Armatei Rosii. Iar dintre acestia 90% – a caror proportie a cresut în anii ’50 datorita deziluziilor produse de o ideologie mincinos idealista, dar în fapt intoleranta, brutala, discriminatorie, inumana, secret rasista si deschis anti-sionista – dintre acesti 90% multi au avut parte de noi persecutii, politice si economice, la început, etnice nu peste multa vreme (ca sionisti, ca purtatori ai virusului ideologic al „cosmopolitismului", ca tapi ispasitori pentru dezastrele „socialismului stiintific", ori, mai recent, dupa caderea lui Ceausescu, ca reprezentanti ai unei nedefinite „românofobii", copiata dupa „rusofobia" teoretizata de I. Safarevici în Rusia). În familia mea nu întâlnisem exemple de nationalism si cu atât mai putin de antisemitism. Ecuatia antisemita dintre iudaism si comunism s-a gasit infirmata si în experienta mea personala, caci între 1958 si 1962 am fost casatorit – primea mea casatorie, nu prea fericita, dar nu din motive politice – cu Luigina Ghelerter, colega de an cu Ina, sora mea, ca si cu tine de altfel, la Facultatea de Medicina, si total anticomunista. Luigina era fiica doctorului L. Ghelerter, fost sociualist de stânga, care avusese norocul sa moara, daca nu ma însel, în 1946, sau oricum înainte de a fi demascat de catre partidul lui Gheorghiu-Dej (si înca al Anei Pauker) ca dusman al clasei muncitoare, tradator, trotkist, social-fascist, asa cum aveau sa fie si alti vechi socialisti care au refuzat sa fie absorbiti în „partidul de tip nou". Din familia Luiginei retin figura unuia din primii anticomunisti analitici români pe care mi-a fost dat sa-i cunosc, un fel de var al ei, Pierre Soliman, cu ochii lui usor exoftalmici care te tintuiau irezistibil în locul în care te aflai. Soliman (magnificul, cum îi spuneam în gluma) putea vorbi ore întregi, agitat si lucid despre falimentul ireversibil al comunismului. (Si totusi, dat afara de peste tot si traind cât se poate de precar, el consilia nu revolta, ci adaptarea vicleana la sistem pentru a-l submina dinauntru). Tot prin Luigina, e adevarat, am cunoscut – în afara vietii literare si a cazului atât de complex si de fascinant al lui Paul Georgescu – primul cuplu de comunisti convinsi, rigid dogmatici chiar si în intimitate, si de un perfect ridicol. E vorba de fratele ei mult mai în vârsta ca ea, doctorul Iuliu Ghelerter, pe vremea aceea profesor de istoria medicinei la Facultatea de Medicina, si de sotia lui, actrita Beate Fredanov, care era pe atunci si profesoara la Institutul de Teatru (unde, îmi povestise Mironel prin 1954-1955, însarcinata în ultimele luni le spunea studentilor, punându-si mâna pe burta rotunjita: „Daca e baiat, îl fac tractorist!"). Îi vedeam rar, caci nici Luiginei, nici mie nu ne facea placere sa stam de vorba cu ei si sa trebuiasca finalmente sa ascultam, în replica la opiniile noastre neortodoxe (necautat, spontan neortodoxe, dar dupa o vreme, cel putin din partea mea, provocator eretice), discursurile lor într-o limba de lemn neverosimila la niste intelectuali ca ei despre importanta corectitudinii politice si a unei „atitudini juste". Erau amândoi, pasional bolsevici – „cazuti la partid", ca sa folosesc formularea lui Belu Zilber – si sufereau adânc, sfâsietor, absurd din pricina ca erau, el, fiul, ea, nora unui odios dusman de clasa si tradator al intereselor proletariatului revolutionar.
Bernard – dupa extraordinarul Ghelber care facea însa parte din universul separat al eului meu de la parc, atemporal, fara întretaieri cu cotidianul – a fost primul meu prieten evreu si primul care m-a facut constient de dificultatea de a fi evreu român, adica de dificultatea de a nu putea fi altceva decât evreu si în acelasi timp altceva decât român. De aceasta dificultate vorbeste în Jurnalul fericirii, implicit, si Nicu Steinhardt, pe care l-am cunoscut prin V. Nemoianu, în ultimii ani bucuresteni; dar spre deosebire de N.S., Bernard nu credea ca a fi român – sau a fi evreu – e un miracol, dupa cum sunt sigur ca nu credea nici ca a fi român – sau evreu – este un blestem metafizic; de asemenea, el nu împartasia filosofia spiritului aristocratic sau cultul aproape obsesiv al curajului fizic si-al sacrificiului ascetic, care l-au facut pe N.S., o data ajuns la închisoare – dupa ce refuzase cu atâta noblete rolul înjositor de martor al acuzarii în procesul Noica – sa se boteze în secret si, dupa eliberare, sa intre în calugarie; Bernard era mai vulnerabil si mai prudent, dar avea paradoxalul curaj al vulnerabilitatii cunoscute deschis si vointa ferma, neabatuta, de-a fi demn – nu mai mult, dar nici mai putin decât demn – iar pentru aceasta simpla demnitate era gata sa plateasca orice pret.
Înainte de a vorbi mai larg despre Bernard as vrea sa deschid o paranteza: evident, primul meu prieten evreu – sau partial evreu – ai fost tu. Dar nici eu, nici tu nu stiam acest lucru în primii ani ai liceului, în care prietenia dintre noi a trecut prin atâtea momente exaltante si definitorii pentru relatia noastra viitoare. Si nu l-am stiut pâna în primavara anului 1950 sau 1951, catre mijlocul lui aprilie, curand dupa ziua ta – sau poate chiar în acea zi, 15 aprilie, când, în camera ta de pe Andrei Mureseanu, spre seara, mi-ai facut o marturisire pe care mi-o amintesc, împreuna cu circumstantele însotitoare, extraordinar de precis. Se însera deci, în camera începuse sa se întunece, dar lumina electrica nu era înca aprinsa. Vorbisem de una de alta, când, dupa una dintre acele taceri care se astern inxplicabil chiar si în conversatiile cele mai pline de vivacitate, apropiindu-te de mine, cu o expresie grava a fetei, cu o voce grava dar nu lipsita parca de-o inflexiune uimuta, mi-ai spus abrupt, emotionat: „Eu sunt evreu". Tocmai aflasesi aceasta de la tatal tau, care asteptase sa ajungi la acea vârsta – saisprezece sau saptesprezece ani – ca sa-ti spuna povestea familiei sale. Eu am fost, cred, primul caruia i-ai împartasit aceasta informatie care-ti fusese ascunsa cu atâta grija pâna atunci. Erai vizibil impresionat si eu am avut de asemenea sentimentul ca era un eveniment important, un moment care întarea inefabil prietenia noastra. Dar eu nu te-am perceput, cum l-am perceput mai târziu pe Bernard, ca întrupând drama evreului român. Am început sa descifrez însa, dopa acea seara de la mijlocul lui aprilie 1950 sau 1951, elemente ale acestei drame în personalitatea tatalui tau, desi el venea dintr-o familie profund asimilata si era el însusi perfect integrat culturii române, la a carei îmbogatire intelectuala a contribuit direct si substantial.
M-am întrebat de multe ori cum s-ar putea explica acest fapt simplu si totodata misterios – si anume ca Tudor Vianu nu I-a vorbit niciodata fiului sau despre originile evreiesti ale familiei sale înainte ca acesta sa fi împlinit 16 sau 17 ani. A fost decizia lui una, sa zicem, pedagogica? Cerea informatia pe care ti-a comunicat-o atunci – ca pe un fel de secret de familie – o anume maturitate morala si intelectuala spre a nu fi gresit înteleasa? Si cum ar fi putut ea sa fie gresit înteleasa? Sau a vrut el sa dea acelei dezvaluiri, pe care-o considera încarcata de sensuri ascunse în ciuda faptului ca-ti daduse o educatie crestin-ortodoxa, normala în mediul nostru social – un anume caracter solemn-initiatic? Sau ar fi fost informatia pe care ti-o aducea la cunostinta oarecum tardiv primejdioasa pentru tine, pentru dezvoltarea ta armonioasa, daca ar fi fost revelata prematur? În care caz decizia tatalui tau ar fi avut un caracter protectiv, încercând sa te fereasca, în fragila ta copilarie sau în imprevizibila si nu mai putin fragila adolescenta, de anume reactii si contrareactii psihologice, într-o atmosfera cultural-sociala din care nu lipseau, din pacate, o anume intoleranta etnica si religioasa, si mai ales un antisemitism tenace? Eu înclin spre ultima ipoteza.
(din vol. Matei Calinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog. Memorii,
Editia a III-a, Editura Polirom, 2005)
Titlul apartine Conte
0 comments:
Post a Comment