Statistica Holocaustului din Romania

Autor: Jean ANCEL

In aceasta revista a aparut un articol privind datele statistice publicate de mine in Contributii la Istoria Romaniei. Problema Evreiasca 1933-1944, Editura Hasefer, 2001, 2003, 4 vol. (in continuare: Contributii). Am fost acuzat, printre altele, de „manipulare a cifrelor“, folosirea de „mijloace care incalca etica si deontologia“, „incercare deliberata de mistificare“ etc. (Nota redacteiei: v.???? de Andrei Siperco, in Observator cultural Nr. ???.) Ma vad nevoit sa raspund, cu nedumerirea cercetatorului care nu este obisnuit sa intilneasca intr-o disputa academica astfel de termeni.

In calcularea numarului de victime, al deportatilor si al supravietuitorilor m-am folosit de documente pe care nu le-am cunoscut cind am inceput sa lucrez la acest proiect, in 1984. Aceste documente, care contin date statistice nefalsificate, le-am gasit in „Arhiva speciala“ (Ossobi) de la Moscova, in Arhivele judetene de la Odesa si Nikolaev si in Arhiva de la Chisinau. Am facut cinci vizite de documentare in aceste arhive intre 1992-1997 si am lucrat acolo timp de peste sase luni. Am gasit alte documente relevante in arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului de la Washington; altele mi-au fost puse la dispozitie de catre dr. Radu Ioanid.

Pina atunci am avut la dispozitie cele 12 volume de documente publicate de mine in 1986 (10 de documente, doua de rezumate in engleza a documentelor): Jean Ancel, Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holocaust, Jerusalem, 1986 (in continuare: Documents), colectiile de documente de la Yad Vashem: Romanian Collection, Arhiva Filderman, colectia de documente privind Romania pregatite de Procuratura israeliana in vederea procesului Eichmann, Arhiva Ministerului de Externe german fotocopiata de autoritatile americane inainte de inapoierea lor Republicii Federale Germane (microfilme) si, mai ales, Colectia Killinger (ambasadorul Germaniei naziste la Bucuresti) de la Yad Vashem si importanta colectie de documente de la Legatia germana la Bucuresti, de la NARA (National Archieves and Records Administration – Arhiva Nationala a SUA). La acestea s-au adaugat documentele privind Romania la Procesul de la Nürenberg. Un numar de documente din colectiile mentionate le-am inclus in lucrarea mea Documents. Descoperirile facute in arhivele fostei URSS si in cele ale Muzeului Holocaustului m-au determinat sa refac, incepind din 1991, partea a doua a studiului meu, gata atunci de tipar, care in romana poarta titlul Contributii. Capitolul Transnistria a fost rescris de trei ori.

Nu am avut acces pina atunci in arhivele romanesti in care, ulterior, am descoperit ca guvernul de la Bucuresti a tinut o evidenta a evreilor ucisi din ordinul sau, inclusiv, uneori, defalcat pe categorii – barbati, femei, copii –, si ca, incepind cu a doua jumatate a anului 1943, s-a depus o uriasa munca de eradicare si falsificare de documente si de cifre care dezvaluiau raspunderea autoritatilor romane pentru Holocaustul ordonat si executat de Armata, Jandarmerie si Politia romana. Datele considerate pina atunci „oficiale“, preluate si de institutii evreiesti, nu corespundeau cu cele secrete, nefalsificate, gasite de mine in arhive.
M-am hotarit sa ma folosesc pe cit posibil numai de datele secrete nefalsificate (deci nu de aprecieri generale), coroborate cu datele si informatiile germane privind proportiile campaniei romanesti sau romano-germane de lichidari de evrei. Voi incerca in continuare sa raspund pe cit se poate celor sustinute de domnul Siperco (dezordinea enuntului domniei sale mi-a creat dificultati).

Citi evrei se aflau in Basarabia in august 1941? Numaratoarea facuta de Jandarmeria romana la sfirsitul lui august 1941 a gasit 55.877 evrei (Contributii, II, 2, p. 348), specificindu-se ca organele insarcinate cu aceasta operatiune „n-au tinut evidenta pe sbazat categoriilor cerute, barbati, femei, copii“.

La aceasta i-am adaugat (si nu de doua ori, cum ma acuza domnul Siperco, o data la Basarabia si alta data la Bucovina) pe evreii din Judetul Hotin mentionati intr-un raport secret al guvernatorului Bucovinei din 9 aprilie 1942 privind numarul deportatilor (Idem, p. 347), in numar de 23.439 (defalcati pe „categoriile cerute“), in total 79.642 (Idem, p. 343, nota 10). Judetul Hotin, parte istorica din Basarabia, a fost alipit administrativ in 1941 provinciei Bucovina, la fel si Judetul Dorohoi din Regat. Precum am mentionat, numaratoarea s-a facut la sfirsitul lui august 1941. Dar mai erau si alti evrei in Basarabia neinclusi in aceasta statistica. „Neregulile“ petrecute in ghetoul de la Chisinau, adica jaf, dar nu in favoarea Bancii Nationale Romane, l-au infuriat pe Antonescu, care a ordonat infiintarea unei comisii de ancheta sub conducerea generalului C. Nicolescu (raportul original l-am gasit in Arhiva de la Chisinau). In acest raport au fost dezvaluite si ordinele secrete de lichidare date de Antonescu. In raport, datat decembrie 1941, se confirma cifra evreilor numarati in Basarabia (55.867, fara Judetul Hotin), dar se adauga un numar de 25.000 de evrei „care au murit de moarte naturala, au evadat sau au fost impuscati“, ajungind la circa 80.000 (vezi documentul, Idem, p. 351).

In afara de afirmatia absurda ca mii de evrei ar fi putut muri de „moarte naturala“ in doua luni, nici afirmatia ca au evadat nu era adevarata pentru simplul motiv ca nu aveau unde evada. Avem deci, pina acum, conform datelor oficiale romanesti, 79.642 plus 23.439 = 103.081 evrei. La sfirsitul lunii iulie 1941, inainte de predarea oficiala a Transnistriei administratiei romanesti, soldatii si jandarmii romani care concentrasera zeci de mii de evrei in nordul Basarabiei, dintre cei pe care nu i-au lichidat imediat, conform ordinului de „curatire a terenului“, au inceput sa-i impinga dincolo de Nistru, impuscind sute dintre ei si aruncindu-le cadavrele in Nistru pentru a-i grabi sau din cruzime. Am definit aceasta campanie ca fiind una de „deportari pripite“. Numarul evreilor trecuti cu forta peste Nistru din Basarabia la sfirsitul lui iulie si inceputul lui august 1941 a fost de circa 32.000. Am explicat pe larg si documentat cum am ajuns la aceasta cifra, bazindu-ma pe rapoarte si dispozitii date atunci, in timp real, Jandarmeriei de a nu permite inapoierea lor (Idem, p. 344-345, nota 11).

M-am bazat in acest scop si pe documente publicate de Matatias Carp, Cartea Neagra, III, care cuprind rapoarte curente ale Jandarmeriei, dar si pe documente germane publicate. Adunind numarul pomenit in aceste documente, am ajuns la 32.000, dintre care 3.000 au fost inapoiati in Basarabia la 5 august prin Atachi si mai putin de 13.000 prin Soroca, internati in lagarul Vertujeni (si nu 27.000). Deci, la cifra de 103.081 de evrei gasiti de Armata romana in Basarabia trebuie adaugati 32.000. Ajungem la un numar de 135.081, evrei gasiti in viata la ocuparea Basarabiei. Dar nici aceasta cifra nu e finala. Trupele germane au capturat in Ucraina mii de evrei dintre cei care incercasera sa se refugieze in Rusia, dar care si-au dat seama ca Armata germana i-a devansat si ca drumul spre interiorul Rusiei le-a fost blocat. In consecinta, ei au incercat sa revina in Basarabia. La inceputul lunii august, soldati germani minau spre Basarabia o coloana uriasa de peste 11.000 de evrei, resturile unei coloane si mai mari.

Pe acestia Antonescu i-a cerut lui Killinger „sa-i miste intr-o alta directie“, adica sa-i lichideze, amenintind ca i se va adresa direct lui Hitler. Führer-ul, precum am descoperit, ii dezvaluise lui Antonescu, la intilnirea lor de la München din 12 iunie, planul „solutiei finale“ a evreilor din Rasarit, adica de pe teritoriile sovietice care vor fi ocupate (Documents on German Foreign Policy, Series D, XIII, doc. 207, p. 317-319). La Ministerul de Externe de la Berlin s-a decis atunci „sa se ia in considerare dorinta generalului Antonescu si sa se dea instructiuni autoritatilor sgermanet de resort sa nu trimita pe evrei inapoi in Basarabia“ (Ibid., doc. 332, p. 528). Cea mai mare parte din acesti evrei au fost in cele din urma lichidati de trupele germane pe teritoriul viitoarei Transnistrii.
Deci, in Basarabia se aflau la inceputul ocupatiei romane cel putin un numar de 135.081 plus 11.000 = 145.081 evrei. Cind au reinceput deportarile, la ordinul lui Antonescu din 27 martie 1942, mai traiau in Basarabia 231 de evrei „pursinge“, in micul ghetou din Chisinau (si nu o mie), precum si 340 de semi-evrei sau evrei botezati in copilarie (vezi harta Guvernamintului Basarabiei, „Legenda evidentei evreilor“, reprodusa in versiunea ebraica a Contributiilor, Vol. 1, p. 652).

Citi evrei s-au aflat in Bucovina? Conform raportului secret al guvernatorului Bucovinei, amintit anterior, in aceasta regiune traiau inainte de inceperea deportarilor un numar de 79.642 evrei, numar obtinut prin adunarea rubricii „evrei evacuati“ cu rubrica „evrei ramasi neevacuati pina in prezent“, excluzind Judetul Hotin, inclus de mine, cum am explicat, in statistica Basarabiei. Si Judetul Dorohoi, de care ma ocup in continuare. In total, numarul evreilor in viata, in Basarabia si Bucovina, la inceputul deportarilor si dupa aplicarea ordinului de curatire a terenului, a fost deci de 224.723 (145.081 plus 79.642). In iunie 1942 au mai fost deportati din Bucovina 4.290 evrei (vezi tabelul original in Contributii, II, 2, p. 354).

In Judetul Dorohoi, unde nu a fost aplicat ordinul de curatire a terenului (care nu a fost aplicat nici in Bucovina de sud), traiau la inceputul deportarilor 11.923 evrei, dintre care au fost deportati 9.367 in 1941 si alti 360 in 1942. In total, 9.727 deportati (Ibid., p. 347-355, nota 26). Dupa deportarile din vara lui 1942, datele furnizate de autoritati Centralei Evreilor (deoarece Centrala nu a putut sa trimita recenzori evrei in Basarabia si Bucovina) i-au permis acesteia sa intocmeasca, in toamna lui 1942, o lucrare si o harta intitulate Rezultatul recensamintului locuitorilor avind singe evreiesc efectuat de Guvernamintul Bucovinei (vezi harta, Ibid., p. 353), din care reiese ca in provincia Bucovina mai traiau atunci 19.475 evrei (si nu 23.250, cum sustine dl Siperco), dintre care 2.316 in Judetul Dorohoi si 126 la Hotin, deci 17.033 in Bucovina istorica. Toate celelalte date citate din Carp, Cartea Neagra, din Memento statistic al Congresului Mondial Evreiesc, 1945 si de dl Siperco nu sint corecte. Eu am acordat incredere datelor secrete romanesti.

Citi au fost deportati? (si nu evacuati, cum consemneaza domnul Siperco, adoptind limbajul ipocrit al autoritatilor romanesti). Numarul celor deportati in 1941 ar fi trebuit deci sa fie, conform datelor reale, de 91.845 (Bucovina cu Hotin si Dorohoi), plus 55.867 (Basarabia), plus circa 16.000 (inapoiati in Basarabia dupa „deportarile pripite“) = 163.712.
Numarul lor a fost mai mare cu circa 24.000, cifrindu-se la 187.145. Aceasta inseamna ca in Basarabia s-a aflat la inceputul razboiului un numar mai mare de evrei decit cel inregistrat in recensamintul de la 1930, in urma refugierii unui numar necunoscut de evrei din Romania in Basarabia si Bucovina in zilele anexarii si dupa anexarea lor Uniunii Sovietice. Joint-ul care a acordat un oarecare sprijin banesc refugiatilor a apreciat, in 1940, numarul lor la citeva zeci de mii. Deoarece nu s-a efectuat un recensamint in anul de ocupatie sovietica, nu i-am luat in seama, bazindu-ma, cum am sustinut, numai pe date oficiale raportate in timp real.

Cert este ca zeci de mii de evrei originari din Basarabia si Bucovina care se stabilisera in anii interbelici in special in Regat, dar si evrei regateni, ca de altfel si zeci de mii de romani, s-au refugiat in provinciile ocupate, in vara si toamna lui 1941. Acestora li s-a adaugat un numar necunoscut de evrei sovietici care au sosit in marile orase dupa ocupatia sovietica. Refugiatii si evreii sovietici au fost primii care s-au decis sa fuga din cele doua provincii cind si-au dat seama ca Armata sovietica se afla in plina retragere, dar nu au ajuns departe. Cind jandarmii au efectuat prima numaratoare a evreilor in Transnistria, i-au inclus si pe ei in totalul evreilor deportati (a se vedea in continuare).
Calcularea numarului deportatilor a fost foarte simpla, deoarece exista doua documente secrete oficiale romanesti pe care le-am gasit in arhive, in 1996. Raportul inspectorului general al Jandarmeriei, generalul C. Vasiliu, din 9 decembrie 1941 (care mi-a fost pus la dispozitie de Radu Ioanid), arata ca s-a incheiat campania de deportare din Basarabia si Bucovina si ca 108.002 evrei „au fost asezati in zonele aratate in schita anexata“ (Ibid., p. 360).

Harta anexata care, din pacate, nu a fost reprodusa in Contributii, desi am trimis-o, arata ca acesti evrei au fost concentrati in trei zone de-a lungul Bugului, conturate pe harta: 47.545 la nord, in Judetul Tulcin, care a cuprins tirgurile Mitki, Peciora si Rogozna; 30.981 in centru, in Judetul Balta, in tirgurile Obodovca si Belanovca; 29.476 in Judetul Golta, in zona lagarului Bogdanovca. Toate localitatile amintite au fost notate pe harta pregatita de generalul Vasiliu, care poate fi consultata in volumele mele in engleza: Transnistria 1941-1942, The Romanian Mass Murder Campaigns, Tel Aviv University, Tel Aviv, 2003 (in continuare: Transnistria), 2, doc. XX, p. XX. Ei au fost adusi acolo de jandarmi pentru a fi trecuti de partea germana a Bugului spre a fi exterminati de germani, conform intelegerii semnate la 30 august 1941 la Tighina intre generalul Nicolae Tataranu, din partea Marelui Stat Major, si generalul german Arthur Hauffe, din partea Comandamentului Suprem al Armatei germane. Se credea atunci ca razboiul se va termina in cel mult doua-trei luni.

In privinta evreilor se specifica: „evacuarea lor peste Bug nu este posibila in prezent. Ei trebuiesc deci concentrati in tabere de munca si intrebuintati la lucru, pina dupa terminarea operatiunilor, cind evacuarea lor va fi posibila“ (vezi documentul in Contributii, II, 1, p. 12). La 30 septembrie, Antonescu a ordonat internarea imediata „in lagarele de pe Bug“ a evreilor aflati in Transnistria (deci si evreii ucraineni) si „luarea in primire“ a averilor lor, adica jefuirea lor (vezi documentul, Ibid., p. 76). Trimisul lui Eichmann in Romania, Gustav Richter, diplomat in Ambasada germana la Bucuresti, a raportat la 17 octombrie 1941 la Berlin ca Antonescu concentreaza 110.000 evrei din Basarabia si Bucovina de-a lungul Bugului, „cu scopul de a-i extermina“ (Documentele de la Nürenberg, PS-3319, vezi fotocopia documentului in Documents, V, p. 110). Trecerea peste Bug nu a fost posibila din cauza refuzului german de a-i primi. Totusi jandarmii romani au reusit sa impinga peste Bug, 14.500 evrei, care au fost imediat lichidati (vezi Contributii, II, 2, p. 376).

Ceea ce partea romana considera ca o nerespectare a intelegerii Hauffe-Tataranu, adica refuzul partii germane de a-i primi si extermina pe evrei (inclusiv 60.000 de evrei din Regat, pe care Antonescu vroia sa-i deporteze imediat, a caror deportare a fost oprita de Ministerul de Externe german, Documents, III, 1.09.1941, p. 102), a fost explicata la data respectiva de catre guvernatorul Alexianu in raportul sau catre Antonescu din 11 decembrie 1941: „Nu vom avea liniste in Transnistria pina nu vom executa dispozitia din intelegerea Hauffe-Tataranu, pentru trecerea evreilor peste Bug. Pentru mine, problema evreiasca de la Odesa, cit si din Transnistria, trebuie rezolvata radical si aceasta rezolvare nu se poate face decit prin indepartarea totala a evreilor din Transnistria si trecerea lor peste Bug, asa cum avem incheiata conventia cu germanii“ (Transnistria, 2, p. 466).
La 30 noiembrie 1941, Antonescu, constatind ca, contrar ordinului sau din 30 septembrie, citat inainte, nu toti evreii din Transnistria au fost evacuati la est de linia ferma Jmerinca-Odesa, a ordonat sa fie evacuati „la est“, deci in zona Bugului, unde fusesera adusi cei 108.002 evrei, pentru a putea fi trecuti dincolo de Bug, la nemti. A ordonat totodata Serviciului Special de Informatii „sa controleze daca se executa aceasta dispozitie“. SSI a efectuat o numaratoare a evreilor „care se gasesc inca la vest de linia Jmerinca-Odesa“. Linia ferata amintita impartea aproape in doua teritoriul Transnistriei.

Documentul cu rezultatele acestei numaratori l-am publicat in Contributii, II, 2, p. 363-364, si ele mi-au folosit drept baza pentru calcularea numarului deportatilor din 1941. Oricine poate controla datele mele. Am extras numai cifrele care se refera la evrei romani, dar raportul include si evrei ucraineni. Cele doua rapoarte in timp real dovedesc ca in Transnistria se aflau, in decembrie 1941, 187.845 deportati din Basarabia si Bucovina. Cele doua rapoarte nu se suprapun si au fost compuse in aceeasi luna, decembrie 1941: raportul Vasiliu reda situatia in Judetele Tulcin, Balta si Golta (108.002 evrei); raportul SSI, in Judetele Moghilev (65.000), Iampol (262), Ribnita (427), Tiraspol (70). Alte localitati: 13.748. Total: 79.507 evrei. Deci, numarul de evrei deportati din Basarabia, Bucovina si Judetul Dorohoi, aflati in viata la inceputul lui decembrie 1941, obtinut din documente romanesti in timp real, a fost de 187.845 (si nu 142.001). La acest numar trebuie adaugati evreii deportati in 1942 din Basarabia si Bucovina (4.290), din Regat si sudul Transilvaniei (2.216: vezi tabelele 6 si 7, Ibid., p. 335, bazate si ele pe documente in timp real).

In total, numarul deportatilor a fost de 194.382 evrei. Confirmarea numarului deportatilor am gasit-o la dr. Gheorghe Tataranu, seful Directiei Sanitare a Guvernamintului Transnistria, care, nestiind de calculele ulterioare ale domnului Siperco, a indraznit sa publice o brosura la Odesa in 1943! Pentru a evidentia contributia sa la asanarea epidemiilor in primul an de ocupatie: „Personal sanitar in majoritate lipsa, institutii dezorganizate, populatie deportata din tara, in numar de peste 200.000 [...] armata dorea libertate de actiune in est“ (vezi documentul, Ibid., p. 357). Cifrele diferite care apar in rapoartele Jandarmeriei cu privire la numarul deportatilor nu sint rezultatul „incapacitatii administratiei romanesti pentru a transmite si centraliza datele“, cum afirma dl Siperco, ci al unei hotariri principiale de a falsifica date in scopul de a reduce raspunderea statului roman pentru crimele contra evreilor (a se vedea in continuare).

Citi evrei deportati au ramas in viata in Transnistria? La 15 noiembrie 1943 s-a raportat Presedintiei Consiliului de Ministri ca in Transnistria se aflau 49.927 evrei, dintre care 6.425 din Regat (vezi Situatie numerica de evreii aflati in prezent in Transnistria, din cei evacuati din Basarabia, Bucovina, Judetul Dorohoi si Vechiul Regat, Ibid., p. 369. Notele publicate de Editura Hasefer la tabelul statistic compus de mine in Contributii, p. 368, nu corespund cu textul). Desi au mai fost omoriti evrei de catre trupele germane in retragere in iarna si primavara lui 1944, am considerat aceasta cifra oficiala ca incheiata. Au fost deportati – conform datelor oficiale – 194.383 evrei. Au ramas in viata 49.927. Au murit in Transnistria 144.456. Aceasta cifra nu-i cuprinde pe evreii ucisi de jandarmi si soldati romani si de germani in cursul aplicarii ordinului de „curatire a terenului“ in Basarabia si Bucovina in vara lui 1941.

Citi evrei ucraineni au fost gasiti si citi au ramas in viata? Bazindu-ma iar numai pe documente romanesti si, in parte, germane in timp real, am ajuns la concluzia ca autoritatile romane de ocupatie au gasit in Transnistria circa 200.000 evrei ucraineni. Autoritatile sovietice au efectuat un recensamint al populatiei in ianuarie 1939, dar nu au publicat rezultatele. Profesorul Altschuler de la Universitatea Ebraica a publicat datele recensamintului privind populatia evreiasca in 1993 (M. Altschuler, editor, Distribution of the Jewish Population of the USSR, 1939, Hebrew University, Jerusalem, 1993). Suprapunind harta Transnistriei pe harta judetelor sovietice Odesa si Vinita, dupa ce am exclus teritoriile neincluse in provincia ad-hoc ocupata de romani, am gasit ca in Transnistria traiau, in 1939, 331.000 de evrei, dintre care 200.961 la Odesa. Zeci de mii de evrei ucraineni au fost ucisi de Einsatzgruppe D, de militari germani si romani la ocuparea regiunii. Numai o mica parte din acesti evrei (si un numar si mai mic in Basarabia) a reusit sa se salveze in interiorul Rusiei (a se vedea in continuare). Numarul de 200.000 este confirmat de numarul evreilor ucisi de romani sau de nemti dupa ce le-au fost furnizati de romani. In decembrie 1941 traiau in judetele de la vest de linia ferata Jmerinca-Odesa, conform raportului SSI amintit inainte si care poate fi consultat de oricine, 28.131 evrei localnici.

La Dalnic, linga Odesa, au fost impuscati si arsi, cei mai multi de vii, cel putin 25.000 de evrei, intre 17-24 octombrie 1941. Ordinul dat de Antonescu a specificat „suprimarea celor aproximativ 18.000 evrei din ghetouri si a cel putin 100 evrei prin spinzurare in piete“ (vezi ordinul in Contributii, II, 2, p. 378). Dar nu numai la Dalnic au fost ucisi evrei de catre Armata romana, ci si in Odesa. La 24 octombrie i s-a raportat generalului Tataranu ca „represiunea s-a executat in interiorul orasului prin impuscare si spinzurare… iar executarea evreilor din ghetouri este in curs pentru efectivul raportat“ (Ibid., 1, p. 178-179). Prizonierii de razboi sovietici au fost pusi sa scoata cadavrele carbonizate si sa le ingroape. La deschiderea gropilor comune au fost gasite „peste 22.000 de cadavre, printre care si cadavre de copii care au murit sufocati. Parte din cadavre aveau semne de gloante, membre sfirtecate si cranii sfarimate“ (Ibid., p. 189, din Arhiva Partidului Comunist judetean Odesa, Partinii arhiv, Fond II, opis II, dosar 52, p. 22).
Aceste cadavre erau numai cele de la Dalnic. Mai erau inca mii de evrei impuscati la inchisoarea centrala din Odesa si cei spinzurati pe strazi. Peste 25.000 de evrei au fost deportati atunci, la sfirsitul lui octombrie 1941, pe jos, la Mostovoi, in drum spre lagarul mortii de la Bogdanovca.

Daca comandantul legiunii de jandarmi din Berezovca nu ar fi fost implicat in luare de mita nu am fi stiut, pina la deschiderea arhivelor din Ucraina (1993) si pina la dezvaluirea unei supravietuitoare din convoi, Mila Morduhovici (1995), unde au disparut zeci de mii de evrei din Odesa care au fost deportati pe jos, imediat dupa explozia de la comandamentul romanesc al orasului. Comandantul legiunii, maiorul Ioan Popescu, a raportat la 31 ianuarie 1942 despre rutina deportarilor pe jos din Odesa si Catargi:
„La aceasta legiune s-au primit, cu incepere din noiembrie 1941, evreii veniti dinspre localitatile Catargi si Odesa pentru a fi transferati spre Bogdanovca, la lagarul ce se infiintase acolo... Evreii se primeau numeric, asa ca legiunea nu are evidenta celor ce au trecut prin acest lagar.
Transferarea acestor convoaie de evrei era in sarcina exclusiva a jandarmilor“ (Raportul comandantului legiunii de jandarmi din Judetul Berezovca catre prefectul judetului, 31 ianuarie 1941 – a se vedea documentul in Transnistria, 2, p. 709).

Convoaiele au marsaluit pe jos circa 150 de km pina la Bogdanovca, timp de circa doua saptamini, majoritatea timpului pe ploaie torentiala si inghet. Nu li s-au dat nici hrana si nici apa, si cine raminea in urma era impuscat de jandarmi. Noptile, convoaiele erau coborite de pe drumuri, care si ele devenisera impracticabile, deoarece nu erau asfaltate, evreii fiind dusi pe cimp, siliti sa se aseze pe terenul mocirlos si sa nu se miste dintr-un loc in altul. Femeile tinere erau violate atit de catre jandarmi, cit si de politistii ucraineni. Iata un alt raport despre aceste convoaie:
„Locotenent Pandrea Dumitru, comandantul Sectorului de jandarmi Mostovoi, dezvirginind o evreica din convoi, cu numele Mariana, a produs dezgust si revolta pentru populatie; cearceaful plin cu singe a fost aratat dlui pretor chiar de catre dl lt. Pandrea, care, de altfel, in repetate rinduri prezenta acest fapt drept o mindrie“ (a se vedea raportul, Ibid., 3, p. 1692).

40.000 de evrei din Odesa, oras si judet, si un numar necunoscut de evrei din Judetele Ananiev, Ovidopol si Oceacov au fost deportati pe jos in luna noiembrie si inceputul lui decembrie 1941: Prefectul Judetului Golta, Isopescu, a fost informat de venirea lor la 13 noiembrie 1941. „Mai sint pe drum inca vreo 40.000 din directia Odesa“ (vezi documentul, Contributii, II, 2, p. 102-103). In acelasi raport, Isopescu a anuntat ca peste 10.000 de evrei localnici au murit in chinuri: „In cei din Gvosdovca a dat tifosul si au murit vreo 8.000, cu tot cu cei morti de foame“ (Ibid., p. 102). Consemnarea cifrei de 65.000 evrei „evacuati“ (pe jos) din Judetul Odesa s-a facut de catre guvernatorul Alexianu, documentul fiind descoperit si publicat de mine (vezi Contributii, II, 2, p. 373). Lichidarea evreilor din Odesa, in numar de peste 100.000, a continuat in ianuarie 1941, dupa ce Antonescu, nerabdator sa afle rezultatele conferintei de la Wansee, planuita pentru decembrie 1941, dar aminata pentru 21 ianuarie 1942, a spus in sedinta guvernului din 16 decembrie 1941:

„Chestiunea jidanilor se trateaza la Berlin. Germanii vor sa-i duca pe toti jidanii din Europa in Rusia si sa-i aseze in anumite regiuni. Dar pina la executie este timp. Ce facem in acest timp cu ei? Asteptam ce se decide la Berlin? Asteptam o decizie ce ne priveste pe noi? Trebuie sa-i punem in siguranta? Baga-i in catacombe, baga-i in Marea Neagra. Nu vreau sa stiu nimic. Poate sa moara 100, poate sa moara 1.000, poate sa moara toti!“ (stenograma, in Transnistria, 2, p. 518). Atunci s-a dat si ordinul de lichidare si ardere a cadavrelor a 70.000 de evrei la Bogdanovca si Domanovca. Numarul evreilor deportati din Odesa cu trenul in ianuarie-februarie 1941 s-a cifrat in mod oficial la 33.090 (vezi raportul presedintelui Biroului central de evacuare, colonel Velcescu, din 13.02.1942, Contributii, II, 1, p. 249-250). Dar politia a continuat sa vineze evreii din oras care au incercat sa se ascunda si, la 7 aprilie, doctorul Gheorghe Tataranu, amintit anterior, a raportat ca numarul evreilor deportati din Odesa a ajuns la 35.000 (raportul, in Transnistria, 3, p. 1280). Mai mult decit atit, doctorul Tataranu isi oferea atunci serviciile si experienta pentru deportarea evreilor din Regat la care se lucra atunci. El s-a laudat cu organizarea deportarilor, subliniind ca planul pe care l-a conceput pentru evacuarea populatiei evreiesti din Odesa in Judetul Golta a fost „rational“ si „poate servi de exemplu pentru astfel de probleme in viitor“ (Ibid., p. 1281).

In judetele din vestul Transnistriei s-a desfasurat atunci o vasta operatiune romaneasca de lichidare a evreilor ucraineni, care a fost consemnata sub titlul nevinovat de „evrei evacuati din Transnistria“. Din Transnistria evreii puteau fi evacuati doar pe lumea cealalta. Oare dl Siperco n-a inteles nici acum semnificatia cuvintelor „evacuati din Transnistria“, care inseamna lichidati de autoritatile romane? Acesti evrei au fost incolonati si dusi la Bogdanovca si la Domanevca pentru impuscare si ardere. Si acest document-statistica din 23 mai 1942 a fost gasit in dosarele Ministerului de Externe, problema 33 sau problema evreiasca. In document s-a specificat, de exemplu, ca evreii din Judetul Dubasari n-au fost lichidati de romani, „evacuarea facindu-se de organele SS ale Armatei germane inainte de administratia romaneasca“. Intr-adevar, evreii din Dubasari, in numar de circa 15.000, au fost „evacuati“ in doua mari gropi comune de catre Einsatzgruppe D, cum arata si raportul lor, inainte de preluarea judetului de catre administratia Transnistriei.

In total, autoritatile romanesti au lichidat, conform propriilor lor date culese in timp real, 32.433 evrei, defalcati – unde s-a putut – si dupa barbati, femei, copii (tabelul, in Contributii, II, 2, p. 371; nu i-am inclus pe evreii din Odesa „evacuati“ cu trenul, mentionati anterior). Ca sa nu fie nici o umbra de indoiala privind aceasta cifra, voi cita din primul paragraf al raportului: „In Judetul Moghilev sint in total aproximativ 70.000 evrei, dintre care 56.000 evacuati din tara si 14.000 evrei bastinasi“ s.a.m.d. (Ibid., p. 263-364). Si acum sa facem totalul:
- 10.000 evrei localnici din Judetul Golta lichidati in octombrie-inceputul lui noiembrie 1941 (raportul Isopescu);
- 25.000 evrei (cel putin) impuscati, spinzurati si arsi de vii la Odesa;
- 14.500 evrei ucraineni fortati sa treaca Bugul si lichidati de germani;
- 65.000 evrei din Judetul Odesa deportati pe jos incepind cu sfirsitul lunii octombrie si in noiembrie 1941. Majoritatea au fost impuscati intre 21.12.1941-18.03.1942 si cadavrele – arse;

- 35.000 evrei evacuati cu trenul din Odesa, ianuarie-februarie 1942;
- 28.131 evrei, majoritatea din Judetul Ribnita, „evacuati“ din Transnistria pe lumea cealalta in octombrie-decembrie 1941.
Total: 177.631 evrei lichidati. Toate datele nu sint ale mele, ci date din rapoarte oficiale.
In decembrie 1942, Inspectoratul General al Jandarmeriei raporta ca in Transnistria mai traiesc 29.971 evrei localnici (raportul nu a fost publicat). La 1 noiembrie 1943, Comandamentul Corpului III Armata raporta ca in Transnistria traiau 70.770 evrei (romani si localnici; Arhiva speciala „Ossobi“ de la Moscova, 493-1-6, p. 187). „Situatia numerica“ din 15.11.1943, citata anterior, pe care am gasit-o printre documentele din dosarele secrete ale Ministerului de Externe, specifica numarul evreilor deportati, cetateni romani: 49.927. Circa 20.000 evrei ucraineni din cei 200.000 gasiti de autoritatile de ocupatie romana au ramas in viata. 180.000 evrei localnici au fost masacrati de administratia romana sau de germanii localnici cu ajutorul aceleiasi administratii.

Din Odesa, evacuati in Judetul Berezovca. Intrebarea pe care mi-o pune domnul Siperco: „Cum se poate explica lipsa de reactie a autoritatilor romane fata de executiile de evrei evacuati din Odesa, comise de catre politia germana SS si savirsite pe un teritoriu aflat, cel putin teoretic, sub jurisdictie romaneasca?“ denota o profunda necunoastere a subiectului de care se ocupa. Ei au fost adusi acolo pentru a fi exterminati. La acea data, ianuarie-aprilie 1942, statul roman aplica politica nazista de exterminare a poporului evreu. Erau aceiasi evrei despre care Antonescu declarase in Consiliul de Ministri ca „pot sa moara 10.000, pot sa moara toti“. La acea data, politisti ucraineni si jandarmi romani impuscau zeci de mii de evrei la Bogdanovca si Domanevca, iar citeva zeci de detinuti le ardeau zi si noapte cadavrele.

Era in zilele cind la Bucuresti si la Berlin se trata deportarea tuturor evreilor din Romania in lagarul mortii de la Belzec si germanii ordonasera largirea capacitatii de gazare si ardere, ca sa poata extermina 2.000 de evrei romani pe zi. Nu stiu ce documente provenind de la Marele Stat Major privind subita grija de evreii deportati din Odesa citeaza dl Siperco. Il pot trimite la documente veridice, precum rapoartele lunare ale legiunii de jandarmi Berezovca, pe care le-am publicat in Transnistria si care arata colaborarea dintre cele doua autoritati pentru lichidarea evreilor. Incepind cu vara anului 1942, guvernatorul Alexianu a predat circa 15.000 evrei romani, printre care evrei deportati din Cernauti in vara lui 1942, autoritatilor germane de peste Bug, pentru munca, deci i-a sortit mortii.

La a opta conferinta a prefectilor si a sefilor Guvernamintului, care a avut loc la 20 septembrie 1942 la Odesa (deci nu februarie 1942!), conferinta menita sa evidentieze realizarile Guvernamintului in primul an de ocupatie, guvernatorul Alexianu s-a adresat prefectilor, printre altele cu urmatoarele cuvinte: „Prefectii ce au evrei si tigani sa organizeze munca lor in orice fel de intreprinderi, in conformitate cu Ordonanta s23t si a instructiunilor date. Cine nu vrea sa munceasca va fi trecut peste Bug, unde sint primiti“ (Transnistria, 3, p. 1802).
Nu are importanta cite dosare au fost arse de autoritatile romane din perioada razboiului. Au ramas destule dovezi, chiar din surse romanesti, dar si germane, pentru a dovedi ca, in anii 1941-1942, Romania se alaturase nu numai razboiului anticomunist, ci si razboiului declarat de Germania nazista contra poporului evreu.

Intelegerea tabelelor statistice cere o anumita rabdare si capacitate analitica. S-ar putea ca domnul Siperco sa nu le fi inteles. Dar ca le-as fi falsificat eu sau ca sint „eronate“? Il invit pe domnul Siperco sa mai faca un efort si poate, poate le va intelege acum, dupa ce am incercat sa explic, „cu creionul in mina“, cum am ajuns la cifrele mentionate.
Cit ii priveste pe cei 16.000 de evrei lichidati dupa deportarile pripite facute de Jandarmeria romana in vara anului 1941, il invit sa citeasca cu atentie notele mele, sa controleze fiecare informatie – si daca tot nu intelege... nu e vina mea.

Dl Siperco a facut uz de un studiu pe care l-am publicat in 1988, intitulat The Romanian Way of Solving the „Jewish Problem“ in Bassarabia and Bukovina, June-July 1941, in care am prezentat anumite date statistice privind victimele evreiesti ale Holocaustului, le-a combinat acum cu cele din Contributii, publicat in 2002, si iata-ma descalificat. In 1988 nu cunosteam documentele continind date statistice referitoare la exterminari descoperite incepind cu anul 1992 in diferite arhive din fosta URSS si din Romania.

Domnul Siperco continua sa ma acuze ca sustin ca 100.000 de evrei au fost ucisi in prima faza a curatirii terenului, ceea ce, intr-adevar, am afirmat in 1988, dar trece cu vederea ca in 2002, dupa ce am avut la dispozitie datele secrete oficiale, mi-am revizuit concluziile si am scris: „O data cu descoperirea documentelor romanesti secrete, a devenit clar ca numarul evreilor ucisi in primul val de exterminare a fost mai mic decit s-a crezut inainte“ (Contributii, II, 2, p. 383). In consecinta, nu stiu cum sa caracterizez comportarea criticului meu.
Domnul Siperco sustine ca as fi intarit afirmatia mea ca numarul victimelor evreiesti s-a cifrat la 250.000 bazindu-ma pe raportul delegatului Crucii Rosii, Karl Kolb, din 1944, si falsificind date istorice. Kolb nu putea sti in 1944 numarul victimelor. Iata ce am scris: „Reprezentantul Crucii Rosii in Romania, Karl Kolb, a apreciat in 1955... numarul victimelor dintre evreii din Basarabia, Bucovina si Judetul Dorohoi... la 220.000-241.000 evrei“. In continuare, am mentionat sursa: vezi raportul lui Karl Kolb despre pierderile din rindul evreilor din Romania, 10 august 1955 (Contributii, II, 2, p. 401).

Citi evrei s-au refugiat in Uniunea Sovietica? Domnul Siperco isi incepe demonstratia cu afirmatia ca „majoritatea istoricilor, si printre acestia autoritatile in domeniu, apreciaza ca in jur de 70.000-120.000 de evrei din Basarabia si Bucovina s-au refugiat in Uniunea Sovietica, au fost executati sde cine?t, deportati sdupa ce s-au refugiat?t sau mobilizati in Armata Rosie“. Cine sint acesti istorici? De ce nu da un singur exemplu de istoric care afirma ca 100.000, sau mai multi, de evrei s-au refugiat in URSS? (L-ar putea cita pe profesorul Buzatu, dar nu o face. Fostul meu coleg, profesorul Buzatu, este un adevarat istoric cu vaste cunostinte, dar care, din pacate, a alunecat in antisemitism, ultra-nationalism si legionarism crezind ca astfel isi serveste patria. Pacat!.)

Teoria conform careia zeci de mii de evrei s-ar fi „retras cu trupele sovietice“ sau „au fugit cu rusii“ a fost lansata de regimul Antonescu spre sfirsitul existentei sale, mai precis din vara lui 1943, cind a devenit clar ca Armata sovietica va ajunge in Romania. In acest scop s-a desfasurat o vasta operatiune de falsificare de documente si cifre pentru a minimaliza proportiile macelului initiat de Romania lui Antonescu contra cetatenilor ei evrei si contra celor rusi. Citez, pentru dl Siperco si pentru altii, ce a consemnat in jurnalul sau ambasadorul Elvetiei la Bucuresti, Rene de Weck, la 15.02.1944: „O data cu naruirea increderii in victoria Reich-ului, svicetpresedintele Consiliului sde Ministrit intelege ca singeroasele excese din 1941 si 1942 vor atirna intr-o zi greu in balanta Natiunilor Unite. El se straduieste sa micsoreze pasivul si sa mareasca activul Romaniei, in asteptarea reglarii conturilor“.

Activul a fost marit prin falsificare, crezind ca realitatea poate fi modificata post factum si ca urmele documentare pot fi sterse cu totul.
Evreii din Basarabia si Bucovina nu au fost favoritii regimului. Multe mii, considerati dusmanii regimului, au fost deportati impreuna cu mii de romani de catre sovietici cu circa zece zile inainte de izbucnirea razboiului. Bucovina fusese pina in 1918 o provincie austriaca si evreii de acolo, care vorbeau germana, nu aveau nici o afinitate cu cultura rusa. Propaganda sovietica a sustinut, pina in ultimul moment, ca zvonurile despre un iminent razboi cu Germania sint nefondate, publicind chiar un comunicat TASS in acest sens cu o saptamina inainte de 22.06.1941. Anul de regim sovietic a constituit o catastrofa nationala, economica si culturala, pentru evrei. Conducatorii miscarii sioniste si fruntasi ai comunitatilor au fost arestati si deportati. Dupa semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, propaganda sovietica a incetat subit sa-i mai atace pe nazisti, trecind cu vederea politica si actiunile lor antisemite. Evreii din imperiul sovietic aveau numai sursa oficiala de informare si propaganda. Razboiul i-a surprins fara conducerea traditionala, deportata in Siberia si in alte locuri indepartate.

Granita pe Prut a ramas relativ linistita in prima saptamina, rolul Armatei romane fiind nu de a ataca, ci de a-i fixa pe sovietici pe loc si de a impiedica o spargere a frontului in directia Ploiesti, in timp ce Armata germana strapungea frontul la sud de Lvov si inainta rapid, sub forma de semicerc, spre Marea Neagra, invaluind si Transnistria. Primii care au fost evacuati in mod ordonat au fost cadrele aduse de sovietici din Rusia si Ucraina pentru a guverna cele doua provincii romanesti, precum si citeva spitale si intreprinderi. Granita de la 1940, si in special podurile de peste Nistru din nordul si sudul Basarabiei, a continuat sa fie pazita de graniceri, apoi trupele sovietice nu au permis timp de circa doua saptamini refugierea nici unui cetatean, evreu sau neevreu, in interiorul Rusiei. Familii evreiesti impovarate cu copii si batrini nu s-au decis sa fuga. Numai dupa ce au ajuns primele zvonuri despre atrocitatile de necrezut comise de Armata si Jandarmeria romana contra populatiei evreiesti – maceluri, jafuri, violuri, distrugeri si incendieri –, a inceput o miscare de fuga, dar era prea tirziu. Nu mai circulau trenuri, pe drumuri erau deja trupe avansate romano-germane sau bande de tarani organizate din timp de Sectia a doua a Marelui Stat Major, care ucideau fara mila evrei.

In sudul Basarabiei, din cauza configuratiei frontului si apropierii de Odesa, au putut fugi mii de evrei. Dar ceea ce este mai important, numai in prima saptamina si, in unele locuri, numai citeva zile s-a mentinut legatura feroviara cu interiorul Rusiei. Aviatia germana a distrus in mod sistematic podurile de cale ferata si a mitraliat si bombardat trenurile, omorind mii de pasageri. Inaintarea Wehrmacht-ului a fost atit de rapida incit trenuri plecate din garile Chisinau si Cernauti nu numai ca nu au ajuns la destinatie, dar au ajuns pe teritorii deja ocupate de Armata germana. Multi tineri evrei si romani recrutati de sovietici au fost abandonati de sergentii si ofiterii care ii insoteau, dupa ce au trecut Nistrul si inainte de a primi uniforme, deoarece ofiterii sovietici si-au dat seama ca Armata germana i-a devansat si au incercat sa se salveze. Ritmul avansarii Armatei germane nu a permis refugierea organizata sau neorganizata a evreilor. Sute de mii de soldati sovietici au cazut atunci prizonieri, dintre care citeva zeci de mii in miinile Armatei romane.

Crede oare domnul Siperco si toti cei care acrediteaza ideea retragerii evreilor cu sovieticii ca Armata sovietica in retragere si-a pus la dispozitie parcul de camioane pentru a salva 100.000 de evrei romani? Nu-i pot cere domnului Siperco sa aiba si cunostinte de istorie militara, sfera sa de activitate, daca am inteles bine, fiind mai mult sau mai putin Crucea Rosie si documentele elvetiene despre Romania. Ar fi nedrept sa-i cer sa consulte, de exemplu, Jurnalul de operatiuni al Marelui Cartier General al Wehrmacht-ului (a fost citat in lucrarile unor istorici romani), dar cel putin un studiu bun despre cel de-al doilea razboi mondial. Ar fi aflat ca, de exemplu, pe 9 iulie, trupele germane au atins Nistrul in nord si au inceput sa construiasca capete de pod. La 10 iulie, au atins, in zona care ne intereseaza, linia Stalin si au ocupat Berdicev, la nord de viitoarea granita a Transnistriei. La 11 iulie, trupele romano-germane au patruns in centrul Basarabiei, punind capat oricarei incercari de fuga din zona cea mai populata de evrei din provincie. La 15 iulie, Armata romana a atins in citeva locuri Nistrul si in partea de nord chiar l-a trecut.

La 17 iulie, trupele romane au ajuns in apropiere de Chisinau, fara sa intre in oras, iar trupele germane au ocupat Orheiul. La 19 iulie, o divizie de tancuri romana a efectuat o strapungere spre sudul Basarabiei. La 20 iulie a fost strapunsa linia Stalin la Moghilev-Podolsk – si cu aceasta s-a terminat orice incercare de fuga spre Transnistria, din nordul si din centrul Basarabiei. Armata sovietica se afla atunci in retragere, abandonind cantitati uriase de mijloace de lupta si nefiind in stare sa-si salveze patru divizii. La 21 iulie au inceput sa cada ploi torentiale, care au paralizat timp de peste o saptamina continuarea ofensivei germano-romane, dar si incercarile de a fugi din Basarabia. Tancurile germane se aflau la 25 de km de Uman, adinc in Ucraina. La 23 iulie, trupele romane au atins Tighina in sud; la 24 iulie, rusii abandonau Cetatea Alba; la 25-26 iulie trupele sovietice care se mai aflau in Basarabia se retrag spre sud, spre Odesa. Trupele germane care depasisera Niprul reusisera sa inconjoare zeci de mii de soldati sovietici si se aflau deja la nord-vest de Uman, inca neocupat, si in fata Kievului. La 27 iulie a fost ocupata Balta si trupe germane avansate au inconjurat circa o suta de mii de soldati sovietici intre Odesa si Jitomir.

La 30 iulie, toata Basarabia fusese eliberata, in timp ce armatele germane se aflau deja la sute de kilometri departare de frontul romano-german, patrunzind in fortificatiile de la Kiev si creind doua mari „pungi“ cu zeci de mii de soldati sovietici la Uman si la nord de Odesa. La 17 august, Armata a 17-a germana a ocupat Pervomaisk-ul, viitoarea Golta, care a devenit ceea ce eu am denumit un „regat al mortii“ pentru zeci de mii de evrei din Odesa si din Basarabia, inconjurind si inchizind in trei „pungi“ zeci de mii de soldati sovietici.
Am redat pe scurt aceste fapte pentru a demonstra ca „retragerea cu bolsevicii“ nu a fost posibila. Nimanui nu-i pasa de evreii cetateni romani din Basarabia si Bucovina pe care Romania lui Antonescu vroia sa-i curete „omogenizind“ natiunea romana, cum s-a exprimat Antonescu insusi. Concluziile mele se bazeaza insa si pe legaturile de lunga durata cu „Organizatia evreilor originari din Basarabia“ din Israel, cu fruntasii ei, precum si pe contactele personale cu zeci si poate sute de evrei basarabeni.

Un numar necunoscut, dar cert: mii de evrei, a reusit sa fuga la Odesa, care nu a fost ocupata pina la 16 octombrie, dar prima grija a lui Antonescu a fost sa-i lichideze, desi n-au putut fi invinuiti de explozia de la Comandamentul roman din oras. Ordinul de represalii dictat de Antonescu incepea cu cuvintele: „Ca represalii, dl Maresal Antonescu ordona: «Executarea tuturor evreilor din Basarabia refugiati la Odesa»“ (Contributii, II, 2, p. 379). Ceea ce am vrut sa subliniez este ca – in afara de cei evacuati in mod ordonat de sovietici in primele zile de la izbucnirea razboiului si de un numar necunoscut, dar care nu a putut fi de multe mii, pentru ca prioritatea o aveau locuitorii orasului, care au fost evacuati pe mare din Odesa cit timp a fost posibil – marea majoritate a evreilor care au incercat sa fuga a fost prinsa si executata fie de romani, fie de germani. Dar datele la care am ajuns privind evreii pieriti nu sint influentate de aceste cifre, deoarece am luat ca baza evreii gasiti in Basarabia, Transnistria si Bucovina si pe cei ramasi in viata la sfirsitul ocupatiei romane.

Operatiunea de falsificare de documente si date. Incepind cu a doua jumatate a anului 1943, regimul antonescian a purces la o operatiune de falsificare de documente pentru a schimba retroactiv realitatea, sperind sa absolve Romania si pe liderii regimului de pedepsirea anuntata de puterile occidentale a celor care au comis crime impotriva umanitatii si a evreilor. Pornind de la conceptia profund antisemita ca evreii conduc lumea, Mihai Antonescu a dispus extragerea unor documente si inlocuirea lor cu altele, invinuirea germanilor de crime comise exclusiv de romani contra evreilor si micsorarea numarului victimelor evreiesti. La aceasta operatiune a participat Presedintia Consiliului de Ministri, Marele Stat Major, Ministerul de Interne, Ministerul de Externe etc.

Acolo unde a fost posibil (deci nu decizii si declaratii care au fost publicate, cum ar fi, de exemplu, declaratiile de la inceputul razboiului), ordine si rapoarte au fost rescrise, date statistice schimbate, stenograme modificate in intregime sau in parte sau pur si simplu distruse. Romania se pregatea de armistitiu, de intoarcerea armelor si de Conferinta de pace. Dar nu totul a putut fi falsificat si nu orice fals a reusit. Se aflau, in primul rind, rapoarte germane despre decizii romanesti privind evreii, se aflau cópii ale documentelor distruse sau falsificate trimise unor organe care nu au fost instiintate de campania de falsuri sau se aflau rezumatele hotaririlor in registrele de inregistrare a documentelor primite. In ceea ce priveste lichidarile de evrei in Basarabia, de exemplu, incepind din toamna anului 1943, sefii posturilor de jandarmi au primit ordin sa pregateasca o „situatie numerica de evreii ce au domiciliat in aceasta comuna, care au plecat de bunavoie cu autoritatile si armatele sovietice“. Voi da un singur exemplu. Un astfel de raport din 1943 consemna ca 66 de evrei din Gura Cainari s-au refugiat „de bunavoie“ cu autoritatile si armatele sovietice.

Toti evreii din Gura Cainari, in numar de citeva zeci, au fost impuscati, impreuna cu peste o mie de evrei din Marculesti, din ordinul colonelului Mateies Ermil la 12.07.1941. In raportul sau din 20.07.1941, Mateies a precizat: „Toate executiile facute in acest scop sint motivate si in conformitate cu ordine superioare“ (Documents, VI, p. 411-416; Carp, Cartea Neagra, III, p. 62).
Numarul deportatilor si al victimelor evreiesti din Transnistria a fost mereu redus, cei 108.000 evrei din raportul Vasiliu pomenit anterior disparind cu totul din statistici. Am denumit aceasta jonglerie cu datele „Escrocheria“ (Contributii, II, 2, p. 358). Jandarmeria si Ministerul de Interne si, pe baza lor, Presedintia Consiliului de Ministri au intocmit retroactiv tabele statistice in care numarul deportatilor a fost redus continuu, ajungind la 99.665 in septembrie 1943, in loc de 194.382 (vezi tabelul meu „Modificari in inregistrarea numarului de deportati“, Contributii, II, 2, p. 356). Domnul Siperco il crede oare pe Ion Antonescu cind a afirmat la anchetarea sa, in mai 1946: „Dupa calculul meu, au fost deportati intre 150.000-170.000 de evrei“? (Ibid., p. 358).

Au fost falsificate uneori de doua ori documentele privind pogromul de la Iasi. Marele Stat Major a intercalat documente inexistente, din care ar reiesi vina germana pentru o serie de crime contra poporului evreu comise exclusiv de Armata romana sau interventii inchipuite pentru a pune capat unor crime la care au participat, de fapt, ambii aliati. Recent, examinind ultimul volum de stenograme ale sedintelor guvernului, vol. 7, am fost uimit sa nu gasesc o stenograma din iunie 1942 in care guvernul roman a aprobat, in cadrul unei sedinte festive consacrate implinirii unui an de razboi, deportarea evreilor din Regat si sudul Transilvaniei in lagarul mortii de la Belzec, fapt de altfel confirmat de documente germane. Unde sa fie?

Citi evrei cetateni romani au fost ucisi sau au pierit? Repet, in calcularea victimelor evreiesti, m-am folosit numai de documente romanesti si germane „in timp real“, luind ca baza de calcul numarul evreilor gasiti in viata in 1941 si ramasi in viata in decembrie 1943.
In Regat: circa 18.000, din care peste 14.000 la Iasi (intre timp am publicat un document oficial romanesc care arata ca 13.868 de evrei au disparut, Ibid., p. 121). Centrul SSI din Iasi a raportat in 1943 ca numarul evreilor ucisi in pogrom, asa cum reiese din tabelele nominale ale comunitatii, este de 13.266, dintre care 40 de femei si 180 de copii (documentul inca nu a fost publicat, dar se afla in posesia mea). Circa 150-200 evrei ucisi inainte si in pogromul de la Bucuresti, circa 400 la Galati, in iulie 1940 (m-am bazat pe documente romanesti pe care nu le-am publicat), citeva zeci aruncati din trenuri in 1940 sau linsati de calatori, 1.338 impuscati sau care au pierit in Transnistria din cei 2.016 deportati din Regat in toamna lui 1942 ca infractori la munca obligatorie etc. si alte citeva sute din detasamentele de munca obligatorie, in special cei dusi in Basarabia si Transnistria, in 1942-1944. In total, circa 18.000 (fara Dorohoi).

In Basarabia si Bucovina: 25.000 lichidati in Basarabia in cursul aplicarii ordinului de „curatire a terenului“, in iunie-iulie 1941 (raport Nicolescu), 16.000 deportari pripite (imi pare rau ca dl Siperco nu a inteles calculele), in total 41.000. Bucovina: circa 5.000 ucisi de Einsatzgruppe D si de Armata romana la Cernauti (rapoarte germane despre romani), 15.000 omoriti intr-o orgie criminala comisa de Armata romana la reocuparea partii de sud a Bucovinei si de populatia locala ucraineana si romana, cifra consemnata si de primarul Cernautiului, venerabilul Traian Popovici. In total, 20.000.
In Transnistria: deportati inclusiv din Judetul Dorohoi (de aceea nu i-am inclus in pierderile din Regat), cum am dovedit din documentele romanesti: 194.382. Ramasi in viata la 15 noiembrie 1943: provenind din Basarabia 11.683, provenind din Bucovina 34.149, provenind din Dorohoi 5.142. Asasinati si decedati in Transnistria: 148.558.
Totalul pierderilor (cifre rotunjite): 240.000.

Numarul evreilor ucisi a fost mai mare decit cel cuprins in statisticile romanesti. Serviciul de informatii nazist din Viena, mostenitorul serviciului de spionaj austriac, a analizat in 1943 rezultatele recensamintului general efectuat in Romania in 1941, comparind datele recensamintelor generale din Romania incepind cu 1899, din Basarabia incepind cu 1897 (atunci inclusa in Imperiul rus), din Bucovina si din Transilvania incepind cu 1880 (atunci parte din Austro-Ungaria). Demografii austrieci au notat in studiul despre evreii din Romania ceea ce romanii s-au abtinut sa constate in scris: „Evreii din nordul Basarabiei, atit din orase, cit si din sate [...] au fost lichidati aproape in intregime in razboi“ (Die Bevölkerungzählung in Rumänien, Bearbeitet und herausgegeben von der Publikationstelle Wien, Wien, 1943, p. 24; Recensaminte ale populatiei in Romania).

Domnul Siperco a demonstrat in critica sa goluri enciclopedice de cunoastere a materiei de care s-a ocupat, ignorind nu numai statisticile fundamentale, ci si suferintele populatiei evreiesti. Tezele domniei sale nu rezista unei analize serioase, iar limbajul folosit ramine prea des incompatibil cu normele academice elementare.
Pun la dispozitia Observatorului cultural, spre o eventuala publicare, orice document amintit de mine in acest articol.