Individ şi comunitate în iudaism

In iudaism conceptia despre individ si comunitate are la baza doua principii fundamentale. Un prim principiu este faptul ca Dumnezeu ii da omului porunca de a stapani lumea materiala pe care El a creat-o (Geneza 1, 28). Stapanirea omului peste natura nu este absoluta. Lumea creata isi are legile ei bine stabilite care reglementeaza fortele naturale, viata si activitatea lumii animale. Aceste legi depasesc stricta putere de intelegere a omului (Iov 38 urm.). De altfel, omului nu i s-a dat stapanire nelimitata asupra lumii, deoarece una din indatoririle sale este de a se supune ordinei din creatie.

Un al doilea principiu este obligativitatea neconditionata a omului de a-si orga­niza viata comunitara si individuala pe baza legilor eterne descoperite de Dumnezeu. Spre deosebire de Codul lui Hammurabi sau Legile lui Manu, legile Vechiului Tes­tament nu izvorasc din viata civica ci din viata cultica a poporului, de unde vocea divina a Domnului Legamantului este auzita de om. Interesant de observat ca aceasta lege divina nu se restrange doar la cult, ci inunda legea civila, care primeste la randul ei nuanta de obligativitate neconditionata (Vezi: Exod 21, 12-17; 22, 17, 20 urm.; 123, 1-3; 6-9). Sub aceasta obligativitate, se dezvolta viata de toate zilele a fiecarui individ, a fiecarui membru al poporului lui Israel. Israelul nu a considerat cresterea sa ca popor sau natiune ca fiind rezultatul unei simple legi naturale, ci ca un dar din partea lui Dumnezeu care l-a eliberat din robia egipteana si i-a dat posibilitatea de a creste intr-o natiune puternica, sub o singura Lege. Acesta a fost momentul cand Israelul devine constient de legatura sa cu Dumnezeu in contextul legamantului, cand nelinistea si cautarea sunt inlocuite de noua identitate de "popor ales", care aveau un scop precis si principii de viata bine delimitate.

Intreaga viata a omului in relatia cu lumea, cu sine insusi si cu comunitatea este supusa cerintelor vointei divine vazuta intotdeauna in relatie cu Dumnezeu.

Structura comunitara si viata individuala in sanul poporului ales este normata de un cod de legi care au fost descoperite de Dumnezeu. Aceste legi devin valide prin referirea lor directa la Dumnezeu, incalcarea lor fiind pedepsita nu de oameni, ci de Dumnezeu. Societatea israelita a Vechiului Testament a fost si ea organizata in clanuri si triburi, asemenea celorlalte popoare primitive. La baza organi­zarii religioase si sociale a vechiului Israel intalnim trasaturi comune organizarii pri­mitive si mai ales ale modului de viata al triburilor nomade din acea perioada. Din acest motiv, viata individului este evaluata in contextul comunitatii tribale, in afara careia nu exista posibilitate de existenta. Intreaga viata privata poarta amprenta le­gilor generale care guverneaza si exercita influenta absoluta asupra lui. De exemplu, in cazul razbunarii sangelui, cea mai vitala expresie a unitatii de clan, nu numai in­dividul, ci intreaga comunitate este responsabila pentru actiunea sa (Geneza 4, 23 urm.; I Samuel 25, 33). Prin urmare, individul angajeaza si membrii familiei sale in obligatiile pe care le are fata de clan (Geneza 42, 37 urm.).

Odata cu stabilirea in Canaan, vechile atitudini tribale au inceput sa fie revizuite si chiar in­locuite. Clanul incepe sa fie inlocuit cu alte comunitati satesti sau urbane. In momentul in care civilizatia urbana incepe sa progreseze, vechile legaturi sociale sunt abandonate. Protectia individului nu mai cade in sarcina clanului ci a curtii locale ; mai mult, chiar, regele poate sa intervina in cazuri individuale (II Samuel 14, 5 urm.; II Regi 8, 6; 4, 3). Legamantul nu mai prevede decat pedeapsa celui vinovat, fara repercusiuni asupra familiei sale. Familia celui vinovat este pedepsita doar in cazul in care acesta a incalcat legea sacra sau pentru crima de inalta tradare (Iosua 7, 24 urm.; I Samuel 22, 12 urm.; II Regi 9; 26). Aici intervin, insa, motive care privesc conceptia tabuista de intinare a familiei prin seful ei (Deuteronom 22, 8 II Samuel 20, 14 si 21), precum si prezumtia ca familia a fost complice (Deute­ronom 13, 7 urm.). In general, sub noua lege se pune accent valoric mai mare pe viata umana. Sclavul este protejat impotriva abuzurilor inumane (Exod 21, 20) si este considerat ca fiinta umana. In cazul accidentelor fatale unde partea responsabila este doar indirect vinovata, cum ar fi, de exemplu, omorarea unui copil de catre un taur, pedeapsa nu mai este efectuata in baza legii talionului indirect prin uciderea unuia din copiii partii vinovate (Exod 21, 31 si mai precis Deuteronom 24,16). De altfel, legea talionului facea parte din conceptia de clan si consta mai mult intr-o lege a retributiei decat a razbunarii.

Toate aceste atitudini fata de semenii nostri si fata de lumea inconjuratoare sunt, insa, depasite de porunca biblica a dragostei: "Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Levitic 19, 18). Aceasta porunca include pe toti oamenii fara deosebire de crez sau rasa : «Daca un strain vine sa locuiasca impreuna cu voi in tara voastra, sa nu-l asupriti... sa-l iubiti ca pe voi insiva..." (Levitic 19, 33-34). Deosebirea care se face intre un iudeu si un strain are doar aspect religios. Din punct de vedere social si economic, nu este nici o deosebire intre ei: "O singura lege si o singura porunca sa fie atat pentru voi cat si pentru strainul care locuieste printre voi" (Numeri 15, 16). Legea este, deci, una si aceeasi pentru toti. Supremul judecator ramane Dum­nezeu : "...Dumnezeu este Cel care face dreptate..." (Deuteronom 1, 17).

Aceeasi atitudine fata de straini e pastrata si in Talmud : "A fi unul ucenicul lui Aaron, inseamna sa iubesti pacea si sa cauti pacea, sa-i iubesti pe oameni si sa-i aduci aproape de Lege", spunea Hillel.

Dupa cucerirea Babilonului de catre Cyrus (538 i.Hr.), poporul Israel aflat in cap­tivitatea babiloneana primeste libertatea si dreptul de a se intoarce acasa. Desi un numar destul de mare a ramas in Babilon, totusi majoritatea se rein­toarce sub conducerea lui Zorobabel si Iosua. La sosirea in Ierusalimul distrus, primul lucru pe care il fac e sa ridice un altar pe ruinele Templului pentru a multumi lui Dumnezeu. Reconstructia Templului se face cu un secol mai tarziu la indemnul profe­tilor Hagai si Zaharia. Sub conducerea lui Ezra si Neemia, are loc organizarea sociala si reinnoirea spirituala a communitatii izraelite prin infiintarea unui stat teocratic. Oranduirea acestui nou stat se baza pe, aceleasi principii emise de Legamantul sinaitic care primeste, insa, nuante extrem de legaliste, intrucat accentul a inceput sa se puna pe indeplinirea obligatiilor externe, vizibile fata de om si fata de Dumnezeu (Neemia 9, 38 - 10, 39). Personajele principale ale societatii sunt preotii ca reorga­nizatori ai credintei, pe baza Legii, care se concentra in special asupra ritualului: ce este curat si necurat, purificari, ispasiri de pacate, prohibitii etc.

Perioadele pana la sfarsitul antichitatii si intregul ev mediu se caracterizeaza mai ales prin nesiguranta si cautare. Elaborarea scrierilor cabaliste si talmudice constituie o incercare de a da coeziune si identitate unui popor imprastiat pe intinsa suprafata locuita a globului. Elementul care pastreaza unitatea poporului evrei ramane totusi Legea Vechiului Testament.