IUDAISMUL – religia unui destin divin

Israel - tara unde a aparut cultul iudaic

"Tineti minte trei lucruri si veti scapa de chinurile nedreptatii: sa stiti de unde veniti, sa stiti încotro mergeti si sa stiti în fata cui va trebui sa dati stricta socoteala despre voi însiva"




Descrierea cultului

În Israel poţi păşi prin singurul coridor accesibil – Poarta Mandelbaum. Acesta este un pasaj strâmt, lung de cca. 100 de metri, o străduţă baricadată, păzită la un capăt de militari arabi, iar la celălalt capăt de soldaţi israelieni. Sunt înarmaţi cu automate scurte. Deseori au loc incidente de frontieră. Ţi se poate oferi un permis special pentru traversarea frontierii dincolo.

…Din partea israeliană, un grănicer din patrulă m-a întrebat ce treburi am. Când l-am informat că mă ocupam de domeniul religiei, a arătat mult interes.

A-ţi venit într-un loc bun – mi-a zis el. Acesta este pământul Domnului. Poate că se gândea la teritoriul peste care flutura un steag cu linii albastre şi albe, cu steaua lui David pe el, sau poate că se referea la ţinutul de jur împrejurul Porţii Mandelbaum.

Republica lui Israel ocupă o mare parte din Palestina, dar toată această ţară sfântă pentru evrei, creştini şi musulmani. Cele mai vechi tradiţii aparţin evreilor. Cele mai vechi borne sunt evreieşti, tot aşa cum sunt şi cele mai vechi rânduieli ceremoniale. Sabatul, ziua Răscumpărării, sărbătoarea Paştelui, sărbătoarea Colibelor sau a Corturilor, Cincizecimea – sunt parte din zestrea poporului evreu.

Iudaismul Azi

Întregul “Pământ al Domnului” (Ţara Sfântă) – generos de bogat în tradiţii şi înţelepciune religioasă – este legat, implicit, de iudaism, de religia a cca. 12.000.000 de oameni, din care cca. 6.000.000 de oameni locuiesc în Statele Unite, iar aproape 2.000.000 de oameni au acum cetăţenie israeliană.

Pe când te îndrepţi spre hotelul “Împăratu David” din partea mai nouă a Ierusalimului, Vechiul Ierusalim fiind în sectorul arab, vezi evrei patriarhali, cu barbă, pretutindeni de-a lungul căii. Sunt aspri şi neîngrijiţi. Îmbrăcaţi în costume negre şi poartă pălării cu streaşină largă; seamănă mult cu populaţia Ami din Pensylvania (stat în SUA). Îi vezi în mijlocul traficului şi când îi compari cu israeliţii moderni îmbrăcaţi ca şi cum doar atunci ar fi coborât de pe trotuarele New-Yorkului, înţelegi iarăşi pe cât de variată şi fabuloasă este istoria acestei religii, în special când este văzută prin poporul ei din Ţara sfântă a Sionului.

Un Popor Ales

Intrarea iudaismului în şuvoiul istoriei sfinte a fost extrem de dramatică. Primele 5 cărţi ale lui Moise, numite Pentateuh, relatează istoria şi constituie o epopee ce urcă până la cel puţin 3.000 de ani. Creştinii, nu mai puţin decât evreii, palpită la maiestatea cuvintelor familiare fiecărui părtaş al tradiţiei iudeo-creştine. “ La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul… Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a creat, i-a creat bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat… Iar Dumnezeu a văzut tot ceea ce făcuse şi a văzut că erau foarte bune” (Facerea/Geneza 1:1,27,28,31).




Alte cărţi ale Vechiului Testament continuă revelaţia, profeţiile, credinţele, suferinţele şi aspiraţiile poporului lui Israel. Îi vedem ca nomazi rătăcind prin pustie, ca sclavi slujind lui faraon şi ca oameni liberi scoşi din robie de marele Dumnezeu Yahve. Din locuri unde fuseseră dispersaţi au ajuns să formeze o nouă naţiune, în ciuda unor grozave adversităţi. În toate aceste situaţii îi vedem angajaţi într-o dramă spectaculoasă.

Minunea ce se petrece în republica Israel este pe linia manifestărilor istorice de care este plin iudaismul: fuga din Egipt, trecerea Mării Roşii, rătăcirea în pustie. Fiecare călător din Israel – indiferent de opinia lui asupra implicaţiilor politice, dacă disputa arabo-israeliană este bună sau rea, sau indiferent de părerile sale cu privire la Sionism – nu poate să nu fie impresionat de fervoarea spirituală ce uneşte şi susţine această realizare. Deosebirile politice, sociale şi religioase acute dintre oameni sunt subliniate într-o zicere veche de când lumea: “ Israel a ales pe Yahve să-I fie Dumnezeul său, iar Dumnezeu a ales pe Israel să-I fie poporul Său”.

Este miezul gândirii acestor oameni, însă ca să ţii în minte acest fapt înseamnă să cunoşti iudaismul. Aceşti oameni sunt convinşi că Dumnezeu i-a recunoscut, i-a separat şi i-a pregătit să-I fie aleşii Lui. Ei cred că Dumnezeu i-a ales nu pentru privilegii speciale, ci pentru o slujire şi o misiune deosebită în lume. Ei cred că undeva în “ Pământul lui Dumnezeu”, sensul ascuns al minunilor este arătat pe deplin. Undeva printre deşerturi, muntele lui Yahve păstrează secretul vizând modul şi timpul când degetul lui Dumnezeu a scris cele zece porunci. Undeva Avraam a ospătat, pe neştiute, îngeri. Undeva pe muntele Carmelului, Ilie i-a ruşinat şi învins pe preoţii lui Baal. Undeva Saul a fost rege. David I-a cântat psalmii, Solomon I-a zidit Templul. Undeva Isaia a proorocit despre venirea Mântuitorului, a lui Immanuel. Toate acestea formează iudaismul şi moştenirea lui. Din cea mai timpurie istorie ebraică şi până la constituirea statului Israel, iudaismul a rămas religia unei sortiri divine.

Tocmai acest simţământ al sortirii îi uneşte pe evrei, deşi mai sunt încă un popor dispersat. De la cel mai neînsemnat evreu şi până la şeful republicii Israel, şi de la tânărul copil evreu şi până la cel mai bătrân rabin, sentimentul patronajului lui Dumnezeu este o forţă conducătoare.

Evreii cred că nu este o cale uşoară aceea pusă înaintea lor de către Dumnezeu. Vor fi persecuţii din pricina dreptăţii (sfinţeniei – righteousness). La fel, ei simt că această cale pe care vor merge nu este clar însemnată, deoarece Dumnezeu îşi ascunde scopurile sale tot aşa cum S-a ascuns de Moise pe muntele Sinai. Mai departe, călătoria nu este scutită de criză; Yahve îşi are modul Său de a-şi pune copiii la încercare. Dar în privinţa sprijinului Său nu poate fi îndoială.



Tora


Inerentă destinului iudaismului este Tora, sulurile sacre. Ea ocupă un loc central în fiecare sinagogă, se citeşte la fiecare slujbă din sâmbete şi este scumpă fiecărei inimi de israelit. Tora înseamnă “Legea” şi este privită ca Biblia ebraică (Biblia evreilor). Ea face parte, de asemenea, din Vechiul Testament, dar este cu mult mai semnificativă pentru un evreu decât pentru străin. În ea se află păstrată voia revelată a lui Dumnezeu şi pe ea îşi fundamentează iudaismul codul său şi comportarea morală.

Tora conţine misterioasa identificare a lui Yahve prezentată în cuvintele blazonale: “Eu sunt cel ce sunt” (Ieşirea 3.14). Şi aici se află declaraţia supremă care a făcut din iudaism cea dintâi dintre religiile monoteiste din antichitate: “Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul Tău este singurul Dumnezeu…” (Deuteronom 6.4). Tora este comoara nădejdii şi a siguranţei, linia directă de comunicaţie dintre un popor şi Dumnezeul său. La evrei, Tora este Cuvântul, iar Cuvântul este Tora. Ea constituie întregul corp de învăţătură şi Scriptura de care evreul este legat şi prin care este eliberat de superstiţie şi frică neîntemeiată. Tora este iudaismul şi, ca parte din destinul divin, ea îi uneşte pe oameni orişiunde străluceşte Steaua lui David. În iudaism, în special, Sfintele Scripturi au mare însemnătate.

Talmudul şi alte scrieri sacre

Iudaism este şi Talmudul. Aşa cum Tora este Legea scrisă a poporului ales, tot aşa Talmudul a fost cândva legea orală. Codificat acum, el a îmbinat Mişna şi Ghemara (studiile rabinice) şi interpretează, ilustrează şi amplifică legea scrisă. Talmudul este Tora orală în care oameni iluştri ai sinagogii şi-au adunat ca într-o matcă înţelepciunea şi descoperirile lor. Aici, Simon cel Drept declară: ‚Lumea se menţine prin trei lucruri: Legea, cultul şi generozitatea‛.

În Talmud mai găsim şi cuvintele rabinului Hillel: “Mai multă carne – mai mulţi viermi; mai multă bogăţie – mai multă grijă; mai multe femei – mai multă vrăjitorie; mai multe concubine – mai multă desfrânare; mai mulţi sclavi – mai multă tâlhărie. Dar mai multă Lege înseamnă mai multă viaţă; mai mult studiu înseamnă mai multă înţelepciune; mai multă sfătuire înseamnă mai multă claritate; mai multă sfinţenie înseamnă mai multă pace”. Tot aici înţeleptul învăţător Akabya ben Mahalalei sfătuieşte: “Ţineţi minte trei lucruri şi veţi scăpa de chinurile nedreptăţii: să ştiţi de unde veniţi, să ştiţi încotro mergeţi şi să ştiţi în faţa cui va trebui să daţi strictă socoteală despre voi înşivă”.

Învăţătura şi sfatul îşi află de asemenea loc în Midraş, care scrutează textele biblice astfel încât necesara călăuzire a lui Dumnezeu să apară clară. Mistica şi speculaţiile se află în Zohar, carte ce constituie textul cabaliştilor în căutarea adevărurilor ascunse. Aceste persoane cercetează sfintele lor scripturi pentru a afla răspunsuri la întrebări ca următoarele: “Ce este sufletul omului? Cum se poate face deosebire între bine şi rău ? în ce constă fiinţa lui Dumnezeu ? Există rai şi iad? Ce este lumea îngerilor şi a demonilor?” În toată istoria acestui neam rătăcitor acestea sunt nişte întrebări pe care oameni numiţi “cabalişti” le-au cântărit şi le-au examinat disecând fiecare linie, cuvânt şi literă a Legii spre a sonda adâncurile tainice.

Suferinţa şi poporul strămutat

Destinul iudaismului se leagă, de asemenea, de suferinţă şi de aducerea aminte de suferinţă. Mi-am dat seama din nou de aceasta în Israel, ori de câte ori cetăţenii noului stat puneau întrebarea: “Cum stau lucrurile pe aici?” Ei se refereau la starea vechiului Ierusalim unde multe sanctuare scumpe inimii lor se aflau pecetluite în mâini arabe. Arabii m-au întrebat mai târziu despre ce mai este în Israel. Există un dor şi o tânguire după locurile sfinte de ambele părţi ale sfâşietoarei Porţi Mandelbaum, dar nimănui mai mult decât evreului Ierusalimul înseamnă locaşul lui Yahve.

Ierusalimul s-a schimbat de o parte şi de alta de circa 40 de ori de când David l-a statornicit ca sanctuar pentru arca lui Dumnezeu. Iar acum, ca şi atunci când armatele romane stăpâneau oraşul la puţin timp de la începutul erei creştine, evreilor le este interzis să intre în vechiul Ierusalim şi să plângă acolo unde au plâns strămoşii lor sau să moară acolo unde părinţii lor au dorit să moară 1.

Necazurile diasporei ar fi putut învinge iudaismul, căci, mai mult decât oricare alt grup religios, evreii sunt un popor risipit şi despărţit. Este uşor să simţim că asimilarea i-ar fi putut înghiţi, deoarece evreii au fost siliţi să se identifice cu cultura şi cu limba naţiunilor de pretutindeni. Persecuţia i-a ameninţat adeseori cu nimicirea. De la ghetou la camerele de gazare, opresiunea şi atrocităţile în masă împotriva lor nu au egal. Iudaismul poate părea simbolul suferinţei şi al aducerii aminte de suferinţă, dar noi trebuie să reţinem că el se întemeiază de asemenea pe principiul că în toată suferinţa, sortirea divină îşi conturează cursul ei şi îi garantează supravieţuirea. Orice ar face oamenii pentru a-i umili pe evrei, aceea îi uneşte pe ei mai adevărat şi cristalizează cultura lor în forma ei unică şi inexpugnabilă.

1 - în momentul scrierii cărţii (n.t.)

Zile sacre

Iudaismul înseamnă şi sărbători şi zile sacre legate atât de bine cât şi de rău. Canavaua religiei iudaice s-a ţesut în războiul datinilor religioase. Mulţi creştini încep să studieze sensul Sederului iudaic, cina ţinută în legătură cu Pastele. Sederul are o strânsă legătură istorică şi mistică cu Cina Domnului pe care o celebrează creştinii. Fiecare copil evreu iubeşte, cinsteşte şi ţine Sederul. El cunoaşte sensul Sederului. El nu uită niciodată cum a şezut împreună cu părinţii în jurul mesei de Seder şi cum, după tradiţie, a întrebat: “De ce este această noapte deosebită de toate celelalte nopţi?” şi îşi aminteşte cum tatăl lui a răspuns: “Noi eram sclavi la Faraon în Egipt, iar Dumnezeul nostru cel Veşnic ne-a scos de acolo cu mână tare”.

Roş Haşana, Anul nou iudaic şi care cade în septembrie sau în octombrie, potrivit cu variaţiile calendarului iudaic, este o zi de serioasă cercetare a sufletului.

Yom Kippur, Ziua Răscumpărării, vine la zece zile după Roş Haşana, şi este o perioadă de odihnă solemnă. Este dedicată mărturisirii păcatelor, căinţei şi împăcării cu Dumnezeu. Yom Kippur este un fel de Sabat al Sabaturilor. Sabatul însuşi, care începe la apusul soarelui (în amurg) în fiecare vineri, este ţinut cu rigurozitate în Israel – poate mai mult decât oriunde din cauza marelui număr de evrei ortodocşi de aici. Ortodoxia (iudaică n.t.) interzice lucrul sâmbăta şi călătoriile în zi de sâmbătă. Ortodoxia (iudaică) din toată lumea ţine sâmbăta ca pe o zi specială de odihnă, iar toţi evreii care-şi respectă religia lor ţin să respecte ziua (sâmbetei) de la un asfinţit la celălalt.

Hanukka, sărbătoarea consacrării, celebrează victoria Macabeilor asupra grecilor care căutaseră să-i elenizeze pe evrei în secolul II înainte de Hristos. Iuda Macabeul “a curăţit templul” pe care grecii şi sirienii îl profanaseră.

Purim este o altă sărbătoare a eliberării, bazată pe relatarea din cartea Esterei.

Şabuoth este Sărbătoarea Săptămânilor sau sărbătoarea primelor roade ale secerişului. Ea se mai numeşte şi Cinci-zecime, ceea ce înseamnă “cincizeci de zile” după Paşti.

Sukkoth, Sărbătoarea Corturilor sau a colibelor comemorează strângerea secerişului.

În profunzimea fiecărei sărbători se află un memento insistent, că iudaismul a suferit mult, că adeseori a fost eliberat şi că a fost substanţial scăpat de la absorbţie prin pronia lui Dumnezeu. De timpuriu în istoria sa, zoroastrismul l-a provocat cu conceptul său de dualism, dar iudaismul a replicat că Dumnezeu nu putea să creeze o fiinţă rea egală cu Sine. Buddhismul ar fi putut transforma Decalogul iudaic într-o simplă filosofie morală sau etică, dacă evreii n-ar fi stăruit că Yahve le-a transmis direct cuvinte vizând un scop divin ce depăşea ştiinţa lor. Credinţa hinduistă în karma, în reîncarnare şi caste ar fi putut schimba concepţiile iudaice privitoare la scopul vieţii, de n-ar fi fost convingerea iudaică despre pasiunea şi dorinţa lui Dumnezeu pentru dreptate socială.

Deşi iudaismul avea legături cu aceste religii, el nu a îngăduit să fie cucerit de ele. În loc, el a asimilat ceea ce părea că serveşte planului lui Dumnezeu privitor la evrei ca fii ai sortirii Sale. Printr-un geniu rar întâlnit, iudaismul a creat o religie fără o anume dogmă şi o mişcare fără un anume fondator, în afară de “Dumnezeul nostru cel veşnic ”, şi care, într-un sens foarte real, a fost socotit întemeietorul Statului ebraic al lui Israel, veghetor asupra poporului Său.

Iudaism şi creştinism

Pe când mergeam pe străzile din Israel şi colindam la ţară în acest ţinut semideşertic, dar care devine din ce în ce mai mult o câmpie fertilă, mă gândeam la multele expresii din tradiţia ebraică şi care fac parte din comoara de gândire creştină. Mi-au venit în minte expresii ca: “Pământul făgăduinţei”, “Dumnezeul oştirilor”, “copiii lui Dumnezeu”, “binecuvântarea de la Mizpah”, şi multe altele. De asemenea, grupuri etnice cum sunt: canaaniţii, filistenii şi caldeenii, triburi ca Efraim şi Mânase, şi celelalte zece triburi mi-au atras atenţia. Zei ca Moloch, Baal şi Beelzebub, toţi menţionaţi pe nume în Scriptură, se interferează cu tradiţia iudeo-creştină, împreună cu o mare gamă de concepte teologice. Adeseori m-am oprit din cursul gândurilor mele, dându-mi seama că principalul punct de separare dintre noi creştinii şi evrei este că noi credem că Mesia a venit în persoana lui Hristos, în timp ce ei încă aşteaptă venirea Celui făgăduit, Immanuel. Şi, mai ales, într-aceasta constă deosebirea.

Speranţa în venirea Lui uneşte poporul evreu. Această aşteptare şi veghere constituie o parte vitală a iudaismului. Când se zice că Moise a primit Legea pe Muntele Sinai şi a transmis-o lui Iosua, care a dat-o judecătorilor, care au transmis-o profeţilor, care au dat-o oamenilor sinagogii, se implică faptul că s-a transmis şi nădejdea unui Izbăvitor. El urmează să fie plinirea Legii. Pentru cei mai mulţi dintre evrei, speranţa mesianică rămâne de temelie.

Concepte fundamentale

Majoritatea evreilor, de asemenea, cred că există şi concepte fundamentale, pe care trebuie să le creadă. Maimonide (rabi Moses ben Maimon), cel mai proeminent talmudist din Evul Mediu, a înşiruit treisprezece articole de credinţă bazate pe următoarele teme:

1. Existenţa lui Dumnezeu;
2. Unitatea lui Dumnezeu;
3. Natura spirituală a lui Dumnezeu;
4. Unicitatea lui Dumnezeu prin faptul că El a existat mereu şi continuă să existe întotdeauna;
5. Cinstirea (adorarea) lui Dumnezeu;
6. Profeţia;
7. Moise, ca fiind cel mai mare dintre profeţi;
8. Originea cerească a Legii;
9. Firea veşnică a Legii;
10. Cunoaşterea de către Dumnezeu a faptelor oamenilor;
11. Răsplata şi pedeapsa;
12. Venirea lui Mesia;
13. Învierea morţilor

Alte surse de autoritate dau alte interpretări. Printre acestea se numără şi învăţatul Hasdai Crescas, care, în secolul al XV-lea, a expus patrusprezece puncte privind structura spirituală a iudaismului:

1. Dumnezeu cunoaşte individual toate lucrurile şi toţi oamenii.
2. Pronia Lui se exercită asupra fiecărei persoane în parte.
3. El este atotputernic.
4. El S-a revelat în mod special profeţilor.
5. El a dat omului libertate de voinţă.
6. El a dat omului Tora.
7. El a creat universul la un moment anume.
8. Nemurirea este asigurată celor care ascultă (respectă) poruncile Lui.
9. Există pedeapsă pentru cei răi.
10. Morţii vor învia.
11. Tora este veşnică.
12. Moise este autoritate supremă.
13. Arhiereul poate prevesti evenimentele viitoare prin Urim şi Tumim (obiecte menţionate la Ieşire 28.30).
14. Mesia va veni în viitor.

Diversificarea iudaismului

Punctele de credinţă, după cum susţine Maimonide, sau Crescas, sau alţi părinţi ai credinţei de-a lungul secolelor, constituie firea şi viaţa poporului evreu şi fac din statul Israel centrul iudaismului şi patria fiecărui evreu. Căci aici, în republica israelită, sunt reprezentate cele trei mari tipuri de iudaism – tipuri de asemenea reprezentative în ce priveşte comunitatea iudaică americană. Acestea sunt:

iudaismul ortodox;
iudaismul ortodox;
iudaismul reformist.

Iudaismul ortodox reprezintă o încercare de a ţine la tradiţionalismul şi la vechea autoritate. Este întrucâtva asemenea fundamentalismului din protestantism. Iar iudaismul conservator – expresia iudaică a căii de mijloc – este asemenea, probabil, cu conservatorismul din confesiunea protestantă. Circa 40% din evreii “practicanţi” (ai religiei lor) sunt ortodocşi, 30% sunt reformişti, iar 30% sunt conservatori.

Dar mai importantă decât afilierea la sinagogi este conştiinţa iudaică, formată de-a lungul secolelor de credinţă expresă. Evreii de pretutindeni, orişiunde s-ar afla, şi în orice mediu cultural s-ar găsi, cred că trebuie să-l adore pe Dumnezeu în templul inimilor lor, deoarece Dumnezeu le-a dăruit o moştenire pe care ei nu îndrăznesc să o nege. Ei provin din multe naţiuni şi totuşi sunt deosebiţi de ele. Ei sunt remarcaţi din pricina simţului lor dezvoltat pentru afaceri şi totuşi se numără printre cei mai filantropici oameni. Sunt raţionalişti şi totuşi mistici. Sunt oameni foarte activi, totuşi, pe drept, reclamă câţiva dintre cei mai meditativi învăţaţi. Fiind împărţiţi chiar şi în ce priveşte sionismul, dar convinşi că Ierusalimul este casa lor legitimă, ei pot fi înţeleşi mai bine mergând pe străzile de veacuri ale naţiunii lor. Aici, în această mică fortăreaţă lungă de 120 de mile şi lată de 20 de mile, în mijlocul descoperirilor moderne şi cu o concepţie perfect realistă despre lume, se aud din nou, în lumina vremurilor noastre, anticele cuvinte: “Israel L-a ales pe Yahve să-i fie Dumnezeu, iar Yahve l-a ales pe Israel să-I fie poporul Său”.