Tineri istorici basarabeni şi „problema evreiască”

O serie de autori occidentali, unii dintre cei care pun bazele studiului Holocaustului, precum Hannah Arendt, Léon Poliakov sau Gerald Reitlinger, au văzut o relaţie directă între antisemitism şi exterminarea evreilor europeni. Unii istorici basarabeni au abordat tangenţial problema în acelaşi sens. Viorica Nicolenco, spre exemplu, în teza sa de doctorat consacrată perioadei 1923-1940 a atras atenţia asupra activităţii unor partide de extremă dreaptă în Basarabia interbelică, precum şi a felului în care a fost receptată dimensiunea antisemită a mesajului promovat de aceste forţe politice. Deşi preocuparea centrală a tezei lui Nicolenco nu este legată de problema evreiască, autoarea a încercat să explice cauzele unor manifestări antisemite în provincie. Consultând dosare ale Siguranţei şi Jandarmeriei, Nicolenco constată că există mai multe explicaţii ale antisemitismului local: evreii erau consideraţi adepţi ai ideilor comuniste, pe de-o parte, şi invidiaţi pentru statutul lor social şi economic, pe de altă parte1.

Un alt autor din generaţia tânără care tratează tangenţial chestiunea antisemitismului în Basarabia, în timpul celui de-al doilea război mondial, este Veaceslav Stăvilă2. El se preocupă de evrei în contextul atitudinii minoritarilor etnici faţă de schimbarea administraţiilor în Basarabia între anii 1939 şi 1945. Stăvilă include câteva documente de arhivă, care arată că unii evrei au asasinat reprezentanţi ai administraţiei româneşti în retragere în iunie 19403, şi un document potrivit căruia în judeţele basarabene intrate în componenţa RSSM, din totalul de 285 comunişti, 185 erau etnici evrei, 28 ucraineni, 21 ruşi şi doar 21 români4. Alte date utilizate de Stăvilă indică faptul că, în unele localităţi din Basarabia, ţăranii arestau activişti comunişti şi evrei pro-sovietici chiar anterior revenirii administraţiei româneşti în iulie 19415, ceea ce sugerează că existau anumite sentimente antievreieşti în rândurile populaţiei locale datorate percepţiei că unii evrei au jucat un rol important în primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei. Din păcate însă, abordarea acestor date de arhivă – şi nu numai în ceea ce priveşte problema care ne interesează în mod predilect aici – se limitează, de regulă, la primul nivel al discursului istoric, la descrierea empirică, fără o angajare cât de cât a aspectelor de ansamblu ale interpretării istorice.

O altă lucrare importantă care se axează pe perioada celui de-al doilea război mondial este semnată de Rodica Solovei6. Ea tratează chiar spaţiul în care a avut loc deportarea evreilor basarabeni şi bucovineni – Transnistria sub administraţia civilă românească. Autoarea însă dedică lucrarea sa doar aspectelor social-economice şi culturale ale administraţiei civile româneşti, evitând discutarea pe larg a situaţiei evreilor pe motiv că lagărele de concentrare s-au aflat sub supravegherea armatei române, şi nu a administraţiei civile. Solovei consideră, de aceea, că „studierea situaţiei evreilor din Transnistria în al doilea război mondial depăşeşte cadrul lucrării”7. Cu toate acestea, autoarea menţionează comunitatea evreiască atunci când este vorba de aspecte ce ţin de starea sanitară a lagărelor de concentrare, de măsurile adoptate de autorităţi împotriva bolilor contagioase, precum tifosul exantematic. Se sugerează că rezultatele au fost oarecum eficiente, întrucât numărul contagiunilor scade progresiv de la cca 30 mii, în perioada noiembrie 1941-iulie 1942, la peste 3 000 în iulie 19438. Este menţionată şi soarta ţiganilor deportaţi – cca 30 mii numai în judeţele Oceakov şi Golta. Un detaliu interesant este că familiile de ţigani care aveau un membru înrolat în armata română şi luptau pe front obţineau avantaje materiale. Ţiganii erau plasaţi în sate, în comparaţie cu evreii internaţi în gheto-uri şi lagăre, iar munca lor era retribuită la fel ca cea a muncitorilor lo­cali. Numai în cazul în care ţiganii părăseau în mod neautorizat localităţile unde erau repartizaţi, urma internarea lor în lagăre9. După părerea noastră, includerea unui capitol sau subcapitol cu privire la evreii şi ţiganii deportaţi era indispensabilă, mai ales că există deja suficiente documente de arhivă disponibile şi mărturii pe acest subiect.

Pe de altă parte, declaraţiile lui Antonescu de a face din Transnistria o provincie românească, curăţată de toţi străinii, sunt considerate de autoare a fi în contradicţie cu alte afirmaţii ale conducătorului statului român10. După părerea noastră însă, nu atât discursurile mai mult sau mai puţin contradictorii ale „mareşalului” contau, cât realitatea de la faţa locului, realitate care, până la deznodământul bătăliei de la Stalingrad, reflecta mai degrabă politica de eliminare a evreilor deportaţi, dar şi a ţiganilor, prin supunerea acestora la multiple privaţiuni şi persecuţii. Este adevărat, de asemenea, că populaţia evreiască din Vechiul Regat nu a fost deportată peste Nistru, ceea ce sugerează că politica antisemită a regimului Antonescu era mai degrabă una de natură funcţionalistă decât intenţionalistă. Din alt punct de vedere, putem admite că anumite declaraţii ale lui Ion Antonescu – destul de vehemente împotriva evreilor, chiar atunci sau mai ales atunci când în realitate statul român facilitează, după noiembrie 1942, deseori deloc dezinteresat, ci contra plată, emigrarea evreilor spre Palestina sau alte destinaţii11 – erau adresate mai mult uzului extern, menite a linişti suspiciunile Germaniei naziste.

Un alt autor care discută, de data aceasta pe larg, soarta evreilor bucovineni şi basarabeni, în perioada celui de-al doilea război mondial, este Pavel Moraru. În cartea sa Bucovina sub regimul Antonescu, 1941-1944. Administraţie. Economie. Societate, apărută la Chişinău în 200412, autorul dedică un subcapitol acestui subiect. Esenţa abordării sale poate fi ilustrată de următorul pasaj: „politica de stat faţă de evrei (în comparaţie cu cea din Reich-ul nazist ori a unor state aflate în sfera de influenţă germană) a fost moderată. Se preconiza scoaterea evreilor din Ţară prin deportarea lor sau emigrarea forţată, dar nicidecum înlăturarea lor prin exterminare (…) Nici un evreu român nu a luat calea evreilor maghiari, care au fost daţi pe mâna germanilor”. În sprijinul afirmaţiilor sale, istoricul moldovean aduce declaraţiile lui Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran13, surse a căror credibilitate însă sunt puse la îndoială, mai ales ale primului, de Irina Livezeanu, Alexandru Florian, Mihail E. Ionescu şi alţii. Sunt citate câteva mărturii ale funcţionarilor români care priveau critic sau chiar s-au opus deportării evreilor bucovineni în Transnistria, precum ar fi maiorul Gheorghe Ionescu, generalul Vasile Ionescu sau, în special, Traian Popovici, primarul oraşului Cernăuţi. Spre deosebire de Basarabia, notează Moraru, din Bucovina n-au fost deportaţi toţi evreii, cei exceptaţi de la evacuare fiind evreii creştinaţi, soţiile evreice ale creştinilor sau cei care prestau servicii în interesele statului – medici, specialişti în industria lemnului etc. Măsurile de deportare au vizat mai ales evreii din Bucovina de Nord, iar cei din sudul provinciei, neocupată de sovietici la 1940, fiind trataţi în mare ca cei din Vechiul Regat. Prin urmare, şi evreilor nord-bucovineni li s-a imputat responsabilitatea colectivă de colaborare şi simpatie cu regimul sovietic în anii 1940-1941. În total, la data de 17 decembrie 1942, în Transnistria se aflau 83 077 evrei bucovineni care au supravieţuit transportării şi condiţiilor de detenţie, numărul total al celor deportaţi nefiind cunoscut cu exactitate. În 13 martie 1944, guvernul Antonescu a luat decizia de a readuce toţi evreii deportaţi în Transnistria dar, după părerea autorului, aceasta nu a fost posibil din cauza înaintării rapide a Armatei Roşii. Moraru condamnă tratamentul inuman aplicat evreilor români, dar precizează că acţiunile întreprinse au fost luate în spiritul vremii. Autorul evidenţiază caracterul funcţionalist al politicii antisemite a lui Antonescu, dar rămâne într-o oarecare măsură ataşat tezei, exprimate în numeroase documente oficiale din epocă, care susţin ideea că măsurile împotriva evreilor au fost luate chiar în interesul lor14. Se observă deci că, deşi autorul încearcă în ansamblu să efectueze o analiză nuanţată a situaţiei evreilor şi în parte reuşeşte, el rămâne influenţat într-o oarecare măsură de spiritul apologetic al istoriografiei româneşti profesat de curentul lui Gheorghe Buzatu şi Ion Coja, care încearcă să minimalizeze responsabilitatea lui Antonescu în exterminarea evreilor.

Politizarea excesivă a subiectului: „Holocaustul în Moldova”, 2005

O altă lucrare consacrată subiectului care ne interesează aici a fost publicată în 2005, fiind coordonată de istoricul Sergiu Nazaria sub denumirea Holocaustul în Moldova. Deşi pe copertă figurează alte trei nume, Nazaria recunoaşte, în introducere, că el este autorul principal al lucrării, ceilalţi fiind numiţi indirect coautori mai mult din complezenţă şi ca recunoştinţă pentru materialele puse la dispoziţie15. Iniţial, a fost prevăzută publicarea unui volum de documente pe această temă, dar din anumite considerente s-a ajuns la apariţia unei cărţi care îşi propune să dea o interpretare directă documentelor acumulate. Este vorba de prima lucrare de proporţii apărută la Chişinău şi dedicată exclusiv acestei probleme. Cartea constituie fără îndoială o contribuţie importantă la cunoaşterea variilor aspecte ale Holocaustului evreilor basarabeni şi bucovineni, utilizând pe larg atât mărturii oculare şi documente publicate, cât şi surse inedite de arhivă. După părerea noastră însă, la nivelul interpretării şi al limbajului, lucrarea respectivă este mai degrabă un pamflet politic decât un discurs istoric. De exemplu, însuşi faptul că unii istorici basarabeni consideră că Basarabia a fost ocupată la 1940 de URSS şi eliberată la 1941 de România este apreciat de Nazaria drept un „păcat originar” din care decurg toate celelalte. Autorul declară de altfel foarte explicit care este scopul lucrării: „va reprezenta o lovitură puternică, atât la nivel ştiinţific, cât şi moral-politic, la adresa ideologiei „noastre” româno-unioniste şi a susţinătorilor ei” 16. Probabil pentru aş susţine mai lesne punctul de vedere, Nazaria numeşte adeseori regimul lui Antonescu drept nazist, iar cel al lui Hitler – fascist 17, inducând încă o dată în eroare cititorul, pe care de multe ori îl subestimează sau îl ignoră de-a dreptul, mizând pe faptul că tirajul mic, de 50 de exemplare, al cărţii l-ar pune la adăpost de critici.

Există numeroase pagini în care după descrierea unor drame legate de Holocaust, autorul revine imediat asupra situaţiei curente din Republica Moldova, astfel, cititorului i se sugerează ideea responsabilităţii unor istorici sau oameni politici pro-români de la Chişinău faţă de crimele comise de Hitler sau guvernul Antonescu acum peste 50 de ani18. Nazaria îl consideră şi pe Zigu Ornea, regretatul istoric literar, român de origine evreiască, printre admiratorii lui Antonescu pe motiv că acesta recunoaşte existenţa unor documente care probează atitudinea ostilă a unor evrei basarabeni faţă de armata română în retragere la sfârşitul lui iunie 194019. În cele din urmă, autorul indică cifra de cca 700 mii de evrei basarabeni şi bucovineni care au fost exterminaţi pe timpul administraţiei antonesciene20. Numărul victimelor depăşeşte cu mult calculele făcute pe baza documentelor de arhivă de reputaţi istorici occidentali, precum Denis Deletant sau Radu Ioanid, care estimează la rândul lor victimele la cca 300 mii evrei21. Nazaria însă nu cunoaşte istoriografia occidentală asupra problemei, limitându-se la citarea în câteva rânduri din alţi autori care au consultat literatura anglo­-saxonă22. De altfel, Raul Hilberg, lucrarea fundamentală a căruia a fost tradusă în română, în 1997, nu este citat nici o dată.

Cu alte cuvinte, este vorba de un text de natură propagandistică, care are menirea de a culpabiliza o parte importantă a istoricilor de expresie românească din Republica Moldova, dar şi politicieni de orientare pro-română şi, prin urmare, promovează un discurs care încearcă să compromită însăşi îmbrăţişarea identităţii româneşti. Chestiunea Holocaustului este instrumentalizată în disputa privind identitatea majorităţii populaţiei din Republica Moldova, cei care susţin identitatea românească fiind etichetaţi drept pro-antonescieni, respectiv, fascişti şi antisemiţi. Păstrând proporţiile, lucrarea lui Nazaria poate fi comparată cu scandaloasa lucrare a lui Daniel Goldhagen23, care încerca să culpabilizeze întreaga naţiune germană, pe toţi cetăţenii de rând ai Germaniei, de crimele săvârşite de regimul nazist. Majoritatea istoricilor occidentali au criticat teza lui Goldhagen, acesta pierzând în ultimă instanţă şi catedra sa de la Harvard.

„Factorul american” 2: revenirea la sursele primare

Una dintre cele mai recente contribuţii la problema pe care o analizăm şi asupra căreia dorim să ne oprim aici, a apărut în numărul din septembrie 2006 al reputatei reviste americane Nationalities Papers, intitulat Model Province: Explaining the Holocaust of Bessarabian and Bukovinian Jewry, semnat de Vladimir Solonari. Este cel de-al doilea articol al istoricului moldovean emigrat în SUA acum câţiva ani, dedicat problemei Holocaustului. De data aceasta, nu este vorba de o critică a istoriografiei, ci de o reconstrucţie istorică nuanţată şi relativ convingătoare, bazată pe materiale publicate şi documente inedite. Interogaţia principală a autorului este: ce obiective a urmărit guvernul român prin epurarea de evrei a unei părţi a teritoriului său naţional, în timp ce în cealaltă parte a României această politică, chiar dacă a fost dură şi discriminatoare, nu poate fi calificată drept asasinat în masă sau genocid? Răspunsul la această întrebare rezidă, în opinia autorului, în concepţia despre lume a lui Ion Antonescu – Weltanschuung – în special, în viziunea sa asupra a ceea ce trebuie să devină naţiunea română24. Este vorba mai exact, arată Solonari, de faptul că Antonescu privea minorităţile etnice ca un corp străin în cadrul României şi considera că salvarea naţiunii române se va putea realiza doar prin eliminarea acestor elemente „parazitare”. Sunt invocate mai multe declaraţii ale lui Ion Antonescu în care acesta postulează ideea că războiul este o ocazie care nu trebuie ratată pentru a epura naţiunea de minorităţi, în special de evrei. Autorul este de părere că înşişi liderii opoziţiei democratice din România împărtăşeau aceeaşi concepţie, imputându-i lui Antonescu nu atât ceea ce face, ci mai ales mijloacele aplicate în realizarea acestui scop. În sprijinul acestei concluzii, Solonari citează din memorandum-ul lui Iuliu Maniu adresat lui Ion Antonescu la 8 noiembrie 1941: „Partidul Naţional Ţărănesc susţine tendinţa de Românizare prin mijloace legale ale vieţii noastre sociale şi economice..., dar dezaprobă, în cel mai categoric mod, Germanizarea întreprinderilor noastre ... şi penetrarea sistematică a elementelor străine în sistemul nostru de producţie” 25. După părerea noastră, a susţine „tendinţa de românizare” nu înseamnă neapărat să subscrii la teza purificării etnice; pentru o afirmaţie atât de categorică, probele documentare invocate nu sunt nici pe departe suficiente.

Chiar dacă era decis să „cureţe” naţiunea română de „străini”, în realitate, susţine Solonari, Antonescu şi-a temporizat punerea în practică a concepţiei sale din următorul raţionament: după război, România n-ar fi putut avea argumentul moral de a învinui Ungaria de exterminarea românilor din Transilvania de Nord, întrucât ea – România – ar fi putut fi la rândul ei învinuită de tratament nedrept la adresa minorităţilor sale etnice. Contrar a ceea ce se consideră de obicei, Antonescu a avut îndoieli în privinţa victoriei germane încă din noiembrie 1941, aminteşte Solonari, astfel încât proasta tratare a minorităţilor ar fi pus România la conferinţa de pace într-o situaţie foarte complicată; de aceea, susţine autorul, Antonescu nu a fost un lunatic, el a reuşit să stăpânească atât propriile impulsuri genocidale, cât şi pe cele ale subordonaţilor săi26. Rolul armatei române şi a iniţiativei de „jos”27 în tratamentul aplicat evreilor este un alt aspect evocat de autor şi care constituie o sugestie interesantă pentru cercetările ulterioare asupra temei respective.

Concluziile autorului sunt oarecum contradictorii în raport cu ipoteza de lucru enunţată la început. El postulează în introducerea articolului, după cum am văzut, că deportarea evreilor basarabeni a fost formal justificată de Antonescu prin participarea evreilor la acţiuni antiromâneşti, pro-sovietice în perioada 1940-1941, iar evreii din Vechiul Regat au fost trataţi relativ mai bine, fiind exceptaţi de la deportare. În final însă, autorul conchide că regiunea dintre Prut şi Nistru trebuia să devină o provincie model de purificare etnică, după care ar fi urmat aplicarea progresivă a acestei strategii la scara întregii Românii28. Cu alte cuvinte, ipoteza articolului induce ideea că autorul ar vrea să subscrie la paradigma funcţionalistă a Holocaustului, dar ulterior, prin argumentaţia care o dezvoltă, ajunge să formuleze o concluzie care ţine de concepţia intenţionalistă. În ciuda acestor contradicţii, articolul ridică şi tratează într-o manieră nouă, chiar dacă deseori provocatoare, dar utilă, soarta evreilor basarabeni şi bucovineni, dar şi a evreilor români în general, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Concluzii

• memoria Holocaustului a fost marginalizată, din varii motive, chiar în statele occidentale, precum Statele Unite sau Germania Federală până în anii 1970; din alt unghi de vedere, perioada celui de-al doilea război mondial a fost considerată mult timp incomodă şi pentru istoriografia franceză, mai ales de Şcoala „Analelor”; recunoaşterea şi asumarea trecutului dureros din anii 1939-1945 a provocat o criză de conştiinţă pentru cele două naţiuni europene; iar pentru SUA, Holocaustul a devenit din anii 1960 una dintre temele centrale ale culturii americane, simbolizând şi anticipând impunerea paradigmei multiculturalismului;

• responsabilitatea indubitabilă a lui Ion şi Mihai Antonescu, precum şi a funcţionarilor români implicaţi în acţiuni represive împotriva evreilor români, precum şi pasivitatea sau simpatia unei părţi a naţiunii române în chestiunea Holocaustului nu trebuie asimilate cu o vină colectivă a românilor în general;

• documentele de arhivă provenind de la cabinetul guvernului Antonescu trebuie privite cu mai multă circumspecţie decât s-a făcut, de regulă, altfel istoricul este tentat să justifice, volens-nolens, acţiunile acestuia;

• rezerva cu care istoricii români de la Chişinău au tratat anumite probleme sensibile ale contemporaneităţii, printre care şi Holocaustul, se datorează unei concepţii potrivit căreia sovieticii au promovat obiectivul de deznaţionalizare şi exterminare a populaţiei locale, iar administraţia românească interbelică şi din timpul celui de-al doilea război mondial a constituit un regim relativ progresist, în ciuda unor greşeli comise;

• pentru istoriografia românească de la Chişinău, anul 1940, nu 1941, este anul „de ruptură” în istoria Basarabiei; de aceea, paradigma care a dominat, mai ales în anii 1990, excludea o interpretare mai critică a ceea ce a urmat reîncadrării provinciei în statul român;

• cu toate acestea, deficienţele de interpretare nu justifică o schimbare radicală a concepţiei istoriei naţionale a Republicii Moldova, bazată pe Declaraţia de independenţă din 1991, ci impune extinderea spaţiului existent consacrat istoriei minorităţilor în contextul istoriei ansamblului majoritar românesc, inclusiv a celui relativ la Holocaustul evreilor, precum şi o interpretare mai critică a perioadei interbelice şi a anilor 1941-44, de o manieră în care au procedat ţările cu tradiţii democratice; or, dacă este adevărat că România, inclusiv Basarabia, a fost victimă a comunismului, nu este mai puţin adevărat că şi România, la rândul ei, este responsabilă de persecutarea în masă a unora dintre minorităţile sale, mai ales a evreilor şi ţiganilor;

• dacă problema Holocaustului n-ar fi fost percepută ca având o legătură directă cu disputa identitară din Republica Moldova, cu siguranţă istoricii moldoveni ar fi fost mai deschişi şi mai critici faţă de documentele emise de administraţia din anii 1941-1944, dar şi faţă de cea din perioada interbelică, inclusiv faţă de modul în care au fost tratate minorităţile, cea evreiască inclusiv;

• problema deportării şi tratamentului aplicat evreilor în România sub guvernarea antonesciană trebuie de-contextua­lizată de problema identităţii majorităţii populaţiei din Republica Moldova; iar viabilitatea unei identităţi naţionale – în cazul de faţă a celei româneşti – nu poate fi compromisă de greşelile sau chiar crimele unei sau altei administraţii, fie cea interbelică sau cea din timpul celui de-al doilea război mondial;

• crimele în timp de război ale guvernării antonesciene nu pot legitima per se existenţa unei etno-naţiuni moldoveneşti, aşa cum încearcă să stipuleze istoricii moldovenişti, fideli tezelor istoriografiei sovietice; aceste crime nu pot de-legitima, în egală măsură, nici tendinţa de îmbrăţişare a identităţii româneşti de către cea mai mare parte a intelectualităţii şi populaţiei basarabene;

• în discuţiile cu privire la soarta evreilor în spaţiul românesc, mai ales acelea legate de perioada interbelică şi din timpul celui de-al doilea război mondial, istoricii sunt deseori tentaţi să utilizeze verdicte categorice, de ordin esenţialist, de regulă, din celea care se rezumă la învinuiri de „antisemitism” sau „antiromânism”; de aceea s-ar impune, de vreme ce eliminarea lor pare utopică, cel puţin o gestionare mai responsabilă a aces­tora, mai ales că prima acuzaţie – cea de „antisemitism” – capătă din ce în ce mai mult şi o dimensiune juridică, devenind astfel un instrument de care unii istorici, prevalându-se de apartenenţa la sau colaborarea cu instituţii de prestigiu, abuzează pentru a stigmatiza, marginaliza sau intimida colegii de breaslă;

• chestiunea Holocaustului a căpătat, pe lângă caracterul său istorico-moral, şi o dimensiune educativă pentru societăţile post­moderne în care paradigma clasică a statului-naţiune devine din ce în ce mai anacronică datorită fluxului masiv şi continuu de imigranţi în spaţiul occidental şi nevoii de a integra politic, economic şi cultural noile minorităţi;

• istoricii de la Chişinău au mult de învăţat în plan metodologic şi conceptual de la studiile privind Holocaustul, efectuate în Europa de Vest şi America de Nord; este vorba în special de reconstituirea şi interpretarea mărturiilor supravieţuitorilor deportărilor staliniste din fosta RSSM, dar nu numai; istoricul şi societatea basarabeană, cea românească în ansamblu, au ocazia astfel să constate felul în care o comunitate – cea evreiască – îşi păstrează memoria colectivă şi încearcă, prin urmare, să nu admită repetarea pe viitor a tragediei care s-a abătut asupra acesteia acum mai mult de jumătate de veac;

• recunoaşterea şi studierea Holocaustului din anii 1941-1944, din Basarabia, Nordul Bucovinei şi Transnistria, în România în general dacă acceptăm definiţia largă a Holocaustului, este nu numai o datorie a istoricilor basarabeni şi români în general, subsumabilă deontologiei lor profesionale, ci constituie şi obligaţia întregii naţiuni române de a-şi înfrunta paginile dureroase ale propriului trecut. Este şi singurul mod onorabil şi viabil în care, între Prut şi Nistru, poate fi combătută propaganda etno-moldovenistă, antiromânească, antieuropeană în esenţă, a comuniştilor moldoveni şi a nomenclaturii de factură sovietică. O identitate colectivă nu se poate susţine prin omisiuni şi deformări de sens contrar. Dimpotrivă, singurul mod de a o perpetua eficient este cunoaşterea şi asumarea integrală a trecutului.



Note:
1. Viorica Nicolenco, Extrema dreaptă în Basarabia, 1923-1940, Chişinău, Civitas, 1999.
2. Veaceslav Stăvilă, De la Basarabia românească la Basarabia sovietică, 1939-1945, Chişinău, Tipografia Centrală, 2000.
3. Ibidem, p. 96-98. I. E. Levit, la rândul său, în critica adusă lui A. Petrencu, susţine că nu au existat asasinate ale reprezentanţilor armatei şi administraţiei româneşti în retragere la 1940 în care să fi fost implicaţi evreii. Vezi I. E. Levit, „Advokat”, în Glasul Moldovei, 22 (29 iunie 1999), p. 4.
4. V. Stăvilă, op. cit., p. 14; Michael Bruchis, Nations-Nationalities-People: A Study of the Nationalities Policy of the Party in Soviet Moldavia, Boulder, Co.: East European Monographs, 1984, p. 197.
5. V. Stăvilă, op. cit., p. 103.
6. Rodica Solovei, Activitatea Guvernământului Transnistriei în domeniul social-economic şi cultural (19 august 1941 – 29 ianuarie 1944), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2004.
7. Ibidem, p. 90.
8. Ibidem, p. 76-77.
9. Ibidem, p. 88.
10. Ibidem, p. 31-32.
11. Raul Hilberg, The Destruction of European Jews, London, W.H. Allen, 1961, p. 504, 508, 509.
12. Pavel Moraru, Bucovina sub regimul Antonescu, 1941-1944. Administraţie. Economie. Societate, Chişinău, Prut Internaţional, 2004.
13. Ibidem, p. 110, 124.
14. Vezi întreg paragraful dedicat evreilor, Ibidem, p. 108-124.
15. Sergiu Nazaria, Dumitru Danu, Alexandru Moraru, Iurii Zagorcea, Holocost v Moldove, Chişinău, CEP USM, 2005, p. 7. După apariţia cărţii, Alexandru Moraru, care a asigurat o parte importantă a materialelor de arhivă inedite, şi-a declarat public dezacordul cu privire la includerea sa drept co-autor, distanţându-se categoric de interpretarea şi concluziile lui Nazaria.
16. Ibidem.
17. Vezi de ex. Ibidem, p. 6, 15.
18. Ibidem, p. 11, 22, 28, 30, 42 etc.
19. Ibidem, p. 184.
20. Ibidem, p. 209.
21. Dennis John Deletant, „Ghetto Experience in Golta, Transnistria, 1942-1944”, Holocaust and Genocide Studies, vol.18, no.1, Spring 2004, p.1; Radu Ioanid, The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies under the Antonescu Regime, 1940–1944, Chicago: Ivan R. Dee & the United States Holocaust Museum, 2000, p. 108. Vezi şi Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, vol. 2, Bucureşti, Hasefer, 1997, p. 695.
22. Ibidem, p. 205.
23. Daniel Goldhagen, Hitler’s Willing Executioners: Ordinary Germans and the Holocaust, New York, Alfred A. Knopf, 1996. Pentru o recenzie reprezentativă la această carte vezi Ruth Bettina Birn, Volker Riess, „Revising the Holocaust”, în The Historical Journal, vol. 40 (March 1997), 1, p. 195-215.
24. Vladimir Solonari, Model Province: Explaining the Holocaust of Bessarabian and Bukovinian Jewry, în Nationalities Papers, vol. 34, no. 4, p. 473-8.
25.Ion Calafeteanu, Ed., Iuliu Maniu, Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice: 1940 –1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 112. Apud Solonari, p. 478.
26. Ibidem, p. 481.
27. Ibidem, p. 485-487.
28. Ibidem, p. 492.