Viata de apoi in iudaism

In iudaism viata omului este un dar al lui Dumnezeu; astfel, viata omului primeste semnificatie valorica in clipa in care ea devine un raspuns la chemarea lui Dumnezeu. Daca individul evita sa implineasca vointa divina, el cade prada robiei impulsurilor personale egoiste si ajunge la autodistrugere (Ieremia cap. 2, vers. 8, 13, 20, 23, 25 ; Ezechil 3, 18 urm.). Caci numai prin, supunere fata de vointa divina poate omul sa-si asigure viata permanenta.

Despre o plinatate a vietii care transcede existenta empirica nu se vorbeste in mod explicit in primele carti ale Vechiului Testament. Abia cu scrierile profetice incepe sa se contureze tendinta de proiectare a vietii empirice in contextul eternitatii. In Cartea Psalmilor credinta in nemurire primeste un continut mai precis, in sensul ca retributiile primite de om depasesc cu mult bogatiile materiale si onorurile vietii de pe pamant.

Dorinta unei comuniuni cu Yahve a intregului popor, morti si vii, precum si spiritualizarea pronuntata a religiei iudaice au facut sa se nasca credinta in invierea celor morti. Astfel, ceea ce a fost doar o me­tafora pentru a descrie restabilirea poporului lui Israel (Osea 6, 2; Ezechiel 37) devine o doctrina esentiala.

Desi credinta in inviere nu este expusa in mod explicit in psalmi, unii teologi au incercat, si pe drept cuvant, sa explice anumite texte in acest sens. Referiri exprese se fac mai ales la Psalmul 17, 15 : "Dar eu, in nevinovatia mea, voi vedea fata Ta; cum ma voi trezi, ma voi satura de chipul Tau"; si Psalmul 16, 9-11 : "De aceea inima mea se bucura, sufletul meu se veseleste si trupul mi se odihneste in liniste. Caci nu vei lasa sufletul meu in lacasul mortilor, nu vei ingadui prea iubitul Tau sa vada putreziciunea. Imi vei arata cararea vietii; inaintea fetei Tale sint bucurii nespuse si desfatari vesnice in dreapta Ta".

Pentru prima data, insa, credinta in invierea mortilor este afirmata de profetul Isaia 26, 19: "Sa invie dar mortii tai! Sa se scoale trupurile moarte! Treziti-va si saltati de bucurie, cei ce locuiti in tarana. Caci roua Ta este o roua datatoare de viata si pamantul va scoate iarasi afara pe cei morti" (Cf. Ezechil 31, 1 ; Daniel 12, 2). Chiar dupa reintoarcerea din robia babilonica profetii nu parasesc ideea judecatii lui Yahve ca fiind un eveniment iminent. Dupa Agheu, judecata va insemna distrugerea paganilor si va fi urmata de intronizarea unui rege mesianic (2, 6 si urm.). Dupa viziunea profetului Maleahi (3, 1), venirea lui Yahve va fi precedata de cea a lui Ilie sau a unui alt trimis al sau, pen­tru ca sa judece si sa distruga pe cei rai, sa recunoasca pe cei care au avut incredere in El si apoi sa locuiasca in Ierusalim. In cartea profetului Daniel, pe langa distrugerea celor rai si instaurarea Fiului Omului la conducerea intregii lumi (7, 9 si urm.) se vor­beste de invierea dreptilor la viata vesnica si a celor rai spre rusine. (Daniel 12, 2).

Ideea de rasplata in sensul unei retributii drepte a binelui sau raului savarsit de om este prezenta in intreaga istorie religioasa a poporului Israel. Pacatul primului om este pedepsit de Dumnezeu cu moartea si alte suferinte la care este supus omul.(Geneza 3, 16-24). Rautatea crescanda a oamenilor duce in cele din urma la distrugerea vietii de pe pamant prin potop (Geneza 6, 5-7). In acelasi timp, Dumnezeu rasplateste faptele bune. Noe si familia sa este scapat de la moarte pentru credinta sa (Geneza 6, 9).

Fara indoiala, aceste exemple pot fi inmultite. In general, rasplata si pedeapsa divina aveau un caracter imediat empiric. Cu timpul, ele primesc un contur pronuntat eshatologic. Intalnim aceasta noua nuanta ca fiind prefigurata in Psalmul 49, 14, si 73, 17 si mult mai explicit in Isaia 24, 21 : "in ziua aceea, Domnul va pedepsi in cer ostirea de sus, iar pe pamant pe imparatii pamantului" (Cf. Psalm 76, 12).

Ziua "Iui Yahve sau "ziua maniei" (Sofonie 1, 15) este manifestarea sau aratarea lui Yahve in plenitudinea maretiei sale. Dupa Ieremia, toate popoarele vor fi judecate (25, 15, urm.) pentru ca apoi sa devina partasi ai imparatiei lui Iahve (3, 17). Profetul Miheia reia aceasta idee fara a largi ideea generala si fara a da detalii.

In Apocalipsa lui Baruch, probabil sub in­fluenta crestina, este acceptata invierea atat a celor buni si rai din cadrul poporului Israel, cat si a neamurilor (Apocalipsa lui Baruch 30, 2-5. Vezi Ezdra 7, 33 urm ). Dupa Talmud numai cei drepti vor invia, desi ocazional se accepta ca dreptii dintre neamuri vor invia si ei. Singurul loc in Vechiul Testament, unde avem o descriere a Judecatii celor morti, este in cartea profetului Daniel: "Multi din cei ce dorm in tarana pamintului se vor scula : unii pentru viata vesnica si altii pentru ocara si rusine vesnica" (12, 2).

"Cei ce dorm in tarana" sunt cei ce se afla in sheol. Sheolul este un loc al celor morti, undeva sub pamant. Primele referiri la sheol le gasim in Geneza 37, 37 ; 42, 38; 44, 29 si 31 ; Existenta in sheol este o copie fidela a vietii de pe pamant. Acolo regii stau pe tronurile lor (Isaia 14, 9 urm.) iar profetul isi poarta mantia :(I Samuel 28, 14). In alte cuvinte, rangul sau functia si vocatia sunt pastrate.

Dupa moarte, sufletul nu este anihilat, iar trupul ramane doar simpla tarana neinsufletita (Geneza 3, 19; Iov 34, 14 si urm.) pentru ca la inviere sa participe si el la rasplata divina, prin unirea finala cu sufletul in vederea vietii vesnice. In I Enooh 22, 9-13, sheolul este supus unei transformari esentiale. De unde era considerat doar loc al celor morti, el devine identificat cu Gheena, loc de tortura, de unde a fost imprumutata si ideea crestina de iad.

Conceptia despre sheol indicata in aceste versete sugereaza o noua perspectiva asupra naturii omului in conceptia iudaica. Dupa moarte, sufletul traieste.

Ceea ce trebuie retinut referitor la viata viitoare, dupa conceptia iudaica, este ca accentul se pune indeosebi pe rasplata viitoare a faptelor omului.

In concluzie, putem spune ca iudaismul a pus accentul, secole de-a randul, pe viata de aici si de acum si, intr-o masura mai mica, pe viata viitoare.