Muzeul care ne lipseşte

DITORIALUL EVZ:

Marţi, 07 Octombrie 2008

Horia Ghibuţiu: "Într-un mesaj prin care a dezvăluit că în Bucureşti va fi construit un monument dedicat victimelor Holocaustului, premierul Tăriceanu a precizat ieri: „Holocaustul nu poate fi negat, nu poate fi uitat, nu trebuie repetat“"

Anunţul a fost făcut în ziua în care sunt comemoraţi şase milioane de evrei ucişi de fascişti.

Nici comunismul nu poate fi negat, uitat sau repetat, cu atât mai mult cu cât şi-a trecut în cont o sută de milioane de victime. Acestea nu au, însă, un monument care să le menţioneze. După cum relevă prestigioasa publicaţie „The Economist“, ar fi şi greu. Dacă oamenii loviţi de ciuma roşie ar fi evocaţi de un monument proiectat după modelul Memorialului din Washington al victimelor din Vietnam, construcţia ar trebui să aibă două ziduri înalte de câte trei metri şi lungi de câte 120 de kilometri. Nu există aşa ceva, nicăieri, mai spune articolul „Să-i numim şi să ni-i amintim“, găzduit de publicaţia citată, care precizează că în Bucureşti avem „un monument mai degrabă kitsch dedicat celor care s-au ridicat împotriva lui Nicolae Ceauşescu“.

Sigur că nu-i putem imputa premierului faptul că n-a avut timp să se gândească la victimele comunismului ieri, când pe ordinea de zi au fost costul uriaş al majorărilor salariale şi deprecierea însemnată a monedei naţionale. Dar de o zi în care să comemorăm victimele comunismului, aşa cum procedăm cu cele provocate de Holocaust, chiar ar fi nevoie, ca să nu mai pomenim de un muzeu al comunismului, precum cele din Praga, din Varşovia sau din capitalele ţărilor baltice. La Budapesta, bunăoară, există „Casa terorii“, un muzeu multimedia din care au multe de învăţat nu doar şcolarii care cască gura la poveştile părinţilor despre hăituire politică, planificare a sărăciei şi uniformizare. În fond, la ce ne trebuie un muzeu făcut pe bani publici, în condiţiile în care „case ale terorii“ pot fi socotite majoritatea apartamentelor din Militari sau Berceni în care s-a făcut foamea până în 1989?

Însă, dacă ar mai fi trăit, prietena mamei din perioada adolescenţei mele sigur ar fi vrut să viziteze un muzeu din România dedicat atrocităţilor comunismului. Era evreică şi nu fusese victimă a Holocaustului. În schimb, era victimă a comunismului seară de seară, când se întrerupea curentul tocmai în momentul în care se auzea mai bine Vocea Americii. Sau când afla preţul pus de Ceauşescu pe cap de evreu pentru comercializarea la export.

În cazul în care v-aţi uitat ieri la ştirile de la televizor, aţi putut constata că evenimentele zilei - altele decât cele din cronica neagră a şoselei şi din raportul de activitate al harnicelor echipe de descarcerare - n-au fost legate nici de Holocaust, nici de comunism. Acestea au fost evenimentele secolului trecut.

Dar tot primul-ministru a spus ieri, vorbind despre Holocaust, că o societate democratică îşi asumă greşelile trecutului, pentru a nu le repeta în viitor. La scara istoriei, e un subiect mult mai important decât faptul că lefurile profesorilor sunt mărite angro sau cu ţârâita.