Nu scriu despre Holocaust, scriu despre Evreu, iar Evreul a fost înainte, în timpul si dupa Holocaust

Aharon Appelfeld

AHARON APPELFELD s-a nascut in anul 1932 in apropiere de Cernauti. Mama acestuia a fost ucisa pe fondul agitatiei antisemite din Bucovina. A fost deportat impreuna cu tatal sau in Transnistria. A reusit sa scape si sa se ascunda in paduri pina in 1944 cind s-a alaturat trupelor sovietice, lucrind ca ajutor la bucatarie. Alaturi de alti refugiati a ajuns in anul 1946 in Palestina, dupa o scurta sedere in Italia. A studiat la Universitatea Ebraica din Ierusalim. Din 1975 si pina in 2001, Appelfeld a fost profesor de literatura ebraica la Universitatea Ben-Gurion din Beer-Sheva. Aharon Appelfeld a inceput sa publice in limba ebraica la sfirsitul anilor ’50, scrierile sale atingind probleme ale supravietuitorilor Holocaustului. Opera sa cuprinde in jur de 40 de carti (romane, povestiri, piese dramatice, eseuri), Appelfeld surprinzind destine evreiesti in complexitatea lor. In traducere romana au aparut Badenheim 1939 (Univers, 1988), Pentru toate pacatele (Hasefer, 2000) si Caterina (Univers, 2002). Lui Aharon Appelfeld i-au fost acordate numeroase premii literare importante, precum Premiul National pentru Literatura Israeliana (1999) si Premiul Nelly Sachs al orasului Dortmund (2005).

Francisca Solomon: – Domnule Appelfeld, v-ati nascut la Cernauti, intr-un tinut „idilic“, asa cum a fost descris de numerosi scriitori. Paul Celan spunea ca acolo traiau deopotriva oameni si carti. Aceasta convietuire a diferitelor minoritat i din Bucovina era intr-adevar atit de idilica ?

Aharon Appelfeld: – Idilic nu a fost, pentru evrei nu a fost niciodata idilic. A existat mereu un antisemitism latent sau chiar un antisemitism agresiv, insa nu era tocmai liniste. Eu sint nascut in 1932, iar situatia era atunci deja agitata pentru evrei, niciodata nu a fost idilic… Probabil ca inainte, cind Cernautii au fost sub autoritatea Imperiului Austro-Ungar, situatia era diferita, dar chiar si atunci au existat divergente.

F.S.: – Parintii dumneavoastra erau evrei asimilati ca si majoritatea evreilor bucovineni?

A.A.: – Da, sa spunem ca si majoritatea evreilor burghezi, care au absolvit liceul, Universitatea, caci exista si o mare masa a evreilor care erau orientati traditionalist, evrei traditionalisti, astfel ca doar intelectualii sau evreii burghezi erau asimilati. Masele au ramas traditionaliste.

F.S.: – Ce a reprezentat pentru familia dumneavoastra elaborarea planurilor national-socialistilor? Au fost percepute drept verosimile?

A.A.: – Parintii mei erau puternic orientat i spre cultura germana, din pacate, nu a fost si cazul meu, erau oameni foarte invatati, citeau foarte mult, indeosebi in limba germana. De aceea credeau ca regimul national-socialist sub conducerea lui Hitler nu va avea viata lunga, aceasta era speranta lor, marea lor speranta.

F.S.: – In romanele dumneavoastra reconstruit i propriile dumneavoastra trairi din timpul deportarii in Transnistria. Cind si cum ati fost deportat in Transnistria?

A.A.: – Am fost deportat in anul 1941 si am fost acolo pina in 1944. Trei ani, trei ani jumatate am fost in diferite lagare.

F.S.: – Va amintiti unde ati fost deportat?

A.A.: – Un lagar de care imi amintesc a fost Lucinet. Acolo am stat o perioada, dupa aceea am fost trimis de acolo.

F.S.: – Ce ramine din acesti ani intipa rit in memoria dumneavoastra?

A.A.: – Multi morti, foame, tifos,bolnavi si spaima. Acestea sint amintirile mele: soldati germani, soldati romani, ucraineni. Totul era rau, era un lung lant cu lucruri rele. Imi amintesc ca eram mereu flamind. Dupa aceea am plecat din acel lagar si am lucrat la tarani ucraineni, apoi unii delicventi m-au „adoptat“, erau hoti care m-au folosit la diverse furtisaguri, insa mi-au oferit piine, apa.

F.S.: – As putea sa va intreb ce s-a intimplat cu parintii dumneavoastra?

A.A.: – Mama a fost omorita undeva in primavara anului 1941 de catre un cadru SS. Ajuns in lagar, am fost separat de tata, mi l-au luat pe tata si eu am ramas singur, astfel ca in toti acei ani de razboi am fost singur.

F.S.: – Ce s-a intimplat cu tatal dumneavoastra?

A.A.: – O istorie lunga. L-am reintilnit dupa 20 de ani in Israel. Tata a muncit la germani si a fost salvat de rusi, fiind mobilizat si trimis in Rusia. Dupa multi ani a reusit sa scape de acolo si a venit in Israel. Eu nu stiam daca mai traieste, insa pina la urma l-am regasit.

F.S.: – Prezenta agresorilor este abia perceptibila in scrierile dumneavoastra. Scrieti indeosebi despre slabiciunile, spaimele si sentimentele victimelor. Cum au receptat criticii si cititorii acest fapt?

A.A.: – Am inteles inca pe cind eram tinar ca nu se poate scrie despre acestia. Atunci cind te afli in lagar nu mai esti om, esti partial om. Am inteles ca in lagar sau in ghetou, un om isi pierde umanitatea. Este preocupat doar de piine, apa si cartofi, iar eu am dorit sa-i inteleg pe evrei ca si oameni, intelegi?

F.S.: – Da. A existat insa o anumita estetica a literaturii despre Holocaust care isi propunea sa descopere doar latura pozitiva, umana a victimelor. Ati urmat acest tipar?

A.A.: – Nu. Exista lucruri in viata care nu pot fi intelese. Nu putem intelege moartea unui copil. Cum putem intelege oare moartea a sute, mii, zeci de mii, sute de mii de oameni? Ce poti spune despre aceasta? Nimic. Ce-ti poti inchipui despre aceasta? Nimic. Astfel ca eu scriu despre existenta evreilor inainte, in timpul si dupa Holocaust. Vreau sa inteleg ceea ce reprezinta Evreul modern. Ce inseamna a fi Evreu modern? De exemplu, in Evul Mediu, Evreul era credincios, a fost persecutat tocmai pentru ca era credincios, insa Evreul modern nu mai este un Evreu credincios, poate avea simtaminte evreiesti, insa nu mai este Evreu in sensul adevarat al cuvintului. Mi-am propus sa inteleg inainte de toate acest fenomen. Nu scriu despre Holocaust, scriu despre Evreu, iar Evreul a fost inainte de Holocaust, in timpul Holocaustului si dupa Holocaust. Vreau sa inteleg toate aceste trei mari perioade din istoria evreilor in complexitatea lor. Exista autori care au pus intr-adevar in centrul scrierilor lor problematica Holocaustului. Am fost bun prieten cu Primo Levi, sint prieten cu Imre Kertész, Elie Wiesel si cu Norman Manea. Totusi nici Norman Manea nu este un scriitor al Holocaustului, el scrie mai mult despre perioada comunista. Ma simt legat de ei, insa datorita faptului ca eu scriu in ebraica, aceasta m-a condus spre sursele evreiesti, spre Biblie.

F.S.: – Desi numeroase documente si marturii ale supravietuitorilor lagarelor si ghetourilor din Transnistria demonstreaza implicarea guvernului roman de atunci la nimicirea evreilor din Bucovina si Basarabia, in istoriografia romaneasca actuala exista o oarecare tendinta de a nega si de a minimaliza faptele. Ca fost deportat si supravietuitor al lagarelor si ghetourilor transnistrene, ce puteti spune despre aceasta?

A.A.: – Ce se poate spune despre aceasta? Ca mama a fost ucisa, ca bunicii si unchiul au fost si ei ucisi, apoi am ramas cu tata si la scurta vreme l-am pierdut si pe el si am ramas singur. Este tot ceea ce pot spune. Acum inteleg mai mult despre cifre, in Transnistria au fost aproximativ 300.000-400.000 de evrei care au murit, au fost executati. Atunci insa nu am inteles, nu stiam, credeam ca totul era doar impotriva mea, nu impotriva evreilor. Credeam ca sint un martor singular al acestor intimplari istorice.

F.S.: – In Romania sinteti cunoscut in cercurile restrinse ale unor literati, numai trei din romanele dumneavoastra au fost traduse in limba romana.

A.A.: – Da, iar eu am scris mai bine de 40 de carti: romane, nuvele, piese dramatice si de asemenea eseuri.

F.S.: – Credeti ca cititorii romani nu sint pregatiti sa citeasca literatura despre lagarele si ghetourile din Transnistria?

A.A.: – Eu nu scriu doar despre lagarele si deportarile in Transnistria, la mine aproape ca nu exista germani, romani, astfel ca nu exista un spatiu istoric, ci un spatiu existential. Acolo am fost fiind copil, de aceea trairile mele nu au fost istorice, ci existentiale.

F.S.: – Totusi intimplarile pe care le descrieti le plasati intr-un anumit cadru spatial.

A.A.: – Desigur. Scriu despre perioada de dinainte de razboi cind eram inca impreuna cu parintii mei, au fost cele mai frumoase zile din viata mea, apoi a fost razboiul, iar dupa razboi am venit in Israel. Aveam atunci 13 ani si jumatate. Inca o viata in care, nu as putea spune ca amintirile din Transnistria au fost suprimate, Transnistria a reprezentat doar o perioada din viata mea, asemenea unei interventii chirurgicale, exista o viata inainte de operatie si o viata dupa operatie. Dupa cum am mai spus, tema mea este Evreul, ce inseamna a fi evreu, care este caracterul sau, cui apartine el, de ce nu este iubit, ce s-a intimplat cu el, in ce masura mai este legat el de traditiile sale. Poate ca nici nu mai apartine traditiei sale. Este Israel ceva bun pentru el? Eu nu sint ideolog, scrierile mele nu sint ideologice, vreau doar sa inteleg oamenii. Scriu si despre crestini, imi indrept insa atentia spre evrei, scriu despre rolul acestora in lume. Vreau ca evreii si neevreii sa inteleaga ceea ce reprezinta acest fenomen extraordinar de interesant, acela de a fi evreu, sa descopere cultura evreiasca cu cele doua limbi majore: ebraica si idis, o cultura care a oferit lumii ginditori, oameni de stiinta valorosi, mari scriitori precum Kafka si Proust si multi altii, cu speranta ca va mai oferi si in viitor multi oameni de o deosebita valoare.

F.S.: – Dupa razboi ati ramas fara parinti si fara o limba materna. Limba germana, limba dumneavoastra materna, a fost inlocuita de ebraica. Ce ati simtit atunci in fata acestui proces de transformare lingvistica?

A.A.: – Am venit in Israel, aveam pe atunci 13 ani si jumatate, stiam putina germana, citeva cuvinte in romana, putina ucraineana, putin idis, insa de fapt eram deposedat de o limba materna. Aici toata lumea vorbea ebraica. La inceput am locuit intr-un kibbutz, la o ferma, acolo se vorbea doar ebraica, astfel ca am invatat ebraica, aceasta devenind cumva limba mea adoptiva. Vorbesc multe limbi, nici una perfect, doar ebraica a devenit a doua mea limba materna. Am citit mult in aceasta limba, am invatat in aceasta limba.

F.S.: – Scriitorul german Edgar Hilsenrath, la rindul sau un supravietuitor al ghetourilor din Transnistria, a marturisit intr-un articol ca scrisul a reprezentat pentru el o adevarata terapie. De aceea as dori sa va intreb daca si pentru dumneavoastra scrisul a avut un rol terapeutic?

A.A.: – Nu. Scrisul nu a avut pentru mine un rol terapeutic. In scrierile mele explorez, incerc sa-i inteleg pe parintii mei, sa descopar ceea ce inseamna sa fii un evreu asimilat, de ce s-au asimilat, de ce parintii nu au fost asemenea bunicilor care erau inca evrei traditionalisti. Niciodata nu am avut vreo suferinta psihologica de pe urma Transnistriei. Desigur ca atunci am suferit mult, insa aceasta nu m-a ranit, nu mi-a creat probleme psihologice. Vroiam doar sa inteleg fenomenul, unde ma aflu, de ce ma aflu aici, de ce am venit aici.

F.S.: – Acum, dupa numeroasele carti pe care le-ati scris, ati gasit un raspuns?

A.A.: – Nu, nu am un raspuns. De-a lungul vietii mi-am pus numeroase intrebari, am cunoscut multi oameni, de aceea pot spune ca eu nu ma ocup de probleme, ci de oameni, este o literatura existentiala.

F.S.: – Cartea dumneavoastra Sipur Haim (Povestea unei vieti) are un puternic caracter autobiografic. Povestiti despre anii razboiului, despre deportarea in lagarele si ghetourile din Transnistria, despre eliberare si despre drumul spre Eretz Israel. Acolo ati inceput o noua viata. Ce a insemnat atunci a deveni un „nou evreu“?

A.A.: – A existat atunci o tendinta, aceea de a deveni un „nou evreu“. Nu am acceptat aceasta tendinta, am ramas evreu, altfel spus, un evreu asimilat, un evreu fara religie, cu toate acestea, totusi, evreu, un batrin evreu, in sensul unui batrin evreu asimilat, insa nu un evreu necredincios. Aici se ajunsese la a nu se mai discuta despre tot ceea ce li s-a intimplat evreilor in Galuth1 in cei peste doua mii de ani de exil, astfel puteai deveni un „nou evreu“. A fost un experiment, rau sau bun, dar o incercare.

F.S.: – A fost un experiment reusit?

A.A.: – Nu stiu daca „reusit“ e un cuvint potrivit in acest caz. Ceva se schimbase, evreii nu au avut atita vreme un stat al lor, atunci au avut un stat, evreii nu au avut armata, atunci au avut armata, fiecare tinar serveste in armata trei ani, trei ani jumatate, aceasta inseamna ceva, insa nu cred ca au devenit „noi oameni“. Fiecare are parinti si parintii acestia sint nascuti in Romania sau in Ungaria ori in alte colturi ale lumii, fiecare preia cite ceva de la parinti.

F.S.: – Ce puteti spune despre actualele tendinte din literatura israeliana? Aceasta reprezinta un punct de vedere evreiesc sau poate unul israelian?

A.A.: – Acum avem o literatura care atinge o problematica locala. Aceasta nu m-a interesat foarte mult. Evreul a cutreierat multi ani, a cutreierat prin toata lumea si a adus ceva cu sine, ceva colectiv. Fara acest ceva colectiv, Evreul nu poate fi inteles, psihologic vorbind. Chiar si cei nascuti aici, in Israel, au mostenit ceva de la parinti si de la bunici, astfel ca atunci cind cineva imi spune: „sint israelian“, il intreb: „ce vrei sa spui prin aceasta?“

F.S.: – {i ce fel de raspunsuri primiti?

A.A.: – „Sunt nascut aici“, „ebraica este limba mea materna“, „nu ma identific cu evreii din Galuth“, „nu-i inteleg si nu vreau sa-i inteleg pe evreii din Galuth“. In opinia mea, acestea sint raspunsuri superficiale.

F.S.: – Ce reprezinta pentru dumneavoastraun israelian?

A.A.: – Inca nu exista asa ceva. Daca vii dintr-o familie originara din Maroc, ai in tine ceva marocan, vii dintr-o familie originara din Romania, ai in tine ceva romanesc si ceva din cultura idis, vii dintro familie ungureasca, ai altceva. Probabil intr-o suta de ani, doua sute de ani, se va putea spune ca exista ceva care poate fi numit israelian. Vor fi trecut deja zece generatii, oamenii vor avea radacini. Acum cine isi are radacinile aici? Toata lumea vorbeste ebraica, insa acasa se vorbesc multe alte limbi, ceea ce implica si o alta mentalitate. Exista o oarecare iluzie a unei identitati israeliene, prin faptul ca s-au nascut aici, ca limba materna este ebraica, ca au facut serviciul militar si ca se intilnesc cu oameni care vorbesc de asemenea ebraica, totusi afirmatia ca exista deja o identitate israeliana bine definita este prematura.

F.S.: – Ani la rind ati refuzat sa vizitati Germania. Asa-zisa generatie a agresorilor aproape ca nu mai este prezenta, guvernul german a infiintat diferite fonduri pentru despagubirea victimelor, numeroase muzee si monumente documenteaza si simbolizeaza crimele in masa fata de evreii est-europeni. Cum priviti societatea germana din ziua de astazi?

A.A.: – Cartile mele au fost traduse de mult in limba germana, insa eu nu am fost in Germania. Am crezut ca generatia mea trebuie sa pastreze o anumita distanta fata de limba germana, fata de poporul german, fata de Germania. Abia in urma cu cinci ani am fost pentru prima oara in Germania. Am primit o invitatie de la editorul meu care mi-a spus: „cititorii tai nu sint nazisti, cititorii tai sint tineri germani, oameni cu o orientare anti-fascista. De ce sa nu vii aici si sa tii o conferinta, sa vorbesti cu ei?“. Astfel ca am plecat in ermania. Mi s-a conferit si un important premiu, Premiul „Nelly Sachs“. In Germania am fost deja de trei ori. Nu a fost usor pentru mine. De cite ori vedeam pe strada un om mai in virsta, ma intrebam unde a fost in timpul razboiului, pe cine a omorit, pe cine a batut, din acest punct de vedere nu a fost foarte placut, insa a fost interesant sa vad cum numerosi tineri germani vorbesc mai multe limbi, nu mai sint atit de orientati spre nationalism, nu mai au o conceptie ingusta fata de alteritate. Exista o diferenta.

F.S.: – Ce parere aveti ca in Germania au fost ridicate atit de multe monumente care amintesc de crimele din perioada celui de-al doilea razboi mondial?

A.A.: – Aceasta nu este o problema evreiasca, ci una germana. Germanii vor sa explice astfel trecutul. Totusi acestea reprezinta doar simple monumente, precum monumentul inaugurat de curind la Berlin in memoria evreilor europeni ucisi in perioada celui de-al doilea razboi mondial. Din punct de vedere estetic, acesta este o realizare, insa nu le-a redat mortilor viata. A fost o crima anti-umana uriasa.

F.S.: – Anul trecut v-a fost acordat la Dortmund Premiul „Nelly Sachs“; numeroase sesiuni de comunicari din Europa au in centru personalitatea si scrierile dumneavoastra. Sinteti de parere ca raspundeti mai degraba orizontului de asteptare al cititorilor europeni decit al celor israelieni?

A.A.: – Nu as putea afirma acest lucru. In Israel am primit toate premiile literare importante: Premiul Bialik, Premiul National pentru Literatura Israeliana si altele. Cititorii mei nu erau numerosi, mai ales in anii ’60-’70 cind tara avea o orientare puternic ideologica. Insa acum cartile mele sint cunoscute, apar in Israel intr-un tiraj de 5.000-10.000 de exemplare, o cifra frumoasa in raport cu numarul de cititori. Este tragic faptul ca multi dintre cei care au venit in tara odata cu mine nu pot citi in ebraica, dupa 20 de ani, acestia pot vorbi sau citi un ziar, insa putini pot citi o carte. Astfel ca acei cititori „naturali“ nu au putut citi ceea ce am scris. Acum cititorii mei citesc cartile mele in traducere germana, engleza, franceza, spaniola, ungureste. Exista insa intelectuali care citesc scrierile mele in limba ebraica sau persoane care traiesc aici de mai bine de 40 de ani.

F.S.: – Inca de la infiintarea statului Israel in anul 1948, tara s-a confruntat mereu cu atacuri teroriste din partea unor tari arabe. In ultimii ani situatia securitat ii Israelului s-a stabilizat oarecum. Totusi adesea se ajunge la violenta si atacuri teroriste. Israel este practic o insula intr-o mare araba. Cum vedeti viitorul Israelului in context politic?

A.A.: – Evreii au trait mereu undeva intr-un ghetou, aceasta face parte din istoria noastra, din destinul nostru. Acum sintem inconjurati de tari arabe. Cit priveste viitorul Israelului in context politic, totul este ipotetic. Avem Iranul cu bomba atomica, care ameninta, pentru prima oara dupa Hitler, ca vor sa-i nimiceasca pe evrei, sa stearga de pe fata pamintului aceasta tarisoara. Este ceva infricosator atunci cind aproape un miliard de oameni isi doreste sa nimiceasca statul evreiesc si pe cele cinci milioane si jumatate de evrei de acolo. Aceasta spune ceva. Nici un alt stat din lume nu ar spune ca vrea sa stearga de pe fata pamintului un alt stat. Desigur ca acest fapt nu reprezinta ceva nou, a fost mereu prezent in istoria noastra. In Evul Mediu s-a dorit nimicirea evreilor, Evreul era tot ceea ce e mai rau pe lume. Aceasta a avut un ecou peste secole.

F.S.: – Domnule profesor Appelfeld, in incheierea acestei discutii as dori sa va intreb ce reprezinta astazi Israel pentru dumneavoastra?

A.A.: – Traiesc aici de 60 de ani. Nu mi-as putea imagina sa traiesc in alta parte. Fiecare al doilea sau al treilea locuitor este un supravietuitor. Ma bucur mereu sa fiu cu ei, cu acestia pot vorbi ebraica si tot cu ei pot schimba cite un cuvint in idis, romana, germana, franceza, exista si sentimente comune. Israel e patria mea, in special Ierusalimul. Este un loc aparte. Aici poti intilni totul: evrei religiosi, liberali, evrei blonzi, roscati, verzi (ride), insa toti ma intereseaza. Este limba mea, cafeneaua mea, sint personajele mele.

F.S.: – Va multumesc. Interviu realizat de Francisca Solomon in luna mai 2006, la Ierusalim.